Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului

Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului Nu fără dificultate, Vulgata s-a impus în cele din urmă în Occidentul latin; în sesiunea a patra din 1546 a Conciliului de la Trento ea va fi proclamată Biblia oficială a Bisericii Romano-Catolice; este însă o Biblie hibridă pentru că, dacă în ce priveşte textul urmează „originalul” ebraic, în ce priveşte canonul îl urmează parţial, fiindcă nu respectă şi ordinea cărţilor, canonul lărgit (cu cărţile „deuterocanonice”) al Septuagintei. La începutul secolului XVI, exemplul lui Ieronim a fost urmat de Luther şi de ceilalţi reformatori, care vor traduce Biblia de data asta în limbile naţionale europene plecând tot de la textul ebraic, receptând totodată şi canonul rabinic al cărţilor autentice ale Vechiului Testament. Separate într-un grup izolat şi puse în carantină sub eticheta de „apocrife”, „deuterocanonicele” au fost menţinute totuşi de reformatori în Bibliile lor ca „bune de citit” şi pentru protestanţi. Ulterior, purismul „ebraizant” a câştigat în calvinismul britanic, aşa că grupul „apocrifelor" va fi exclus din toate Bibliile protestante modeme şi contemporane. Din tradiţionalism şi confesionalism, atât textul, cât şi canonul Septuagintei au fost menţinute doar de Bisericile Ortodoxe. Dar şi aici, odată cu epoca modernă, s-a impus prestigiul umanist al textelor „originale” ebraice, ajungându-se la Biblii hibride cum sunt, de exemplu, traducerile ortodoxe româneşti: toate, fără excepţie, urmează planul Bibliei protestante a lui Luther, exilând şi separând „deuterocanonicele” în carantina unui grup de cărţi „apocrife” sau „necanonice”; iar începând din 1936 şi până în 2001 s-a abandonat şi textul grec al Septuagintei, luându-se ca referinţă textul rabinilor masoreţi. Justificarea acestui act antitradiţional dată în prefeţele Bibliilor din 1936 şi 1938 este aceea de a face astfel faţă mai bine polemicilor provocate de răspândirea de către cultele neoprotestante a versiunilor „Societăţii biblice britanice” fidele textului ebraic şi canonului ieronimian-lutheran! Implicaţiile deciziei în favoarea textului ebraic şi a canonului rabinic sunt însă profunde în plan teologic şi metodologic pentru creştini şi pentru Biserică, chiar şi atunci când facem abstracţie de faptul — uitat foarte repede — că ambele sunt produse tardive şi rezultate din decizia deliberată a autorităţilor 223 AUGUSTIN, D e Civilate D ei 18, 42-43. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 177 Sinagogii, după excluderea creştinilor la sfârşitul secolului I, de a se delimita, atât prin textul ebraic, cât şi prin canoanele rabinilor, de textul grecesc şi de canonul diferit al Septuagintei creştinilor. Influenţei iudaismului rabinic i se datorează în primul rând pătrunderea şi adoptarea de către creştini a aceleiaşi fixaţii literaliste pe texte sacralizate — transformate ulterior în simple cariere de extras texte de sprijin pentru doctrine teologice (aşa cum pentru rabini erau baza unor argumente şi soluţii juridice) — şi transformarea creştinismului biblicist dintr-o religie personală, vie, într-una scripturistică. Dintr-o comuniune cu Dumnezeu ca Persoană „biblicismul” rabinic, imitat apoi de protestanţi, face din creştinism o religie a Cărţii, asemenea islamului şi iudaismului rabinic; departe de credinţa personajelor Bibliei, care — aşa cum ne-o reaminteşte James Barr — nu au avut o Biblie, ci fie au trăit înaintea ei, ca patriarhii sau profeţii, fie au avut o cu totul altă atitudine faţă de ea, ca Iisus şi apostolii. Biblicismul adoptă faţă de Biblie atitudinea de scrib a unor Ezdra creştini, uitând că Iisus n-a fost un nou Moise, nici n-a adus o nouă Toră, ci a fost Cuvântul lui Dumnezeu venit în trup ca să aducă lumii Duhul, harul şi adevărul (In 1, 17), identice cu Viaţa veşnică (In 14, 6; 10, 10). Iisus a activat într-un iudaism devenit deja de câteva secole o religie scripturistică centrată în jurul Torei, faţă de care însă avea o atitudine atât de afirmare, cât şi de libertate şi independenţă critică: nu se lasă controlat de Lege, nici aservit ei, dar nici nu o aboleşte; o confirmă, dar o şi depăşeşte: nu o desfiinţează, dar o împlineşte (Mt 5, 17), o umple de Sensul ei ultim restituindu-i Duhul, care îi afirmă litera, dar eliberează de sclavia faţă de ea. Nicăieri