Biserica Sfântul Nicolae-Șelari (București)

Biserica Sfântul Nicolae-Șelari datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi este amplasată în Centrul vechi al Bucureştiului, pe strada Blănari nr.16. Este denumită astfel după numele meşteşugarilor care lucrau pielea (şelari) şi aveau prăvăliile în apropiere. La început, a fost din lemn, dar peste timp a fost zidită de trei ori, din temelie, în acelaşi loc. Biserica actuală fost reconstruită de regele Carol I, în 1868, şi păstrează pictura care a fost realizată de Gheorghe Tattarescu.

Ctitoria vornicului Șerban Cantacuzino

Cea mai veche menţiune despre acest sfânt lăcaş se găseşte într-un document din 1677 (condica Mănăstirii Nucet), în care se vorbeşte despre „mahalaua Sf. Nicolae-Şelari”, ceea ce înseamnă că Biserica Sfântul Nicolae se afla în zona în care erau prăvăliile şi atelierele şelarilor. Nu există date privind anul în care a fost construită, dar tradiţia spune că era din lemn, se afla într-unul din cele trei târguri ale oraşului şi slujea în primul rând locuitorilor din imediata vecinătate, printre aceştia fiind şi meşteşugarii care lucrau pielea. Biserica nu a fost construită de şelari, dar mai târziu, când aceştia s-au constituit în breaslă, au luat-o în grijă pentru a se ocupa de întreţinerea ei. Biserica veche a fost dărâmată şi rezidită din piatră de vornicul Șerban Cantacuzino, împreună cu neguţătorii Apostol Lazăr şi Iorga starostele, după cum atestă vechea pisanie. Se pare că Apostol era unul dintre neguţătorii deosebit de bogaţi din vremea lui Constantin Brâncoveanu, fiind „zaraf”, echivalentul bancherului de astăzi. Din arhiva bisericii reiese că zidurile au fost construite din banii lui, iar după ce a murit, văduva lui s-a îngrijit de zugrăvirea sfântului lăcaş. Mai târziu, în 1750, biserica a fost închinată Mitropoliei de nepoata acestuia. Cu toate acestea, vornicul Cantacuzino este considerat principalul ctitor, deoarece el a vegheat peste timp asupra acestei biserici şi a contribuit cu bani şi cu o mulţime de odoare. Însă acesta nu a avut urmaşi care să se îngrijească de sfântul lăcaş, iar breasla şelarilor nu dispunea de suficiente mijloace pentru a o întreţine bine. Astfel, când biserica a avut nevoie de reparaţii radicale, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, lucrările s-au făcut cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat.

Un sfânt lăcaş cu şcoală de cântăreţi

În timpul marelui cutremur care s-a produs la 14 octombrie 1802, Biserica Sfântul Nicolae-Şelari s-a dărâmat din temelie, aşa cum s-a întâmplat atunci cu multe sfinte lăcaşuri vechi din Bucureşti. La scurt timp de la prăbuşire, au început lucrările de rezidire, pentru a doua oară, de data aceasta cu ajutorul obştesc, „prin osârdia lui Hagi Gheorghe Polizu, Nicolae Zaharia si Gheorghe Dumitru, oameni cu frică lui Dumnezeu şi râvnitori spre faceri de bine, mai vârtos la lăcaşuri Dumnezeieşti”, după cum menţionează arhiva bisericii. Însă acţiunea de strângere de fonduri pentru refacerea sfântului lăcaş a fost îngreunată, din cauza unui incendiu devastator care s-a produs în partea centrală a oraşului, în ziua de 28 august 1804. Focul, care a pornit dintr-o spiţerie (farmacie), s-a extins cu repeziciune, din cauza vântului, şi a durat până seara, când a fost stins de ploaie. Au ars atunci sute de case, printre care şi cele ale enoriaşilor Bisericii Sfântul Nicolae-Şelari, precum şi prăvăliile (donate de-a lungul vremii de diferiţi credincioşi), care aduceau venituri importante. Cu toate acestea lucrările au fost finalizate în anul 1804. Biserica a fost construită atunci cu abside laterale, care lipseau la cea ctitorită de Şerban Cantacuzino, şi a fost zugrăvită de reputatul pictor Nicolae Polcovnicul.

Ceea ce o face renumită este faptul că aici a funcţionat, în 1817, o şcoală de cântăreţi condusă de vestitul psalt Petru Manuil Efesiul, care venise în Bucureşti cu doar un an în urmă, de la Constantinopol. Despre acesta, Mihail Gr. Posluşnicu scrie următoarele: „Fiind adânc cunoscător al psaltichiei vechi şi noi, e primit cu mulţumire de cunoscătorii români şi instalat la biserica Sf. Neculai, unde predă psaltichia pe greceşte, după noua sistemă a mitropolitului Chrisant. Acesta, pentru ca să scutească pe elevii săi de osteneala scrierii notelor muzicale, pune pe argintarul Serafim Cristodulo să toarne caracterele psaltichiei, înfiinţând astfel o tipografie la 1820”Aceasta a fost prima tipografie din Răsăritul ortodox care a imprimat cele dintâi cărţi cu notaţie muzicală psaltică, fiind condusă mai târziu de Anton Pann. Dealtfel, el s-a numărat printre primii elevi la şcoala lui Petru Efesiul, la care au mai învăţat Dionisie Fotino, Panait Unghiurlui, Macarie şi altii. Când afacerile tipografiei nu au mai mers bine, Petru Efesiul a fost nevoit să îşi vândă toată averea ca să o salveze, iar în cele din urmă a vândut atelierul Mitropoliei Bucureşti. Nici biserica nu a mai rezistat multă vreme, deoarece zidurile şi temelia erau slăbite din cauza cutremurelor, a incendiului din 1847 şi a infiltraţiilor de apă. O nouă calamitate naturală ar fi putut provoca dărâmarea sfântului lăcaş. În aceste condiţii, după aproape 60 de ani de la ridicarea ei, biserica a fost din nou dărâmată şi rezidită, pentru a treia oară.

