14.992 de modificări
Modificări
→Încercări ulterioare de reconciliere: completări și ref.
===Primele încercări de reunire===
Încercările de reconciliere dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană, au avut nu numai motive religioase ci și politice (cel puțin în Evul Mediu). [[Imperiul Bizantin|Împărații bizantini]], care cu greu mai puteau înfrunta expansiunea popoarelor turcice, au fost nevoiți să ceară sprijin militar de la puterile apusene; acestea condiționau însă acordarea acestui sprijin de reunificarea celor două Biserici sub autoritatea supremă a papei de la Roma. Astfel, în urma dezastrului de la Manzikert (26 august 1071, când însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, iar bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică) împăratul Mihail al VII-lea Duca (1071-1078) a căutat o apropiere față de papa Grigore al VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor și făcând prima încercare de reunire. Papa Grigore al VII-lea, în celebrele sale ''Dictatus Papae'', a impus însă un alt mod de a privi lucrurile, în sensul că [[scaun]]ul Romei este ecumenic și deci nu are nevoie de [[sinoade ecumenice]], iar în această calitate el este deasupra puterii politice, idee care va fi susținută și ajunsă la apogeu în timpul papei Inocențiu al III-lea.<refname="Isac">[http://www.episcopiacaransebesului.ro/articolepagini/scriptorium.php?article_idarticol_id=42 Pr. Prof. Rusalin Isac: ''Încercări de unire între secolele XI-XIV''.]</ref>
În fapt, papa Grigore al VII-lea a pus bazele noii atitudini a papalității față de ortodocși. Era o atitudine cu două fețe: una de speculare a situațiilor grele pentru bizantini și de unire acceptată; alta de aprobare și favorizare a unor planuri de cucerire a Imperiului Bizantin și de unire silită. Deși sunt două moduri de a proceda, ele trebuiau totuși să ducă la același rezultat: unire forțată, cauzată de primejdii creștine sau necreștine.<ref>Lucian Gafton, ''Agravarea schismei prin încercările de unire în secolele XI-XV'', Revista ''Ortodoxia'', VIII (1956), nr. 3, p. 399</ref> O scrisoare a lui Grigore al VII-lea către împăratul german Henric al IV-lea demonstra clar intențiile sale unioniste: „''Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta, este faptul că Biserica de Constantinopole, care e despărțită de noi în chestiunea Sfântului Duh, așteaptă împăcarea ei cu Scaunul apostolic''”.
După cucerirea Ierusalimului (1099), cruciații nu numai că nu și-au respectat jurământul de de credință față de împăratul Alexie, dar au înființat în orient Regatul Ierusalimului și alte „state cruciate” (la Edessa, Antiohia și Tripoli) pe teritorii care aparținuseră Imperiului Bizantin. Mai mult, la Ierusalim a fost instalat un „patriarh latin”, ceea ce a dus la o rupere aproape completă a relațiilor cu Constantinopolul.<ref>Steven Runciman, ''A History of the Crusades, vol. 2: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East, 1100-1187'', Cambridge University Press, 1951.</ref>
Menținerea schismei a fost profund influențată de evenimentele de la începutul secolului al XIII-lea. Imperiul Bizantin a primit o grea lovitură din partea foștilor aliați apuseni: la [[12 aprilie]] 1204 [[Constantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Niceea]], recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formațiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref> La [[25 iulie]] 1261 oștile bizantine au eliberat Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin).<ref name="Runciman">Steven Runciman, ''The last Byzantine Renaissance'', Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970</ref> Abuzurile ocupanților „latini” ai Constantinopolului, din perioada de 57 de ani în care au stăpânit cetatea, au lăsat urme adânci în memoria colectivă a bizantinilor ortodocși; s-a ajuns până acolo încât două secole mai târziu, când capitala era asediată de turcii otomani, unii dintre bizantini să spună: „''mai bine turbanul sultanului decât mitra papei!''<ref>Steven Runciman, ''Căderea Constantinopolului - 1453'' (ediția a II-a), Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 34.</ref>
===Cele trei sinoade „unioniste”===
Împărații din dinastia Lascaridă stabilită la Niceea, care se considerau adevărații succesori ai [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] și se aflau în conflict deschis cu „împărații latini” din [[Constantinopol]], au încercat și ei la un moment dat să reconcilieze cele două Biserici. Astfel, între 1232-1254, la inițiativa lui [[Ioan Duca Vatațis|Ioan Duca al III-lea Vatațis]] (1222-1254) s-au ținut trei [[sinod|sinoade]] „unioniste” la [[Niceea]]. Îndemnat de împărat, patriarhul Gherman al II-lea i-a trimis o scrisoare papei Grigore al IX-lea
în care deplângea starea umilă a clerului din „Imperiul latin” de la Constantinopol, exprimându-și în final dorința unei păci între Biserici.<ref name="Isac"/>
===După eliberarea Constantinopolului===
Dintre formațiunile statale bizantine apărute după cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin: după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref> La [[25 iulie]] 1261 oștile bizantine au eliberat Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin).<ref name="Runciman">Steven Runciman, ''The last Byzantine Renaissance'', Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970</ref> Abuzurile ocupanților „latini” ai Constantinopolului, din perioada de 57 de ani în care au stăpânit cetatea, au lăsat urme adânci în memoria colectivă a bizantinilor ortodocși; s-a ajuns până acolo încât două secole mai târziu, când capitala era asediată de turcii otomani, unii dintre bizantini să spună: „''mai bine turbanul sultanului decât mitra papei!''<ref>Steven Runciman, ''Căderea Constantinopolului - 1453'' (ediția a II-a), Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 34.</ref>
După recucerirea Constantinopolului și îndepărtarea pericolului reprezentat de turcii selgiucizi (datorită atât fărâmițării interne a statului acestora cât și invaziilor mongole) se părea că [[Imperiul Roman de Răsărit]] (Bizantin) a intrat într-o nouă perioadă de pace, propice dezvoltării religiei, artelor și literaturii. Însă, la începutul secolului al XIV-lea, un nou pericol extern a apărut pentru Imperiul Bizantin: turcii otomani. Sub sultanul Osman I (considerat fondatorul imperiului otoman și cel care i-a dat numele), aceștia s-au extins în Asia Mică (Anatolia) până la granițele Imperiului Bizantin. Tot în timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, ceea ce demonstra forța economică și politică a noului stat. Foarte curând, turcii otomani au început să cucerească una după alta majoritatea ''thémelor'' (provincii militare) bizantine din Anatolia, iar spre sfârșitul secolului al XIV-lea și-au început expansiunea în Europa, cucerind Adrianopolul în 1362 și Tesalonicul în 1387. În 1389, victoria obținută de turci în bătălia de la Kosovo Polje („Bătălia de la Câmpia Mierlei”) a marcat sfârșitul Țaratului Sârb, iar prin victoria din bătălia de la Nicopole (1396), obținută în fața unei coaliții formate din cavalerii cruciați apuseni, Regatul Ungariei și Țara Românească, turcii și-au asigurat supremația strategică în sud-estul Europei.<ref name="Gibbon"/>
Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a rezistat aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala [[Constantinopol]], cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee.
===În perioada modernă===