Biserica Colțea

{{Infocaseta Biserică | Nume =Biserica Colţea | Localizare =București, Bd. I. C. Brătianu nr.1 sector 3 | Jurisdicţie =Arhiepiscopia Bucureştilor | Hram = Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur | Sfințire = 1702 | Ctitor = spătarul Mihai Cantacuzino | Stil arhitectonic =brâncovenesc | Arhitect = Heinrich Feiser | Pictori=Pârvu Mutu şi Gheorghe Tăttărescu | Suprafaţă= | Înălţime = | Site web=

Una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe ale Capitalei, Biserica Colţea datează din anul 1701 şi este un monument reprezentativ al epocii brâncoveneşti. Când a fost întemeiată, biserica făcea parte dintr-un ansamblu arhitectural care cuprindea Spitalul Colţea, trei paraclise, faimosul Turn Colţea şi o şcoală. Acest complex monastic, construit de spătarul Mihai Cantacuzino, a fost una dintre cele mai mari ctitorii din Bucureşti, la începutul secolului al XVIII-lea, din care doar biserica a rezistat până în zilele noastre, spitalul fiind reconstruit în secolul trecut. Deşi a trecut prin reparaţii succesive, în urma cutremurelor şi incendiilor care au avut loc în Capitală, Biserica Colţea păstrează încă multe odoare de preţ de pe vremea ctitorului său, printre care catapeteasma sculptată în lemn, uşa de la intrare, pictura din pridvor, atribuită celebrului Pârvu Mutu, jilţurile domneşti şi unele icoane de valoare.

Istoricul bisericii

Prima biserică de lemn, situată pe locul complexului de clădiri de la Colţea, a fost construită, împreună cu câteva chilii din lemn, de slugerul Udrea Doicescu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Acest lăcaş de cult, cu hramul Sfintei Mare Muceniţe Parascheva (prăznuită la 26 iulie), a fost pomenit prima dată în 1658, iar temeliile sale din cărămidă şi piatră se disting astăzi lângă biserica actuală. După moartea ctitorului, biserica a rămas fratelui său, marele clucer Colţea Doicescu, care a închinat-o Mitropoliei. De la acesta a cumpărat spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716) terenul unde se afla lăcaşul de cult, care se întindea între Piaţa Universităţii şi Ministerul Agriculturii de astăzi. Pentru a avea o biserică aproape de moşia sa, Mihai Cantacuzino a construit o biserică din zid, în locul celei din lemn, fiind ajutat de fiul clucerului Colţea, Radu Colţea. Ridicată între 1695 şi 1698, a fost denumită iniţial Mănăstirea Trisfetitele şi a avut hramul Sfinţilor Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Ctitorul nu a mai păstrat hramul Muceniţei Parascheva, ci l-a schimbat cu cel al Sfintei Parascheva (14 octombrie), fiind influenţat şi impresionat de amploarea pe care o luase în Ţările Române cultul Cuvioasei. Biserica a fost terminată de Mihai Cantacuzino în jurul anului 1702, iar pictura a fost realizată de Pârvu Mutu, mărturie fiind până astăzi registrele păstrate în pridvor şi brâul de la baza turlei naosului.

Ctitorul a adăugat apoi în jurul bisericii o serie de construcţii noi: un spital, o şcoală, trei paraclise, chilii şi anexe, care au fost înconjurate de un zid de piatră. În aceeaşi perioadă au fost ridicate cele trei paraclise, cu hramurile Tuturor Sfinţilor, Sfânta Parascheva şi Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian. Ansamblul a fost terminat în 1715, dar nu a purtat numele ctitorului, ci pe acela al proprietarului care i-a vândut terenul, Colţea Doicescu. Mănăstirea a fost înzestrată de ctitor cu moşii, primind în dar de la mulţi negustori şi prăvălii, pivniţe, case şi vii. Referindu-se la averea mănăstirii, Aurora Ilieş afirmă:„Numeroase moşii şi vii erau situate pe o arie întinsă (în actualele judeţe Dâmboviţa, Ialomiţa şi Prahova), pe lângă resursele substanţiale ale ocnei de la Slănic - Prahova de la care va ajunge să primească pe la mijlocul secolului al XVIII-lea câte 400 bolovani mari de sare sau echivalenţa lor în moneda vremii - 2.500 taleri de argint. Mai târziu veniturile au sporit prin închirierea unor prăvălii, cârciumi şi ridicarea unui han”. Trecerea timpului şi unele calamităţi au impus complexului monastic de la Colţea reparaţii şi modificări inerente. Încendii ca acela din 1739, dar si cutremurele din 1802, 1829 şi 1838 au determinat refacerea parţială a construcţiilor şi a acoperişurilor. Biserica a fost reparată în 1841 de Conrad Schwink, după planurile arhitectului H.Feiser, care a adus multe schimbări faţă de aspectul iniţial, iar trei decenii mai târziu a fost repictată integral de Gheorghe Tăttărescu.

