2.632 de modificări
Modificări
m
Ortografie
Beciul era mare dar avea și camere mai mici. Se auzeau ca într-o cutie de rezonanță spartă și iritantă scrâșnitul zăvoarelor, trântitul ușilor, târâitul hârdaielor cu mâncare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, țipetele torturaților.
Aici erau aduși tinerii „bandiți”, grupuri, grupuri, de obicei dezbrăcați și desculți. În loc de hrană se dădea un polonic de apă fierbinte sărată. De cele mai multe ori beciul era precedat de o bătaie cruntă, aplicată la bunul plac al temnicerilor, care ca fiarele prinseseră gustul sângelui prin tortură. Cunosc Au fost oameni care au făcut, în etape, peste șaizeci de zile de beci în condițiile acestea. Trei zile era minimum-minimorum de beci și se mergea până la opt- zece zile, adică până la epuizare, până la prăbușirea în mocirlă. Când cei pedepsiți erau readuși în camere erau de nerecunoscut și bolnavi. Aproape toți deținuții au trecut prin beciul din Pitești.
=== Implicarea conducerii ===
- Bă, banditule, tu te rogi? zicea un „restructurat” și omul se pierdea cu firea iar ciomegele îl doborau.
„Trebuie să vă curățim creierul bucățică cu bucățică de vechile idei” era una din lozincile reeducării. , și într-adevăr, prin tortură necontenită și iresponsabilă s-a realizat capitularea unor conștiințe de rară frumusețe. Unii au rezistat o zi, alții o săptămână, alții o lună iar alții câteva luni, dar nimeni nu putea rezista la infinit. Acolo reeducarea presa clipa cu greutatea eternității infernale peste sufletele unor oameni fără nici o apărare. Rezistența lor în Pitești a depins de trei factori:
# Forța presiunilor la care a fost supus fiecare om;
# Rezistența personală, sufletească și fizică;
V. era un tânăr cu un chip frumos și ținută demnă. Inteligent și intransingent. Era dur până la necruțare cu dușmanii, cu trădătorii, cu dubioșii, cu inconsecvenții. Nu suporta umilința creștină, care era un fel de degradare pentru el. Credea nelimitat în propriile sale puteri și se afirma categoric, definitiv, absolut. Era distant și rece în relații. Acorda cu multă zgârcenie prietenia sa. Era un singuratic și admira supra-omul. Înfiera cu necruțare orice i se părea a fi nedemn și dezonorant. Adept al luptei totale, nu înțelegea nici un mic compromis cu dușmanii. De asemenea, nu accepta nici o slăbiciune omenească, nu ierta pe nimeni și i-ar fi fost imposibil să creadă că el însuși ar avea nevoie de iertare. Era atât de plin de el însuși, încât se credea perfect. Teoretiza pedepsirea și răzbunarea. Despre credință refuza să vorbească. Își făcuse un Dumnezeu al lui, pe dimensiunile sale sufletești. Mulți îl considerau orgolios, alții credeau că e un farseur, el însă disprețuia astfel de păreri și nu-și pleca urechea la ele. Criteriul lui de a judeca oamenii și lumea era onoarea, o onoare fără compromisuri, fără oscilații, fără temeri, fără căderi. A respins cu indignare toate ademenirile ce i s-au oferit și a suferit stoic privațiunile îndurate. Așa a intrat în reeducare, acuzând de trădare.
A fost unul dintre cei mai chinuiți oameni și a dovedit o rezistență rar opusă de cineva acolo. Au fost necesare 6 luni de cumplite torturi, umiliri și înjosiri până ce a cedat, adică, în vocabularul reeducării, a ajuns la „șocul revoluționar”. Când s-a prăbușit, în sufletul lui s-a făcut întuneric, a devenit fiară, a trecut în cealaltă extremă. Căci el era lipsit de flexibilitate și suplețe sufletească. Pentru el nu exista decât ori-ori. Și întrucât s-a prăbușit omul de onoare, a devenit o bestie. , și se afirma cu aceeași orgolioasă atitudine, cu aceeași impenetrabilă conștiință. A făcut mult rău fără urme de regret, sadic.
Apoi a trecut teroarea reeducării, dar el a rămas pe poziția sa. Când alți reeducați își plângeau soarta și căderea, el se afirma sus și tare ca „reeducat”. Nu a primit nici un sfat. Nu și-a făcut nici un prieten. A rămas într-o singurătate glacială și întunecată. Nu putea să accepte că a greșit ori că s-a compromis. Nu se justifica, ci avertiza orgolios că va lupta toată viața contra deținuților și deci, zicea el, „feriți-vă de mine!”. Nu o făcea ca un avertisment sentimental, ci ca o bravadă a ticăloșiei pe care o transforma în ținută personală.