Canonul biblic etiopian

Canonul Biblic Etiopian Canonul biblic etiopian — o enigmă încă pentru savanţi20 201 202 — are la rândul său două variante: un canon larg şi un canon restrâns, fiecare cu variante proprii. în Biserica Etiopiană, Biblia se numeşte şi „81”, dar la acest număr se ajunge în moduri diferite. în esenţă, canonul e acelaşi cu al celorlalte Biserici creştine, dar pe lângă acesta el include şi o serie de alte cărţi din perioada inter-testamcntară şi postapostolică, astfel încât canonul etiopian e cel mai cuprinzător canon creştin existent, atât în ce priveşte Vechiul, cât şi Noul Testament. Istoria Bibliei etiopiene e în mare măsură învăluită în mister, dat fiind că majoritatea manuscriselor biblice etiopiene datează din secolele XVII-XIX, doar câteva fiind din secolul XV şi un singur Evangheliar din secolul XII. Bibliile etiopiene sunt de fapt o sumă de manuscrise cu cărţi biblice circulând în paralel, în ordini disparate şi care se completează reciproc. Ce se ştie precis e că, încă din perioada „regatului aksumit”, până în 687 s-au tradus toate cărţile Bibliei greceşti. O înflorire literară s-a produs după 1270 în „regatul solomonic”, când se traduce literatura apostolică pseudoepigrafa şi două compilaţii canonice de origine coptă: aşa-numitul Senodos, o colecţie de canoane apostolice şi sinodale20 , Fethe Nagast (Legislaţia regilor), un nomocanon copt, care sunt până astăzi colecţiile 200 „Lucrurile tainice" (ta mystika) de aici nu se referă la vreo învăţătură ezoterică, ci la riturile şi formularele euhologice ale Sfintelor Taine (Mysteria) ale iniţierii creştine şi ale cultului euharistie descrise şi redate „in extenso” în cartea a VlII-a a Constituţiilor Apostolilor. 201 Cf. R. W. Cowley, „The Biblical Canon o f the Ethiopian Orthodox Church Today”, Ostkirchliche Studien 23 (1974), p. 318-328, şi, mai ales, P. BRANDT, „Geflecht aus 81 Bûcher. Zur variantenreichen Gestalt des ăthiopischen Bibelkanons”, Aethiopica 3 (2000), p. 79-115. 202 Partea atribuită Apostolilor alcătuită în patru cărţi: Constituţii (30 de canoane), statute (71 de canoane), canoane (56) şi alte canoane (81), este urmată de canoanele Sinoadelor de la Niceea, Gangra, Sardica, Antiohia, Neocezareea, Ancyra, Laodiceea, şi alte câteva tratate. 152 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c autoritative de drept canonic în Biserica Etiopiana. Ele conţin fiecare liste, cu variaţii, ale celor 81 de cărţi ale canonului biblic etiopian larg, canon care însă pare a avea doar o semnificaţie teoretică (el neexistând ca atare în Etiopia în nici o colecţie manuscrisă de cărţi biblice şi în nici o Biblie tipărită), în esenţă, canonul etiopian lărgit include următoarele scrieri: — în Vechiul Testament (46 de cărţi): aşa-numitul Octateuh {Pentateuhul + Iosua, Judecătorii şi Rut), 1-4 Regi, 1-2 Cronici, 1 Ezdra + Apocalipsa lui Ezdra (= 4 Ezdra 3-14), Estera, Tobit, 1-3 Macabei, Iov, Psalmii, 1-5 Solo- ?non {Proverbele, Cântarea Cântărilor, Eccleziastul, Înţelepciunea, Psalmii), cei 16 profeţi (cu adaosurile la Ieremia) şi Sirah, dar şi cărţile inter-testamentare 1 Enoh şi Jubileele, precum şi Iosippon, o istorie a evreilor în opt cărţi bazată pe scrierile lui Iosif Flaviu; — în Noul Testament (35 de cărţi): 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor. 7 Epistole Catholice, 14 Epistole Pauline şi Apocalipsa lui Ioan, urmate de cele 4 cărţi ale canoanelor atribuite apostolilor din Senodos, cele două cărţi ale aşa-numitului Testament al Domnului, cartea Clement cuprinzând instrucţiuni ale Apostolului Petru prin Clement, şi Didascalia etiopiană a Apostolilor, o versiune intermediară între Didascalia siriană, scurtă, şi Constituţiile Apostolice greceşti, lungi. în practică însă funcţionează canonul i-estrâns alcătuit tot din 81 de cărţi, cuprinzând cele 27 de cărţi ale Noului Testament, cele 40 de cărţi ale canonului