Biserica „Cărămidarii de Sus” (București)

Șoseaua Grozăvești nr 7 sect 6 București

Hramuri: Buna Vestire și Sf Ierarh Nicolae

Istoricul Mahalalei Cărămidarii de Sus

Mahalaua Cărămidarii de Sus vine la Nord-Vestul Bucureștilor (aceasta în 1935). Astăzi, o dată cu dezvoltarea orașului, este situată în centrul lărgit al Bucureștiului, spre Ciurel, și se învecinează la est cu parohia Sf. Elefterie, la sud cu Palatul Cotroceni și Pirotehnia Armatei, la vest cu satul Militari (astăzi cartierul Militari) și la nord cu Manufactura de tutun Belvedere. În secolul al XVI-lea aici se întindea satul și moșia Grozăvești. La 21 aprilie 1559 găsim ca proprietar al moșiei Grozăvești pe Manea. În decursul timpului moșia Grozăvești este vândută și cumpărată de mai mulți proprietari. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, boierul Mitrea Vornicul cumpără moșia Grozăvești, împreună cu soția sa Neaga Vorniceasa. Apoi, Mitrea Vornicul daruieste partea sa, jumătate din satul Grozăvești, Mănăstirii Sf Nicolae Mihai Voda (cea de la Izvor). La începutul secolului al XVIII-lea se găseau două mănăstiri cu părți de moșie în Grozăvești: Mănăstirea Mihai Vodă și Mănăstirea Sf. Ioan cel Mare din București. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe lunca Dâmboviței, în Grozăvești, a început să se lucreze cărămida, de unde și numele mahalalei de „Cărămidari“, ce-l întalnim pentru prima oara la 1810, într-o Catagrafie a bisericilor bucureștene. Doua planuri ale Bucureștiului din 1790, dintre care unul de Ferdinand Ernst și altul de Franz B. Purcel, au pe lunca Grozăveștilor însemnarea „Ziegel Schlag“ (bătutul cărămizii). În anul 1810 satul Grozăvești avea 30 de case cu 80 de suflete. Catagrafia populației orașului București din 1834 nu are numărătoare aparte pentru mahalaua Cărămidarii de Sus, ci o înglobează în mahalaua Sf Elefterie, de care depindea, și numai de preoți se spunea că sunt de la biserica ,,de la izvor"- biserica Cărămidarii de Sus avea și hramul „Izvorul tămăduirii“

Zidirea și restaurările Bisericii Cărămidarii de Sus

Documentele arată că până la anul 1805 nu a fost biserică în Cărămidari și că abia atunci „din neapărată trebuință ce aveau mahalagii de o sfântă biserică, au cerut voe și blagoslovenie egumenului Visarion de la Mănăstirea Cotroceni, ca să facă biserică într-această mahala“ . Părintele Visarion Cotroceanul le-a rânduit 15 pogoane de teren, cumpărate de jupân Sterie Kirovici măcelarul, unul din primii ctitori ai bisericii, și au făcut aici o bisericuță de piatră. Pisania din 1805 arată că bisericuța avea trei hramuri: Izvorul Tămăduirii, Sf Ioan Botezătorul și Sf Nicolae. Alți ctitori: protopop Niculae Trăznea, Marin Diaconu Trăznea, arhimandrit Visarion Cotroceanul și alți credincioși.

În anul 1827, pe 2 octombrie, din cauza unui cutremur de pământ, biserica s-a stricat atât de rău încât preotul mahalalei, Popa Panait, a ieșit cu o icoană la drum și cerea milostenie pentru reparația bisericii. Trecând pe acolo părintele Iosif, egumenul de la Cotroceni „s-a înțeles în vorbă cu Popa Panait pentru facerea din nou a bisericii, și au dat prin mâna preotului bani să cumpere cinzeci mii cărămidă, mia pe 28 lei, care a și fost dusă în curtea bisericii, dar neputându-se găti materialurile ca să se înceapă zidirea, au rămas pentru altă vreme“. Adevărul trebuie căutat și în altă parte: „la 5 Decemvrie 1827, spre urmare poruncii înaltului firman, se da în stăpânirea egumenilor greci, ocârmuirea mănăstirilor închinate și a veniturilor lor“. Și atunci a fost înlocuit și Iosif de la mănăstirea închinată Cotroceni, el fiind român.