Rezidită a treia oară de Regele Carol I

În 1860, meşteşugari din breasla lumânărarilor, bumbăcarilor şi bărbierilor şi-au asumat reconstrucţia bisericii, însă după câţiva ani, lucrările au stagnat. Pentru a obţine banii necesari epitropii au vândut o parte din proprietăţile sfântului lăcaş, însă nici aşa nu au reuşit să strângă toată suma de care aveau nevoie. În aceste condiţii, un ajutor semnificativ a fost oferit de Carol I, pe atunci domnitor al României, care a dăruit din caseta particulară suma de 10.000 de galbeni, aceşti bani fiind suficienţi pentru finalizarea lucrărilor. Despre ceilalţi donatori aflăm din placa de marmură care se găseşte la intrarea principală în biserică: „La anul 1868 Domnitorul României Carol I, prin intermedierea Domnului I. C. Brătianu, ministru de interne şi adinterim la Finanţe, depuse însemnate sume din caseta sa pentru această frumoasă lucrare fiind curatorii bisericii, ajutători cu bani şi ostenitori Domnii: Vasile Constantin, Stamate Atanasiu, Ştefan Boscu şi Petrache Sachelarie, când mai veniră în ajutorul unei astfel de nobile şi întotdeauna lăudabile operaţiuni, persoanele notate aici Domnii Costache Stoianovici, Ion Constantin, Petre Enciulescu şi Ghiţă Radulian”. Însă pentru tot ajutorul dat la construirea şi înfrumuseţarea bisericii actuale, Carol I a devenit principalul ctitor, alături de soţia sa, doamna Elisabeta. Pe lângă banii donaţi sfântului lăcaş, Carol I a dăruit şi o mare parte din piesele de mobilier, dintre care se păstrează până azi jilţul domnesc şi cel episcopal, ambele purtând însemne heraldice. Biserica are plan triconc, cu turlă poligonală deasupra naosului şi turn-clopotniţă pe fostul pridvor, iar naosul, aflat în prelungirea pronaosului cu care formează un spaţiu unic, este încoronat cu turla Pantocrator. Pictura sfântului lăcaş, care a fost a fost realizată în 1868 de Gheorghe Tattarescu, poate fi admirată şi astăzi.

Biserica în prezent

Această biserică ctitorită de Carol I a rămas neclintită până astăzi, chiar dacă în timp a fost avariată grav de cutremure. Primele reparaţii s-au făcut în 1903, când a fost spălată pictura, iar următoarele au fost în perioada 1921-1925, după seismul din 1940, şi în 1971, când pictura a fost restaurată de Traian Dâncuşi. În urma distrugerilor provocate de cutremurul din 1977, biserica a fost restaurată între anii 1978 și 1985, după proiectul arhitectului Gheorghe Naumescu. Mai târziu, între anii 1995 şi 1998, a fost consolidată după planurile arhitectului Clement Moldoveanu. Iar în 1999 a început restaurarea ştiinţifică a picturii lui Gheorghe Tăttărescu, de o echipă condusă de pictorul restaurator Ioan Darida. Atunci au fost îndepărtate numeroase straturi de repictare ce acopereau în bună parte pictura lui Gheoghe Tăttărescu şi au fost repuse în valoare compoziţiile acestuia, care fuseseră denaturate de intervenţiile ulterioare ce alterau opera originală.

Între odoarele de preţ care se păstrează astăzi în biserică se află o icoană a Sfântului Nicolae, care datează din 1664, din timpul primei biserici din lemn a şelarilor. Nu se cunoaşte originea ei, dar restauratorii Muzeului Naţional de Artă al României presupun că a fost adusă de călugări greci sau a fost lucrată de meşteri autohtoni. O altă icoană de valoare este cea a Sfântului Andrei, care aparţinea breslei lumânărarilor şi bumbăcarilor, ce îşi serbau patronul în această biserică, la 30 noiembrie. Biserica Sfântul Nicolae-Şelari este inclusă în Lista monumentelor istorice, cu codul de clasificare B-II-m-B-18174..

Surse

• „Istoria Bucureștiului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin C. Giurescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966
• „Istoricul a 40 de biserici din România” vol I, preot Marin Dumitrescu, Tipografia “Vocea Învăţătorilor, Bucureşti, 1899, pp.127-130
• „Istoria Bucurescilor”, G. I. Ionescu-Gion, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti, 1899, p. 352
• Biserica Sfântul Nicolae-Şelari
• Ioan Buşagă: „Vindecări şi bucurii de la Sfântul Nicolae”, 05 decembrie 2012 „Ziarullumina.ro”