Socrate Scolasticul: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(format:traducere)
(→‎Istoria bisericească: traducere (parțial))
Linia 8: Linia 8:
 
{{Traducere}}
 
{{Traducere}}
  
−
* Le livre I est entièrement consacré au règne de Constantin, dont l'ascension vers le pouvoir est brièvement évoquée, avant que soient passés en revue les événements importants de l'histoire du christianisme sous son long règne : le [[Premier concile de Nicée|concile de Nicée]] (325), la politique religieuse de l'empereur, quelques-unes des grandes figures épiscopales et monastiques du temps, la conversion de peuples barbares (Axoumites, Géorgiens), la découverte du tombeau et de la croix du Christ, les problèmes suscités par le concile en Orient. Socrate offre l'avantage de citer in extenso nombre de documents importants, lettres d'évêques, de l'empereur, du concile ; d'autre part son « Histoire », à l'inverse d'autres, n'est pas une histoire de combat, mais fait preuve d'un certain irénisme, dû sans doute à l'appartenance de son auteur à l'Église dissidente (mais fidèle à Nicée) des novatiens.
+
* Cartea I este consacrată integral domniei lui Constantin. Aceasta evocă pe scurt ascensiunea acestuia, apoi trece în revistă evenimentele importante pentru istoria creștinismului din perioada lungii domnii a acestuia: [[Sinodul I Ecumenic|Sinodul de la Niceea]] (325), politica religioasă a împăratului, câteva figuri importante de episcopi și monahi ai vremii, convertirea popoarelor barbare (axumiți, georgieni) descoperirea Mormântului și a Crucii lui Hristos, problemele apărute în Orient ca urmare a Sinodului. Socrate prezintă avantajul că citează in extenso mai multe documente importante, scrisori ale episcopilor, ale împăratului, ale sinodului; pe de altă parte, ''Istoria'' sa, spre deosebire de altele, nu este o istorie polemică, ci face într-o oarecare măsură dovada unui spirit irenic, datorat fără îndoială apartenenței sale la o Biserică disidentă (însă fidelă Sinodului de la Niceea) a novațienilor.  
  
−
* Le livre II couvre les règnes des fils de Constantin (337-361), le livre III ceux de [[Julien (empereur romain)|Julien]] et [[Jovien]] (361-364). Comme dans le livre I, l'histoire générale sert de cadre à l'histoire ecclésiastique. Le livre II mentionne quelques événements politiques, concernant surtout le règne de [[Constance II]]. Le livre III s'étend davantage sur Julien et sa politique : un long chapitre relate sa carrière avant son accession à l'empire, sa politique religieuse est aussi longuement rapportée ; l'expédition de Perse et la mort de Julien, l'avènement de Jovien et sa mort, donnent lieu à des récits plus brefs. Mais l'essentiel reste consacré à l'histoire ecclésiastique.
+
* Cartea a II-a acoperă perioada domniei fiilor lui Constantin (337-361), Cartea a III-a pe cele ale lui Iulian și Iovian (361-364). Ca și în Cartea I, istoria generală slujește drept cadru pentru istoria bisericească. Cartea a II-a menționează câteva evenimente politice, în special din vremea domniei lui Constans al II-lea. Cartea a III-a oferă relatează mai în detaliu despre Iulian și politicile acestuia: un lung capitol relatează cariera acestuia înainte de urcarea pe tronul imperial, și politica religioasă a acestuia este prezentată în detaliu; expediția în Persia și moartea lui Iulian, urcarea pe tron a lui Iovian și moartea sa fac obiectul unei relatări mai pe scurt. Însă cea mai mare parte a textului este consacrată istoriei bisericești.
  