Turnul Colţea

Construit între 1709 şi 1714, Turnul Colţea era situat la intrarea în mănăstire, aproximativ în mijlocul bulevardului I.C. Brătianu de astăzi, în faţa Palatului Şuţu (Muzeul Municipiului Bucureşti). Timp de peste un secol Turnul Colţea a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti (avea 50 de metri), fiind considerat un monument reprezentativ al oraşului. De altfel, în 1782, domnitorul Nicolae Caragea a pus efigia Turnului Colţea pe pecetea domnească, ceea ce arată că devenise un fel de emblemă a oraşului. Era înzestrat cu un clopot mare, adus de la Viena, şi cu un ceasornic care se vedea de la distanţă mare. Iniţial a fost doar clopotniţă a mănăstirii, iar mai târziu a fost folosit şi ca foişor de foc, de aici fiind semnalate incendiile care ameninţau Bucureştiul. Turnul avea un aspect cu totul deosebit faţă de clopotniţele obişnuite ale bisericilor din acea perioadă, şi de aceea s-a spus că la construirea lui au luat parte şi străinii. Istoriograful german Franz Iosif Sulzer, secretarul voievodului Alexandru Ipsilanti, menţionează că Turnul Colţea a fost ridicat de soldaţii regelui suedez Carol al XII-lea care rătăceau prin Bucureşti, ca urmare a înfrângerii în bătălia de la Poltava de către ţarul Petru cel Mare al Rusiei. Poate de aceea, la catul de jos, chiar deasupra porţii, erau pictaţi doi soldaţi suedezi care stăteau de strajă cu arme pe umeri. Dărâmat pe jumătate în urma cutremurului din 1802, Turnul Colţea a fost refăcut în 1843, dar în 1887, Eforia Spitalelor Civile, care era proprietarea ansamblului Colţea, a solicitat primăriei demolarea acestuia, motivând că este o clădire fără interes public sau artistic. Din comisia de experţi pentru acest caz a făcut parte şi scriitorul Gheorghe Sion, membru al Academiei Române, care a propus în raportul său dărâmarea Turnului, susţinând că importanţa sa istorică este nulă.

