Codice biblice

Cele mai vechi codice biblice Cele mai vechi codice biblice Manuscrisele biblice cele mai vechi, scrierile Sfinţilor Părinţi şi hotărârile unor sinoade ale Bisericii vechi atestă însă diverse liste de cărţi biblice canonice cu o marjă de variabilitate şi extensibilitate necunoscute ca atare în epoca modernă. E interesant astfel de urmărit ordinea şi cuprinsul celor mai vechi manuscrise ale întregii Biblii greceşti, cuprinse în trei faimoase codice scrise în caractere unciale: Codex Sinaiticus (n), secolul IV, a fost descoperit în biblioteca mănăstiri Sfânta Ecaterina din Sinai de eruditul rus Constantin Tischendorf în 1844, care, cu acordul monahilor, în 1859 l-a donat ţarului Rusiei; în 1933 a fost vândut de guvernul sovietic bibliotecii Muzeului Britanic, unde se află astăzi. A fost editat în facsimil în 4 volume în 1862. Este alcătuit din 346 de foi de pergament scrise pe patru coloane a câte 48 de rânduri pe pagină, în caractere greceşti unciale, fără spaţiu între cuvinte. A suferit mutilări severe în decursul istoriei, jumătate din Vechiul Testament, cărţile istorice de la Facere şi până la Ezdra 9, 9, dispărând cu excepţia unor mici fragmente. S-a păstrat sfârşitul cărţii Ezdra, Neemia, Estera, Tobit, Iudita, 1 şi 4 Macabei (nu însă 2 şi 3), Isaia, Ieremia + Plângerile, Ioil, Avdie, lona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Iov\ precum şi Noul Testament complet de la Matei la Apocalipsă (cu deosebirea că Epistolele Pauline apar după, nu înainte de Faptele Apostolilor, iar Epistola către Evrei se află între 2 Tesaloniceni şi 1 Timoteî), Apocalipsa fiind urmată de Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Herma incomplet. Codex Alexandrinus (A), de la începutul secolului V, donat în 1621 de patriarhul Alexandriei şi apoi ecumenic, Chirii Lukaris ( t 1638), regelui Angliei, James I (1603-1625), din a cărui bibliotecă a intrat în 1757 în componenţa nou-înfiinţatului Muzeu Britanic. A fost primul manuscris biblic uncial cunoscut lumii ştiinţifice, fiind editat încă din 1707-1720 (ed. facsimilate în 1816-1828 şi, apoi 1879 şi 1881-1883). E compus dintr-un număr 148 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s to lic de 773 de foi de pergament dintr-un total de 822 scrise pe două coloane a câte 49 de rânduri în unciale greceşti, şi cuprinde: Pentateuhul, un prim grupaj de cărţi istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-4 Regi, 1-2 Cronici, urmate de cei 12 profeţi mici (Osea-Maleahi) şi cei 4 mari (Isaia, Ieremia + Baruh, Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel cu adaosuri; după care urmează un al doilea grupaj de cărţi istorice: Estera, Tobit, Iudita, 1-2 Ezdra, 1-4 Macabei, urmate de cărţile poetico-didactice: 151 de Psalmi prefaţaţi de Epistola lui Atanasie cel Mare către Marcellinus despre Psalmi şi un rezumat al conţinutului acestora făcut de Eusebiu, cele 9 Ode biblice, Iov, Proverbele, Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Sirah. Noul Testament e păstrat integral (cu mici lacune din cauza unor foi dispărute), scrierile lui fiind dispuse în următoarea ordine: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 7 Epistole Catholice (Iacob, Petru, Ioan, Iuda), cele 14 Epistole pauline cu Epistola către Evrei între 2 Tesaloniceni şi 1 Timotei; după Epistolele Pastorale, mai exact după Filimon, urmează Apocalipsa, Codicele Alexandrin încheindu-se cu Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul. Codex Vaticanus (B), din secolul IV, atestat în Biblioteca Apostolică a Vaticanului din 1475, este cel mai bine păstrat şi cel mai important manuscris existent al Bibliei greceşti. A fost folosit pentru ediţia Septuagintei delà Roma din 1587. Textul complet a fost editat la Roma în 1858 de A. Mai în 5 volume, şi încă o dată în 6 volume între 1869-1881 de C. Vercellone şi J. Cozza; ed. facsimilate: Roma, 1889-1890, 5 volume, şi 1904-1906, 4 