în Evanghelii Iisus nu e înfăţişat scriind sau poruncind ca învăţăturile şi evanghelia Lui să fie aşternute în scris, şi este limpede că nu voia să întemeieze o mişcare religioasă scripturistică. Spre deosebire de scribii şi rabinii contemporani Lui, Iisus nu are faţă de Scripturile ebraice o atitudine exegetică, ci se foloseşte de texte biblice ebraice, dar şi de parabole, niciodată însă de naraţiunea istorică biblică, dar şi de naraţiunile fictive ale unor parabole nebiblice, pentru a se prezenta pe Sine însuşi, noutatea predicii şi acţiunii Lui. De aceea, nici scrierile apostolilor nu sunt o simplă interpretare, un midrash creştin, al Scripturilor ebraice, ci au în centrul lor proclamarea noutăţii persoanei şi activităţii lui Iisus ca Domn, presimţită însă în tradiţiile iudaismului. Autoritatea textelor e clar subordonată autorităţii supreme a Persoanei lui Iisus Hristos Domnul, nu invers. Textele scripturistice sunt utilizate ca argumente profetice (scripturile vechi) sau mărturii (scripturile noi) ale Adevărului, nu drept sursă sau criteriu al Adevărului şi credinţei. Scripturile nu controlează credinţa, ci derivă din credinţa vie a patriarhilor, profeţilor şi apostolilor, din întâlnirea lor vie cu Dumnezeul Unic şi Fiul Său Unic pentru zidirea în credinţă a Poporului vechi şi nou al lui Dumnezeu. 178 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic Cărţile Noului Testament datează înainte de anul 70 Istoria canonului şi textului Noului Testament224 este la fel de instructivă, atât teologic, cât şi istoric, ca şi a celui Vechi. în ce priveşte istoricul redactării şi datării scrierilor viitorului Nou Testament, cercetările au cunoscut în ultimele decenii reaşezări spectaculoase faţă de teoriile ştiinţifice standard de la începutul şi mijlocul secolului XX (von Hamack, 1897, sau Kiimmel, 1953), pentru care redactarea Evangheliilor ar fi avut loc, pe baza unor prezumptive surse şi tradiţii orale anterioare, abia între anii 70-110, cea a Epistolelor Pastorale şi „Catholice” în jurul anului 100, ultima (2 Petru) fiind concepută odată cu încheierea canonului între anii 120-150. Surpriza a venit din partea unui teolog şi episcop anglican, John Arthur T. Robinson (1919-1983) — episcop de Woolwich (1959-1969), profesor de Noul Testament la Trinity College, Cambridge (1969-1983) —, care. pe lângă solide studii de teologie biblică, stârnise o imensă controversă în 1963 prin cartea sa Honest to God (vândută în decurs de patru ani într-un milion de exemplare); plecând de la idei ale teologilor liberali Paul Tillich, Dietrich Bonhoeffer şi Rudolf Bultmann, episcopul anglican John Arthur T. Robinson punea în discuţie critică modurile de interpretare teologică a creştinismului tradiţional şi a supranaturalului, pledând pentru revizuirea drastică a limbajului spre a-1 face accesibil omului modern, pentru o rcinterpretare a moralei creştine şi pentru o „nouă reformă” a creştinismului occidental. Retras din scaunul episcopal în urma polemicilor iscate, Robinson a revenit la catedră şi la studiile biblice, publicând în 1976 o la fel de scandaloasă pentru teologia academică tentativă de „redactare a Noului Tcsta- 224 Ea a avut parte, mai ales în sânul protestantismului luteran german, de investigaţii din cele mai diferite, începând cu contestarea lui raţionalist-istoristă de Johann Salomo SEMLER (Abhandtung von freier Untersuchung des Canons, 4 voi., 1771-1775) şi până la reabilitarea lui teologică de BREVARD S. Childs (The New Testament as Canon. An Introduction, 1984), trecând prin monografia monumentală a lui THEODOR Zahn (Gescliiclite des neutestamentlichen Kanons, 1882 şi 1892, 2 voi.; al 3-lea n-a mai fost publicat), care a iscat reacţia polemică a lui Adolf von Harnack şi cea clasică a lui Hans von CAMPENHAUSEN (Die Entstehung der christlichen Bibel, 1968), până la sintezele indispensabile ale teologului prezbiterian american BRUCE M. METZGER (1914-2007): The Text o f the New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration, Oxford, 1964, şi The Canon o f New Testament. Its Origins, Development and Signiftcance, Oxford, 1987. Interpretarea se poartă încă în cadrele fixate de disputa Zahn — von Hamack: dacă pentru Zahn canonul Noului Testament s-a format din raţiuni intraecleziale prin adaosuri succesive fiind deja format înjurai anului 100 d. Hr., pentru von