ebraic al Vechiului Testament (pentru că Proverbele sunt împărţite în două cărţi distincte: cap. 1-24 şi 25-31) şi 14 cărţi socotite tot canonice ale Sepruagintei + Enoh şi Jubilee. Cele două ediţii tipărite ale Bibliei etiopiene au următoarea structură: cele patru volume ale diglotei (gheez-amhari) de la Londra, 1927, atestă clar influenţa Bibliei protestante: voi. 1 cuprinde cărţile istorice, de la Facere până la Estera; voi. 2 cuprinde cărţile didactico-poetice (fără Psalmi) şi profetice, de la Iov la Maleahi; voi. 3 cuprinde apocrifele Jubilee, 1-3 Macabei, Enoh, 1-2 Ezdra, Tobit, Iudita, înţelepciunea lui Solomon şi a lui Si/'ah, Bai-uh şi Epistola lui Ieremia, Susana, Bel şi balaurul; iar voi. 4 cuprinde Psalmii şi Noul Testament. Biblia imperială editată în amhari la Adis Abeba în 1960, singura ediţie neoccidentală, oferă cărţile Bibliei etiopiene în următoarea dispoziţie: Octateuhul, 1—4 Regi, 1-2 Cronici, Jubilee şi Enoh, Ezdra-Neemia, 1-2 Ezdra etiopian, Tobit, Iudita, Estei-a, 1-3 Macabei; Iov, Psalmii, 1-2 Proverbe, înţelepciunea lui Solomon, Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Sirah; Isaia, Iei-emia + Banih, Plângerile, Epistola, Iezechiel, Daniel şi cei 12 Profeţi mici; Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, Epistolele catholice şi Apocalipsa. Caracteristică tradiţiei etiopiene este aşadar neconcordanţa între listele canonice, tradiţia manuscrisă (care nu cunoaşte Biblii integrale, ci doar diverse C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 153 grupări aranjate diferit) şi ediţiile tipărite care încearcă un compromis între tradiţia etiopiană a unui canon mai larg şi influenţa Bibliilor occidentale cu o sistematizare mai viguroasă. După renunţarea pentru Vechiul Testament la sinteza istoriei evreilor din Iosippon, iar pentru Noul Testament la corpusul postapostolic pseudoepigraf al Clemenlinelor, rămâne specifică pentru canonul biblic etiopian şi unică între Bibliile Bisericilor creştine — efect probabil al convieţuirii seculare a etiopienilor cu o puternică şi veche prezenţă iudaică (de unde şi tradiţia originii solomoniene a casei domnitoare provenite din Melenik) în nordul Abisiniei şi în Yemen — enigmatica menţinere în canon a scrierilor inter-testamentare, atestate fragmentar la Qumran, ale lui Enoh şi Jubileelor, păstrate integral doar în traducerea etiopiană. Abandonarea canonului de ştiinţa biblică modernă Istoria redactării cărţilor Bibliei şi a canonului biblic al Vechiului şi Noului Testament în diversele lui variante constituie una din cele mai incitante şi surprinzătoare teme ale istoriei şi teologiei biblice. Studiile şi cercetările pe teme canonice cunosc de câteva decenii un avânt remarcabil, în acest interval afirmându-se chiar tentativa de a reformula întreaga teologie biblică dintr-o perspectivă canonică. Noua teologie biblică canonică se înscrie ca un protest şi o delimitare faţă de metoda critică istorico-filologică care a dominat ştiinţa biblică în ultimele două secole. Până spre sfârşitul secolului XVIII, teologia biblică pleca de la două premise teologico-sistematice cu valoare de axiome: identitatea dintre dogmă şi Biblie şi, respectiv, unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament. Ambele aceste premise au fost puse serios în criză prin apariţia metodei critice istorico-filologice de tip analitic şi raţionalist. Primii ei reprezentanţi au cerut disocierea dintre teologia dogmatică, de tip sistematic şi metafizic, şi ştiinţa biblică, de tip filologic şi istoric (Ph. Gabler, 1787) şi, pe această bază, au susţinut necesitatea unei abordări „libere” a Bibliei (J. Semler, 1771), în afara unităţii „artificiale” introduse de canonul biblic atât în interiorul Vechiului şi al Noului Testament luate separat, cât şi de canonul Bisericii creştine între Vechiul şi Noul Testament luate împreună. Filologia şi istoria biblică au