Spitalul Colţea

Construit între 1704 şi 1707, de spătarul Mihai Cantacuzino, Spitalul Colţea este cel mai vechi din Bucureşti, fiind prima replică a celebrelor Vasiliade, realizate în primele secole creştine de Sfântul Vasile cel Mare. Era destinat săracilor şi avea 24 de paturi, o farmacie, case pentru chirurgi şi o şcoală de ştiinţă, cu odăi pentru dascăli; personalul era compus dintr-un medic, un chirurg, un bărbier şi îngrijitori. Mihai Cantacuzino, care călătorise prin Europa, văzuse cum erau organizate spitalele acolo şi l-a construit după modelul vechiului spital veneţian "Santo Lazzaro e Medicanti". Istoricul G.I. Ionnescu-Gion descrie cum arăta Spitalul Colţea în acea vreme: "Dintr-un manuscris al Academiei din 1732, vedem că Spitalul e bine îngrijit, are la această dată pe doctorul Ianake şi pe hirurgul Cârstian; are argaţi, îngrijitori de bolnavi şi de săraci, are bărbieri şi are bolnavi cari vin cu recomandaţiune specială. Cei care mor în spital, mănăstirea îi îngroapă pe cheltuiala ei, fără deosebire de religie. La 1734, un papistaş a murit în spital de dropică; mănăstirea l-a îngropat cu cheltuiala ei la biserica papistăşească". Dărâmarea spitalului în 1836 şi refacerea lui în 1842 au fost determinate de starea de ruină în care ajunsese în urma cutremurului din 1802. În noul spital a fost înfiinţată şi "Şcoala de mică chirurgie" - prima şcoală de învăţământ medical din Ţările Române - care a funcţionat până în 1852, devenind ulterior Facultatea de Medicină din Bucureşti. În 1849 numărul paturilor a ajuns la 150, iar între 1867 şi 1888, spitalul a fost din nou reconstruit, sub îndrumarea arhitectului Joseph Schiffler. În cadrul ctitoriei lui Mihai Cantacuzino a fost întemeiată şi o şcoală de slovenie, care a continuat fără întrerupere în decursul secolului al XVIII-lea, pregătind multe generaţii de dascăli şi dieci. De asemenea, spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat în 1706 şi "Frăţietatea"- o instituţie în cadrul căreia oamenii plăteau un leu pe an, iar la moartea lor biserica le făcea pomenire.

Biserica Colţea în prezent

Secolul al XX-lea a însemnat pentru întreg ansamblul arhitectonic Colţea o perioadă de transformari şi de zbucium istoric. La cinci ani după bombardamentele din 1944, Biserica Colţea a fost consolidată sub coordonarea lui Horia Teodoru, iar între 1950 şi 1955 a fost reconstruită turla de pe pronaos. În urma cutremurului din 1977 s-a încercat o nouă restaurare, iar sub acest pretext biserica a fost închisă din 1986 până în 1989. Procesul de restaurare a reînceput abia după Revoluţia din decembrie ’89. Din punct de vedere architectonic, biserica are un plan trilobat cu clopotniţă pe pronaos şi pridvor susţinut pe stâlpi, fiind construită în stilul autentic brâncovenesc, având şi unele influenţe din Renaşterea târzie italiană. Naosul este despărţit de pronaos prin trei arcade în plin centru, sprijinite pe stâlpi de piatră cu caneluri răsucite, împodobite cu capiteluri neocorintice, bazele coloanelor fiind înconjurate cu frunze de acant stilizate. Pridvorul este larg deschis şi are cinci arcade frontale şi câte două laterale, sprijinite pe coloane din piatră, cu capiteluri sculptate cu motive florale şi zoomorfe. Prin armonia proporţiilor şi tehnicile decorative ce îmbină tradiţia locală cu influenţe orientale, baroce şi ale Renaşterii târzii, biserica este un monument reprezentativ al epocii brâncoveneşti. În prezent, fresca originală a pictorului Pârvu Mutu se mai păstrează doar în pridvorul de curând restaurat, precum şi la baza turlei de pe naos, iar pictura interioară a bisericii este cea realizată de Gheorghe Tăttărescu. În partea de vest a pronaosului se află tabloul votiv al ctitorilor, spătarul Mihai Cantacuzino şi soţia sa, Maria.

Cu o istorie de peste 300 de ani, Biserica Colţea adăposteşte încă multe obiecte vechi, chiar şi din vremea ctitorului său. Săpăturile arheologice au scos la iveală zidurile bisericii Doiceştilor, precum şi numeroase mărturii numismatice. Uşa de la intrare este cea originală şi constituie o mărturie a rafinamentului decorativ al epocii; împărţită în şase panouri, este împodobită cu motive orientale, elemente zoomorfe şi motive florale, care se împletesc şi se răsucesc într-o ritmică de cercuri care se întretaie. Friza-pisanie, răzuită după uciderea ctitorului la Adrianopole, în 1716, este în formă de sul desfăşurat cu doi grifoni înaripaţi, iar vulturul bicefal, emblema Cantacuzinilor, completează înfăţişarea monumentală a intrării.