Un alt cutremur de pământ, din 11 ianuarie 1838, surpă de tot biserica, așa că preoții mergeau la mănăstirea Cotroceni pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. La 10 februarie 1847, locuitorii cărămidăreni merg împreună cu părintele Protasie (în mirenie Popa Panait) la Iosif Arhimandritul, care acum era președinte al Dicasteriei Bisericești de pe lângă mitropolia Ungro-Vlahiei, care se înduplecă și ridică biserica din temelie, ajutând și mahalagii cu 3000 lei. In anul 1848 biserica era gata, având ca hramuri Buna Vestire și Nașterea Sf Ioan Botezătorul.

Din păcate, după 27 de ani, biserica se ruinează, necesitând reparații costisitoare. Pentru reparația bisericii s-au folosit fondurile rezultate din exproprierea unei vii a bisericii de pe moșia Cotroceni, dania lui Iosif Arhimandritul, și din vânzarea unui loc către căile ferate. Când să înceapă reparația, în ziua de 10 august 1875, într-o Duminică după-amiază, biserica a luat foc de la scânteia unei locomotive (învelitoarea bisericii fiind de șindrilă). Societatea franceză a căilor ferate despăgubește biserica cu 12.000 lei. Și cu alți 23.015 lei, proveniți din vânzarea terenurilor pomenite mai sus, se începe reconstrucția Sfântului Locaș, care ține doi ani, până la 21 aprilie 1878.

La această restaurare s-au făcut: tâmpla (catapeteasma) din lemn de tei, în locul celei de zid cu toate icoanele praznicare, pictura, învelitul bisericii cu tablă de fier, clopotele, podul de la cor (cafasul) cu scara lui de fier, zidirea amvonului, patru candele de argint (cele de la catapeteasmă) — acestea toate există și astăzi.

În anul 1909, la 4 noiembrie, biserica este închisă de Mitropolie, deoarece amenința cu surparea. Biserica este întărită cu legături de fier, acoperișul este învelit cu tablă de plumb, se fac ornamentele de afara, se pune mozaic pe jos în biserică, iar la 11 decembrie 1911, biserica era gata și se deschide iarăși pentru oficierea Sfintelor Slujbe.

Intre anii 1923-1925, o nouă restaurare aduce biserica la o strălucire necunoscută până atunci prin introducerea iluminării electrice și împodobirea cu vitralii, sfeșnice de alamă, mobilier nou de stejar cu lambriuri, poleitul tâmplei, spălatul picturii, uși sculptate de stejar la intrare și ridicarea casei parohiale.

Ultima restaurare

Aflându-se în stare de ruinare, anul 1983 marchează începutul refacerii complete a sfântului lăcaș, ce va cuprinde lucrări complexe de renovare și restaurare; ele vor aduce biserica în stadiul actual. La exterior s-au remediat tencuielile degradate, s-a refăcut învelitoarea, s-a înlocuit cu geam blindat geamul ferestrelor de la turle, s-au reparat jgheaburile, burlanele, s-a restaurat trotuarul din jurul bisericii. Au fost necesare lucrări și la interior, ele constând din refaceri de tencuieli, înlocuirea pardoselii degradate cu plăci de mozaic și a parchetului în altar. Aceste lucrări, ce au durat un an, au fost în valoare de 213 000 lei. În continuare, fiind necesare lucrări de restaurare a picturii, a fost întocmit un deviz în valoare de 144 399 lei și, în urma aprobării acestuia, din toamna anului 1985 până în 1987, pictorul Ion Nichita a restaurat pictura, recepția lucrării având loc la data de 6 iulie 1988, sub președinția p.c. părinte David, delegat din partea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor.

Pe lângă lucrările sus menționate, s-a reparat și clopotnița, care amenința să se prăbușească, s-a executat aleea din beton, s-a mai confecționat mobilier bisericesc la Atelierele Plumbuita (așa cum se vede în sfântul altar și în biserică), s-a vopsit cu bronz învelitoarea și s-a zugrăvit la exterior, valoarea acestor lucrări fiind de 80 000 lei. Totalul lucrărilor efectuate la parohia Cărămidarii de Sus s-au ridicat la suma de 437 399 lei, dotația Sfintei Arhiepiscopii fiind de 50 000 lei și restul din fonduri proprii și din donații ale credincioşilor.