pus pe primul plan atât diversitatea ireductibilă existentă între cele două Testamente, cât şi necesitatea de a reconstitui în spatele textelor canonice ale cărţilor biblice nu doar textele originale, documentele prime din care s-au constituit cărţile canonice, dar şi tradiţiile religioase orale şi instituţiile religioase „pre-canonice” ale vechii religii nescrise a lui Israel sau diversele curente apostolice ale căror documente scrise au fost asamblate ulterior de Biserică în canonul Noului Testament. în aceste condiţii s-a produs şi separarea inevitabilă a teologiei biblice academice în teologie a 154 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c Vechiului şi, respectiv, a Noului Testament cu catedre, titulari, reviste de specialitate şi linii de cercetare şi producţie ştiinţifică clar distincte. în ultimele două secole s-au scris şi publicat doar separat fie „teologii ale Vechiului Testament”, fie „teologii ale Noului Testament”. Noua teologie biblică canonică202 — forme şi probleme Salvarea unităţii a fost căutată de către teologii luterani germani specialişti în Noul Testament într-o abandonare a istoriei fie printr-o interpretare de tip existenţialist individual a credinţei ca înţelegere a sensului existenţei proprii în Hristos (R. Bultmann), fie prin postularea în sensul lui Luther a unui „canon în canon”, a unui centru al Scripturii închis în ea, dar nu identic cu ea, identificat cu Evanghelia paulină a justificării omului numai prin credinţă (E. Kăsemann). Recent, Hans Hiibner, profesor dc Noul Testament din Gottingen203 204, a argumentat necesitatea unei distincţii tranşante între „Vetus Testamentum in se”, ca revelaţie a lui Dumnezeu pentru Israel încă actuală pentru el, şi care trebuie lăsat în seama evreilor, şi „Vetus Testamentum in Novo receptum” al creştinilor, pentru care revelaţia eshatologică a lui Dumnezeu în Hristos face din Noul Testament un canon critic pentru Vechiul Testament. O soluţie diferită a fost propusă de teologii vechi-testamentari calvinişti nord-americani, cum a fost Brevard S. Childs (1923-2007) de la Yale, principalul promotor al teologiei biblice canonice. Pentru aceştia important este nu textul original, ci textul final al Scripturii canonice. Perspectiva este aici una riguros sincronică, potrivit căreia întregul canonic e mai mult decât părţile lui componente. De aceea contextul propriu-zis al unei teologii biblice nu este universitatea şi metoda istorico-critică, ci comunitatea creştină şi canonul ei biblic. Doar aşa va putea teologia biblică ieşi din criză şi va putea articula o teologie biblică a Noului şi a Vechiului Testament205. Potrivit lui Childs, refuzând atât subordonarea iudeo-creştină a Noului Testament celui Vechi, cât şi abandonarea totală a Vechiului în favoarea Noului Testament susţinută de Marcion, Biserica a unit cele două Testamente nu pur exterior, ci într-un model de tipul promisiune/profeţie-împlinire, în care ambele, 203 Cf. antologia de studii realizată de L. M. McDo nald/ J . A. Sanders, The Canon Debate, 2002. Iar pentru întreaga problematică, a se vedea sinteza aceluiaşi Lee Martin McDonald, The Biblical Canon. Its Origins, Transmission and Authority, 1988, 20073. 204 HANS HijBNER, Biblische Théologie des Neuen Testamentes, Gbttingen, 3 vol., 1990, 1993, 1995. 205 Titlurile cărţii-program a lui BREVARD S. CHILDS: Biblical Theology in Crisis (1972) şi cel al sintezei finale: Biblical Theology o f the Old and New Testament ( 1992). C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 155 menţinute integral în distincţia lor, dau mărturie despre Unul şi Acelaşi Hristos. împlinirea profeţiei în Noul Testament nu reduce la tăcere şi nu anulează vocea distinctă a Vechiului Testament. Sarcina teologiei biblice ar fi atunci aceea de a asculta şi înţelege atât diversitatea vocilor din întreaga Biblie creştină (Vechiul şi Noul Testament), cât