−
:La crise [[arianisme|arienne]] tient naturellement une place considérable dans ces livres, en particulier dans le livre II. Plusieurs des nombreux conciles qui suivirent celui de Nicée – celui d'Antioche de 341, dit de la Dédicace, ceux de Sardique (343), de Sirmiuin (351 et 357), de Milan (355), de Rimini (359), de Séleucie (359), de Constantinople (360), d'Antioche (361), d'Alexandrie (362), des Macédoniens, d'Antioche (363) donnent lieu à de copieuses notices, plusieurs des confessions de foi qui les préparent ou qu'ils produisent sont citées in extenso. Ces textes souvent mentionnés dans les histoires de la crise arienne, mais rarement lus, sont ici pour la première fois intégralement traduits en français. Dans le livre III, une des mesures de Julien, l'interdiction faite aux chrétiens d'enseigner, donne à Socrate l'occasion d'un long excursus qui est un vibrant plaidoyer pour la culture classique.
+
:Criza [[arianism|ariană]] ocupă, firește, un spațiu important în aceste cărți, în special în cartea a II-a. Multe dintre sinoadele care au urmat celui de la Niceea - cel din Antiohia din 341, zis și  "al Sfințirii" [''in Dedicatione''], cele de la Sardica (343), de la Sirmium (351 și 357), Milano (355), Rimini (359), de Seleucia (359), de Constantinopol (360), Antiohia (361), Alexandria (362), al macedonienilor, din Antiohia (363) - beneficiază de spații substanțiale, iar mai multe dintre mărturisirile de credință pregătite de acestea sunt citate in extenso. Aceste texte, adeseori menționate în istoriile crizei ariene sunt rareori citite [...]. În Cartea a III-a, una dintre măsurile lui Iulian, interdicția impusă creștinilor de a se ocupa de învățământ îi dă lui Socrate prilejul unui lung excurs care reprezintă o pledoarie vie pentru cultura clasică.
  
−
* Le livre IV couvre les règnes de [[Valentinien Ier|Valentinien {{Ier}}]] (364-375) et de [[Valens]] (364-378), ainsi que le début des règnes de Gratien et Valentinien II. Les séquelles de la crise arienne y tiennent encore une place notable, mais Socrate ne s'attarde guère sur les problèmes de définition de la doctrine ; il s'attache plutôt à décrire les persécutions subies par les Nicéens. Un important chapitre est consacré aux moines d'Égypte, et notamment à Évagre le Pontique.
+
* Cartea a IV-a acoperă domniile lui [[Valentinian I]] (364-375) și [[Valens]] (364-378), precum și începutul domniilor lui Grațian și Valentinian II. Sechelele crizei ariene ocupă însă un loc notabil, dar Socrate nu se oprește deloc asupra problemelor de definire a doctrinei; se preocupă mai ales de descrierea persecuțiilor îndurate de niceeni. Un capitol important este consacrat monahilor din Egipt, în special lui [[Evagrie Ponticul]].  
  
 
* Le livre V couvre la fin du règne de [[Gratien]] (378-383) et le règne de [[Théodose Ier|Théodose {{Ier}}]] (379-395), dont la carrière politique et le rôle dans le rétablissement de l'orthodoxie nicéenne sont largement soulignés (conciles de Constantinople de 381 et 383). Ce livre renseigne aussi sur la situation de plusieurs Églises dissidentes et sur la grande variété d'usages liturgiques existant alors dans les Églises. Socrate passe sous silence les lois de Théodose {{Ier}} contre les païens, mais relate la destruction du Sérapéum d'Alexandrie.
 
* Le livre V couvre la fin du règne de [[Gratien]] (378-383) et le règne de [[Théodose Ier|Théodose {{Ier}}]] (379-395), dont la carrière politique et le rôle dans le rétablissement de l'orthodoxie nicéenne sont largement soulignés (conciles de Constantinople de 381 et 383). Ce livre renseigne aussi sur la situation de plusieurs Églises dissidentes et sur la grande variété d'usages liturgiques existant alors dans les Églises. Socrate passe sous silence les lois de Théodose {{Ier}} contre les païens, mais relate la destruction du Sérapéum d'Alexandrie.

Versiunea de la data 27 iulie 2016 13:18

Socrate Scolasticul (gr. Σωκράτης ὁ Σχολαστικός) sau Socrate din Constantinopol este un istoric creștin de limbă greacă, născut la Constantinopol în jurul anului 380 și mort în jurul anului 450. Împreună cu Eusebiu de Cezareea, Sozomen, Teodoret din Cir și Evagrie Scolasticul, Socrate Scolasticul este unul din principalii istorici bisericești ai Antichității târzii.

A sa « Istorie bisericească », care a fost probabil publicată pe la 439/440, este mai mult o istorie a creștinismului sub toate aspectele lui, decât o istorie propriu-zisă a Bisericii « oficiale ». Criticii istorici sunt unanimi în a aprecia obiectivitatea și grija pentru informare a autorului.