volume. Conţine 759 de foi de pergament scrise pe câte trei coloane pe pagină în unciale greceşti. Lipsesc însă primele 20 de foi cu primele 46 de capitole din Facerea, alte 10 foi cu Psalmii 105, 27 - 137, 6, precum şi caietele finale din Noul Testament. Ordinea cărţilor Vechiului Testament este cea clasică a Septuagintei creştine: Pentateuhul; cărţile istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-4 Regi, 1-2 Cronici, 1-2 Ezdra (cărţile Macbeilor lipsesc cu totul); cărţile poetico-didactice: Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Sirah, Estera, Iudita şi Tobit; cei 12 profeţi mici (de la Osea la Maleahi) şi cei 4 profeţi mari: Isaia, Ieremia (+ Baruh, Plângerile, Epistola), Iezechiel şi Daniel cu adaosuri. Ordinea cărţilor din Noul Testament este: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 7 Epistole Catholice {Iacob, Petru, Ioan, Iuda) şi Epistolele Pauline: Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1-2 Tesaloniceni, Evrei, textul întrerupându-se la cap. 9, 14, caietele cu Epistolele Pastorale, Apocalipsa şi poate şi Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul fiind pierdute. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 149 Liste patristice şi sinodale de cărţi canonice ale Scripturii Liste ale cărţilor biblice avem în Răsărit de la Meliton (a doua jumătate a secolului II), Origen (f 253)19', de la Atanasie cel Mare (f 373)19192, Chirii al Ierusalimului ( | 394)193, Epifanie al Salaminiei (f 403)194, Grigorie din Nazianz ( | 390)195 şi Amfilohiu al Iconiului (f 396)196; iar în Apus de la Ieronim, Rufin şi Augustin197, toţi în jurul anului 395. Cea mai veche listă cu scrierile Noului Testament este cuprinsă în aşa-numitul „Canon Muratorian”. în anii ’30 ai secolului XVIII, eruditul italian Ludovico Muratori a descoperit în biblioteca Ambroziana din Milano, într-un manuscris din secolul VIII, o foaie cu un text incomplet la început şi la sfârşit, scris într-o latină plină de greşeli ortografice şi gramaticale şi datat în a doua jumătate a secolului II. Cele 85 de rânduri păstrate reprezintă o listă comentată a scrierilor Noului Testament începând cu sfârşitul notiţei despre Evanghelia după Marcu şi continuând cu notiţe despre Luca şi Ioan ca Evangheliile a treia şi a patra. Vin apoi Faptele Apostolilor şi Epistolele Pauline către Biserici şi către persoane, fără însă Epistola către evrei, urmate de Epistolele lui Iuda şi 1-2 Ioan, fără Epistolele lui Iacob şi 1-2 Petru, şi se încheie cu înţelepciunea lui Solomon, cu Apocalipsa lui Ioan, cu Apocalipsa lui Petru, deşi cu rezerve. Sunt respinse Păstorul lui Herma, Epistolele marcionite atribuite lui Pavel către Laodiceea şi Alexandria, precum şi scrierile gnosticilor Arsinoe, Valentin, Miltiade şi Vasilide. O listă comentată cu scrierile Noului Testament la începutul secolului IV ne oferă Eusebiu al Cezareii (t 340)198, care, pe urmele lui Origen, le ierarhizează pe grade de autoritate în: cărţi recunoscute (homologoumena) de toţi: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, 1 Ioan şi 1 Petru; cărţi disputate (antilegomena): Iacob, Iuda, 2 Petru, 2-3 Ioan (Apocalipsa nu apare deloc)199; şi cărţi neautentice (notha): Faptele lui Pavel, Păstorul lui Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Bamaba şi Didahia, distincte 191 Transmise ambele de EUSEBIU al Cezareii, Historia Ecclesiastica IV.XXVI.14 şi VI.xxv.2. 192 Faimoasa Epistolă 39, 4 din anul 367. 193 Cateheza IV, 35. 194 Panarion. I, 1, 8 şi Mens. 4 şi 23 din anii 374-377. 193 Carmina I, 12, 5, cca 390. 196 Iambi adSeleucum 2, 51-88. 197 De doctrina Christiana II, 13. 198 Historia Ecclesiastica III.xxv. 1-7. 199 Acest canon restrâns al Noului Testament — fără cele 4 Epistole Catholice mici (2 Petru, 2-3 loan, Iuda) şi fără Apocalipsa — este cel al traducerii siriace Peshitta din secolul IV, care este până astăzi Biblia oficială a vechii Biserici Asiriene a Orientului. 