Purtătorul de grijă al acestor lucrări a fost preotul paroh Monoranu Ștefan (preot paroh între anii 1981-2008). Slujba resfințirii s-a oficiat de către Prea Sfințitul Episcop Roman Ialomițeanul, delegatul PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, în frunte cu P.C. protopop Dumitru Iordache, de la Protoieria I Capitală.

Valoarea culturală

Pictura bisericii este de o mare valoare culturală. Ea a fost realizată în anul 1877 de către pictorul Gheorghe Ioanid, cel mai cunoscut ucenic al lui Gheorghe Tăttărăscu. Acesta a făcut pictură religioasă în stilul neoclasicist al maestrului său, precum și portrete și tablouri de gen care vădesc preocuparea pentru studierea psihologiei modelelor și capacitatea de evocare a atmosferei („Portret de cărturar”, „Portretul lui Tăttărescu”, „Atelierul pictoului”, 1904).

De mare valoare sunt și icoanele din catapeteasmă care, împreună cu icoanele praznicare,Crucea de pe catapeteasma, catapeteasma, Crucea din fața Sfintei Mese, vitraliile, formează un ansamblu unitar vechi de peste 100 de ani,mai rar întâlnit în bisericile din București.

Minunea Sfântului Nicolae

In anul 1989 casa parohiala a fost spartă. Din ea au fost furate mai multe lucruri, dar și două icoane. O icoana a Maicii Domnului, pictată pe sticlă, și o icoană a Sf Ierarh Nicolae, pictată pe lemn. După un an de zile, de ziua Sfinților 40 de Mucenici, în timpul Utreniei, în timp ce cădea Sfânta Biserică, preotul paroh este oprit de un domn cu doua icoane in mana. Acesta, plângând, îi spune preotului: — Părinte, icoanele acestea două le-am furat acum un an, de aici de la biserică. Îmi faceți ce vreți, dar eu nu mai rezist. — Dar ce s-a întâmplat frate?... îl întreabă preotul. — Părinte, după ce am furat icoanele acestea, la nici o săptămână am fost prins furând dintr-un magazin. Am facut pușcărie 1 an, fiind eliberat acum 2 săptămâni. De cum am ajuns acasă, în prima noapte mi s-a arătat un bătrân, cred că Dumnezeu, care mă certa să duc icoanele de unde le-am luat. Așa am pătimit în fiecare noapte și, de spaimă și de supărare că nu pot dormi, într-una din zile i-am scobit, cu un cui, ochii Sf Nicolae. Dar tot nu m-a lăsat în pace, ci mă amenința în fiecare noapte. Astăzi m-am hotărât să vin la biserică și să aduc icoanele înapoi. Mai bine ajung iarăși la pușcărie decât să mă mai certe Dumnezeu în fiecare noapte... — Frate, îi spuse preotul, eu nu îți fac nimic. Bine că ai adus icoanele înapoi.

Icoana Maicii Domnului

Icoana Maicii Domnului mult îndrăgită de enoriași, a fost pictată de părintele Visarion Iugulescu. Deși criticată de mulți pictori că nu a fost realizată ,,după tipic", dragostea Maicii Domnului nu a încetat să se reverse și prin această icoana. De două ori s-a dorit schimbarea ei, dar Maica Domnului a arătat prin anumite semne ca nu dorește aceasta. Mai multe persoane au declarat că au visat să aducă flori la icoană. O doamnă ,care avea o fată paralizată, a dorit să rămână la slujbă până la miruit. Dar la sfârșit și-a dat seama că a greșit, pentru că , transportul fiind greoi, avea să întârzie, lăsând neîngrijită pe fata ei. Dar uitându-se și rugându-se la aceasta icoana, se apropie o doamna, pe care nu o cunoștea, care îi spune: — Noi mergem în cutare parte a Bucureștiului. Avem mașină personală și, dacă e aproape de casa dvs, vă luam cu noi. — Da, după câte văd suntem vecini de cartier, a răspuns doamna înspăimântată de o așa mare purtare de grijă a Maicii Domnului....

http://ascorltcor.ning.com/profiles/blogs/biserica-caramidarii-de-sus Adus de la "http://bucuresti.wikia.com/wiki/Biserica_C%C4%83r%C4%83midarii_de_sus"