Hamack (urmat de von Campenhausen cu nuanţe) el s-a format între anii 140-175 ca răspuns al Bisericii, alături de regula de credinţă şi succesiunea apostolică, la criza provocată de marcionism, gnosticism şi montanism. C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 179 ment”225 urmată, postum, de o altă provocatoare încercare de a demonstra „prioritatea lui loan”226. Pentru Robinson, toate cărţile Noului Testament au fost scrise înainte de anul 70, fiindcă nici una din ele nu se referă la acest eveniment catastrofic pentru iudaism, profeţit de Iisus, ca fiind deja împlinit. Cea mai veche scriere este Epistola lui Iacob din anii 47-48, care ne permite o privire asupra iudaismului creştin, fidel în acelaşi timp lui Iisus şi instituţiilor fundamentale ale religiei lui Israel. Perioada de maximă înflorire literară („epoca elisabetană” a scrierii Noului Testament) a fost cea a deceniului cuprins între anii 50-60, când au fost scrise Epistolele Pauline227 şi au fost redactate Evangheliile actuale pe baza protoevangheliilor asamblate în anii 40-50 plecând de la culegeri de istorii şi ziceri ale lui Iisus care au circulat în anii 30^10: Matei ca Evanghelie pentru o comunitate iudeo-creştină deschisă misiunii spre păgâni; Luca drept Evanghelie pentru comunităţile păgâno-creştine ale imperiului greco-roman, evanghelizat de Pavel în drumul său de la Ierusalim spre Roma; Marcu e Evanghelia de centru a lui Petru pentru comunitatea mixtă de la Roma; iar loan este Evanghelia comunităţii iudeo-creştine ioaneice, a cărei redactare se extinde pe tot parcursul intervalului între data de 9 aprilie a anului 30 (duminica învierii) şi luna august a anului 70 (distrugerea Ierusalimului), fiind într-un fel Alfa şi Omega a dezvoltării Noului Testament; formată la Ierusalim ca primă tradiţie ioaneică şi apoi ca protoevanghelie în anii 30-50, a cunoscut prima ediţie la Efes în 50-55, forma ei finală cu prolog şi epilog datând după criza comunităţii ioaneice din anii 60-65 atestată de cele trei Epistole ioaneice, dar înainte de catastrofa anului 70. Tot în intervalul 40-60, în zona dintre Galilcea şi Siria plasează J. A. T. Robinson şi enigmatica Didahie a celor Doisprezece Apostoli. Deceniul cuprins între anii 50-60 marchează începutul epocii de „argint” deja anticipată de Epistolele Pastorale, epocă preocupată de întărirea şi apărarea credinţei adevărate împotriva pericolelor ereziilor şi schismelor, dar şi ale persecuţiilor şi apos- 225 John A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976. 226 John A. T. Robinson, The Priority o f John, 1987. 227 1 Tesa/oniceni la începutul lui 50; 2 Tesaloniceni în intervalul 50-52; 1 Corinteni în primăvara lui 55; / Timotei în toamna lui 55; 2 Corinteni la începutul lui 56; Galateni la sfârşitul lui 56; Romani la începutul lui 57; Filipeni în primăvara lui 58; Coloseni în vara lui 58; Efeseni la sfârşitul verii lui 58; 2 Timotei în toamna lui 58. După J. A. T. Robinson, datele activităţii Apostolului Pavel sunt: 33, convertirea; 35, prima vizită la Ierusalim; 42, a doua vizită la Ierusalim; 47^48, prima călătorie misionară; 48, Sinodul apostolic din Ierusalim; 49-52, a doua călătorie misionară; 52-57, a treia călătorie misionară, încheiată în 57 la Ierusalim; 57-59, captivitatea la Cezareea; 60-62, captivitatea la Roma; 66, martiriul la Roma (precedat de martiriul lui Petru în 65). 180 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c taziilor; acum au fost scrise: Iuda şi 2 Petru în anii 60-62, Faptele Apostolilor între anii 57-62; cele trei Epistole ioaneice între anii 60-65; I Petru în primăvara lui 65; Evrei în anul 67 (după martiriul Apostolilor Petru şi Pavel în anii 65-66, dar înainte de moartea lui Nero în iulie 68) şi Apocalipsa la sfârşitul anului 68, pe fondul războiului civil între pretendenţii la tronul imperial şi al războiului iudaic, înainte de victoria finală a lui Vespasian şi cucerirea Ierusalimului de către Titus în august 70. Sfârşitul primei generaţii apostolice228 29 a adus o pierdere de elan şi crize interne, reflectate în scrierile postapostolice, cum sunt 1 Clement de la începutul anului 70, Barnaba din jurul anului 75 sau Păstorul lui Herma din jurul anului 85, un nou avânt înregistrându-se în secolul II odată cu martirii şi apologeţii Ignatie, Policarp, Iustin sau autorul anonim al Epistolei către Diognet.