şi totalitatea Scripturii creştine în lumina întregii revelaţii şi lucrări a lui Dumnezeu atât în Israel, cât şi în Biserică — cele două contexte canonice şi cadre de interpretare ale acestei revelaţii. Trebuie descrise atât discontinuităţile, cât şi continuităţile dintre Sinagogă, cu fixarea ei pe Moise şi poporul Israel, şi Biserică, deschisă în Hristos spre toate neamurile, şi apoi articulată o hermeneutică dialogică între Vechiul şi Noul Testament în context canonic. Canonul biblic cere o teologie biblică unitară, dar nu o unitate doctrinară, sistematică, teoretică, ci o unitate hermeneutică, dinamică, dialogică — pentru Childs, teologia autentic biblică neputându-şi reduce sarcina la aceea de a oferi teologiei sistematice simple texte doveditoare pentru doctrine şi dogme, nici la aceea de a oferi o bază narativă căutării unui sens al existenţei individuale prin credinţă sau al istoriei umanităţii ca istorie a mântuirii. Insubordonabilă doctrinelor, experienţei sau istoriei, teologia biblică s-ar subordona doar propriului ei canon, care însă trebuie asumat nu selectiv — cum fac teologiile atât tradiţionale, cât şi liberale —, ci în totalitatea lui, fiindcă totul în el este egal şi vital important. însă tocmai aici începe problematicul acestei teologii biblice canonice206, a cărei principală limită stă tocmai în fixarea unilaterală pe textul biblic în integralitatea lui literară — poziţia ei regăsind paradoxal concepţia clasic protestantă a inspiraţiei verbale sau fundamentalistă a dictatului divin — cu punerea între paranteze a istoriei şi tradiţiilor religioase ale epocii biblice. Or fixarea canonului biblic, atât al Vechiului, cât şi al Noului Testament, a avut loc la o distanţă în timp considerabilă după redactarea cărţilor biblice, şi în condiţii teologice diferite faţă de cele în care au apărut acestea. Secundar faţă de cărţile biblice care nu spun nimic despre el, canonul biblic — corp de texte religioase citite public, cu autoritate permanentă şi nerevizuibil — nu se interpretează pe sine însuşi sau se interpretează pe sine însuşi la fel de puţin ca şi Scriptura pe ea însăşi. Norma de interpretare, ghidul hermeneutic, pentru cărţile Scripturii şi Scriptura însăşi nu stă aşadar în canonul însuşi, ci în afara lui, în religia comunităţilor care citesc Scripturile. Mai mult decât atât, ceea ce „biblicismul” protestant tradiţional sau fundamentalist a uitat şi uită în permanenţă este — în formula profesorului regal de Vechiul Testa- 206 Evidenţiat de profesorul britanic de Vechiul Testament din Oxford James Barr, Holy Scripture: Canon, Authority, Criticism, Philadelphia, 1983. 156 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c ment de la Oxford, James Barr (1924-2006) — paradoxul esenţial că în epoca Bibliei nu exista încă o Biblie, că majoritatea personajelor Bibliei au trăit înainte de Biblie şi religia lor nu era una a cărţii (în sens islamic sau protestant) controlată de Scripturi. Din contră, Scriptura derivă din credinţa unor personaje care L-au întâlnit pe Dumnezeu fie în chip nemijlocit, fie prin instituţii religioase nescripturistice. Scripturile însele nu trimit la ele însele, ci spre personajele întemeietoare aflate la originea lor. Autoritatea lor nu aparţine cărţilor înseşi, ci persoanelor despre care vorbesc: patriarhi, profeţi, apostoli, Hristos. în spatele Vechiului Testament stă Israel, cu personajele şi instituţiile lui religioase prescripturistice, iar în spatele Noului Testament stau Iisus, apostolii şi Biserica, care e întemeiată nemijlocit pe apostoli, pe profeţi (Ef 2, 20) şi pe Iisus Hristos, nu pe cărţile apostolice sau profetice. în spatele canonului biblic stau cărţile biblice, iar în spatele acestora stă religia vie a unui popor — Israel — cu instituţiile, personajele şi mutaţiile ei, pentru a căror înţelegere metoda istorico-critică este inevitabilă şi indispensabilă.