Nepătimire
„ Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se, împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.
Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva şi realitatea înţelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înţelege o “dezbrăcare” a vieţii? Nicidecum. Nepătimirea, în înţelesul creştin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de fiinţă, ci a se înveşmânta cu o viaţă nouă, sfântă, veşnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “... noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (2 Cor 5,4).
Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjeşte spre o împărtăşire vie şi adevărată cu Dumnezeu pe care-L ştie a fi nepătimitor.
Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absenţă de mişcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunţăm aceste cuvinte şi în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, şi cu aceasta se naşte un şir întreg de nedumeriri: mişcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?
Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii şi al morţii, întunericul neştiinţei, al nefiinţei sau al răului, întunericul nedesăvârşirilor şi contradicţiilor lăuntrice nedepăşite, al surpărilor şi izbucnirilor fiinţei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieţii dumnezeieşti este o plinătate fără de sfârşit şi fără de început a fiinţei, care exclude orice fel de evoluţie a devenirii (teogonie).
Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viaţa făpturii. Dumnezeu iubeşte, miluieşte, împreună-pătimeşte, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Fiinţa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viaţa fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfăşurarea vreunei evoluţii în Însăşi Fiinţa dumnezeiască.
Dumnezeu trăieşte toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că şi în Însuşi Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuşi şi ar fi rămas nedepăşit.
Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă şi chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Fiinţa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte tot aşa de nepătimitor, precum îmbrăţişează simultan şi fără desfăşurare, în veşnicia Sa, toate desfăşurările şi înşiruirile vieţii făpturii. În Dumnezeu, momentul static şi cel dinamic formează un tot aşa de desăvârşit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.
Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înţelege pe aceasta nu ca o “indiferenţă rece”, ca o “detaşare de o existenţă iluzorie”, ca o contemplaţie “dincolo de bine şi de rău”, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.
Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieţi care naşte în om noi simţiri sfinte, noi gânduri dumnezeieşti, noua lumină a înţelegerii (“raţiunii”) veşnice.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obşteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru neţărmurita neţărmurire” (Ava Talasie 1,56).
”