Din timpul ctitorului Mihai Cantacuzino se păstrează jilţurile domneşti şi stranele, precum şi catapeteasma, care este sculptată în lemn, cu ornamente bogate. Printre odoarele de preţ ale Bisericii Colţea se află o icoană ferecată în argint, dăruită de Nicolae Mavrogheni, în 1780, care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, având în partea inferioară o scenă cu Izvorul Tămăduirii. De asemenea, în catapeteasmă se păstrează o icoană a Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care a fost pictată de Pârvu Mutu. Alte două icoane de valoare care s-au păstrat în biserică sunt a Cuvioasei Parascheva, pictată în secolul al XVIII-lea de şcoala rusă, şi a Sfinţilor Trei Ierarhi. Tot aici se găsește şi o raclă cu părticele din moaştele Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina.

Spătarul Mihai Cantacuzino

Ctitorul Bisericii Colţea, spătarul Mihai Cantacuzino era descendent din celebra familie nobiliară bizantină, care a dat împăraţi pe tronul Bizanţului şi domnitori în Moldova şi în Țara Românească. S-a născut în 1650, iar părinţii lui erau postelnicul Constantin Cantacuzino şi soţia acestuia, Elina. Unchi dinspre mamă al domnitorului Constantin Brâncoveanu, era şi fratele lui Şerban Vodă Cantacuzino. Ctitorul Colţei a rămas orfan de tată când avea 14 ani, apoi a călătorit prin Europa şi a făcut studii de arhitectură la Padova, în Italia. Spătar şi mare stolnic la curtea Ţării Româneşti, el a fost şi unul dintre primii călători şi exploratori români. În amintirea pelerinajului făcut în Muntele Sinai, Mihai Cantacuzino a zidit mănăstirea pe care a numit-o Sinaia. Ulterior, a ctitorit împreună cu nepotul său, Constantin Brâncoveanu, Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Râmnicu Sărat (1691-1697), dar şi Schitul Titireciu (Vâlcea), bisericile Fundenii Doamnei şi Colţea, cu tot ansamblul. În ceea ce priveşte Bucureştiul, marele său merit este acela de a ne fi lăsat biserica, şcoala şi spitalul. Drept recunoştinţă pentru lucrarea culturală şi filantropică a marelui spătar Mihai Cantacuzino, în anul 1869 a fost dezvelită statuia acestuia, care a fost amplasată în curtea Spitalului Colţea. Acesta este cel mai vechi monument de acest tip din Bucureşti şi a fost realizat din marmură de Carrara de sculptorul Karl Storck. Biserica Colţea este inclusă în "Lista monumentelor istorice din România", cu codul de clasificare B-II-m-A-18220.01.De asemenea, Spitalul Colţea este considerat monument istoric, cu codul de clasificare B-II-m-A-18220.02, acelaşi statut având şi statuia spătarului Mihai Cantacuzino, care are codul B-III-m-B-19962.

Surse

• Biserica Colțea
• Biserica Colţea îşi sărbătoreşte mâine hramul

Enciclopedia Lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, Ed. Universalia, 2005 Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp.81-82 Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Constantin C. Giurescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.92 Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Alexandru Ofrim, Editura Humanitas, Bucureşti 2007, pp.70-74

Legături externe

• Ciprian Bâra: “Colţea, străvechi model de prezenţă şi lucrare a Bisericii în societate”, 10 aprilie 2009, Ziarullumina.ro
• Biserica Colţea

Aurora Ilieş, "Biserica Mănăstirii Colţea", Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p.11

D. Caselli, "Cum au fost Bucureştii odinioară cu chipuri şi icoane", cap. Turnul Colţei, Editura Gazetei Municipale, Bucureşti, 1935, pp. 67-68

G.I. Ionnescu-Gion, "Istoria Bucurescilor", cap XXI: Bole, Spitale, Doftori în Bucuresci pene la 1800, Stabilimentul Grafic I.V.Socescu, 1899, p. 657

Ministerul Culturii http://www.cultura.abt.ro/Files/GenericFiles/LMI-2010.pdf