150 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1 . C a n o n u l a p o s to l ic însă de apocrifele invocate de eretici: Evangheliile lui Petru sau Toma, Faptele lui Andrei sau Ioan şi altele. Lista clasică a cărţilor canonice ale Bibliei creştine o întocmeşte în anul 367 Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei (f 373). Pentru Vechiul Testament el enumeră 22 de cărţi după numărul literelor alfabetului ebraic: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Rut, 1-2 Regi, 3-4 Regi, 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, cei 12 profeţi mici, Îs aia, Ieremia + Baruh, Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel, „cu care se încheie Vechiul Testament”. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament sunt grupate astfel: 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 7 Epistole Catholice, 14 Epistole Pauline şi Apocalipsa. Bune de citit şi de folosit în instrucţia catehumenilor sunt şi: înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Estera, Iudita, Tobit, Didahia Apostolilor şi Păstorul lui Herma. Cărţile „apocrife” puse în circulaţie sub numele lui Enoh, Isaia, Moise sau alţii trebuie respinse. Primele hotărâri sinodale privitoare la canonul biblic sunt canonul 60 al Sinodului de la Laodiceea (înainte de 380) şi canonul 26 al Sinodului de la Cartagina din 397; ambele au un conţinut similar şi precizează în sensul listei atanasiene cărţile „canonice”, singurele din care e permis să se citească în cultul Bisericii: din 22 de cărţi ale Vechiului Testament şi din 26 ale Noului Testament, fară Apocalipsă, exclusă din raţiuni de prudenţă din uzul liturgic comunitar, unde trebuia şi explicată prin predică, şi pentru care e permisă doar lectura individuală, în privat. Tot de la sfârşitul secolului IV, înainte de anul 380, avem lista amplificată însă semnificativ din ultimul canon, al 85-lea, al Apostolilor cu care sc încheie ampla compilaţie liturgico-disciplinară în opt cărţi a Constituţiilor Apostolilor prin Clement; „Apostolii” cer aici episcopilor, urmaşilor lor, şi creştinilor să respecte mai întâi drept „cărţi sfinte ale Vechiului Testament” pc cele cuprinse în lista şi ordinea canonului „clasic” al Septuagintei creştine: Pentateuhul lui Moise, urmat de grupul cărţilor istorice: Iosua, Judecătorii, Rut, 1—4 Regi, 1-2 Paralipomene, 1-3 Ezdra, Estera, Iudita şi 1-4 Macabei, după care vin cărţile didactico-poetice: Iov, Psalmii (151) şi 5 cărţi ale lui Solomon (Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântările, înţelepciunea şi Psalmii lui Solomon), şi cele 16 cărţi ale profeţilor (12 mici şi 4 mari); la acestea se adaugă ca „bună pentru învăţătura tinerilor” şi înţelepciunea lui Sirah. După care trebuie să primească şi „cărţile noastre ale Noului Testament”: 4 Evanghelii {Matei, Marcu, Luca şi Ioan), 14 Epistole ale lui Pavel, 1 a lui Iacob, 3 ale lui Ioan, 1 a lui Iuda, 2 ale lui Petru; nu urmează apoi cum ne-am aştepta Apocalipsa lui Ioan, nemenţionată măcar, ci „două Epistole ale lui Clement, precum şi Constituţiile grăite nouă, episcopilor, în opt C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 151 cărţi prin mine, Clement, şi pe care nu trebuie să le faceţi publice pentru toţi din pricina lucrurilor tainice [mystikaf'00 din ele, şi Faptele noastre, ale Apostolilor”. însumate, Scripturile creştine ale profeţilor Vechiului Testament (45 + 1) şi ale apostolilor Noului Testament (36), listate de canonul 85 apostolic sub forma unui canon biblic extins, se ridică la 82 (sau 81). Că acest canon biblic „clementin” n-a fost un simplu produs livresc — Constituţiile Apostolice prin Clement fiind, cum se ştie astăzi, produsul pseudoepigrafic al unui atelier literar antiohian din a doua jumătate a secolului IV — o dovedeşte ecoul şi recepţia lui eclezială în Biserica Etiopiană, care până astăzi are un canon biblic extins alcătuit din 81 de cărţi.