Istoria bisericească

Istoria bisericească a lui Socrate o continuă pe cea a lui Eusebiu de Cezareea, și anume începe cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-337) și se încheie cu anul 438, sub Teodosie al II-lea. Ea acoperă aceeași perioadă ca lucrările cu același nume a istoricilor Sozomen Scolasticul și Teodoret din Cir.

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.


  • Cartea I este consacrată integral domniei lui Constantin. Aceasta evocă pe scurt ascensiunea acestuia, apoi trece în revistă evenimentele importante pentru istoria creștinismului din perioada lungii domnii a acestuia: Sinodul de la Niceea (325), politica religioasă a împăratului, câteva figuri importante de episcopi și monahi ai vremii, convertirea popoarelor barbare (axumiți, georgieni) descoperirea Mormântului și a Crucii lui Hristos, problemele apărute în Orient ca urmare a Sinodului. Socrate prezintă avantajul că citează in extenso mai multe documente importante, scrisori ale episcopilor, ale împăratului, ale sinodului; pe de altă parte, Istoria sa, spre deosebire de altele, nu este o istorie polemică, ci face într-o oarecare măsură dovada unui spirit irenic, datorat fără îndoială apartenenței sale la o Biserică disidentă (însă fidelă Sinodului de la Niceea) a novațienilor.
  • Cartea a II-a acoperă perioada domniei fiilor lui Constantin (337-361), Cartea a III-a pe cele ale lui Iulian și Iovian (361-364). Ca și în Cartea I, istoria generală slujește drept cadru pentru istoria bisericească. Cartea a II-a menționează câteva evenimente politice, în special din vremea domniei lui Constans al II-lea. Cartea a III-a oferă relatează mai în detaliu despre Iulian și politicile acestuia: un lung capitol relatează cariera acestuia înainte de urcarea pe tronul imperial, și politica religioasă a acestuia este prezentată în detaliu; expediția în Persia și moartea lui Iulian, urcarea pe tron a lui Iovian și moartea sa fac obiectul unei relatări mai pe scurt. Însă cea mai mare parte a textului este consacrată istoriei bisericești.
Criza ariană ocupă, firește, un spațiu important în aceste cărți, în special în cartea a II-a. Multe dintre sinoadele care au urmat celui de la Niceea - cel din Antiohia din 341, zis și "al Sfințirii" [in Dedicatione], cele de la Sardica (343), de la Sirmium (351 și 357), Milano (355), Rimini (359), de Seleucia (359), de Constantinopol (360), Antiohia (361), Alexandria (362), al macedonienilor, din Antiohia (363) - beneficiază de spații substanțiale, iar mai multe dintre mărturisirile de credință pregătite de acestea sunt citate in extenso. Aceste texte, adeseori menționate în istoriile crizei ariene sunt rareori citite [...]. În Cartea a III-a, una dintre măsurile lui Iulian, interdicția impusă creștinilor de a se ocupa de învățământ îi dă lui Socrate prilejul unui lung excurs care reprezintă o pledoarie vie pentru cultura clasică.
  • Cartea a IV-a acoperă domniile lui Valentinian I (364-375) și Valens (364-378), precum și începutul domniilor lui Grațian și Valentinian II. Sechelele crizei ariene ocupă însă un loc notabil, dar Socrate nu se oprește deloc asupra problemelor de definire a doctrinei; se preocupă mai ales de descrierea persecuțiilor îndurate de niceeni. Un capitol important este consacrat monahilor din Egipt, în special lui Evagrie Ponticul.
  • Le livre V couvre la fin du règne de Gratien (378-383) et le règne de [[Théodose Ier|Théodose Format:Ier]] (379-395), dont la carrière politique et le rôle dans le rétablissement de l'orthodoxie nicéenne sont largement soulignés (conciles de Constantinople de 381 et 383). Ce livre renseigne aussi sur la situation de plusieurs Églises dissidentes et sur la grande variété d'usages liturgiques existant alors dans les Églises. Socrate passe sous silence les lois de Théodose Format:Ier contre les païens, mais relate la destruction du Sérapéum d'Alexandrie.
  • Le livre VI couvre le règne d'Arcadius (395-408). Il est en grande partie consacré à l'histoire de Jean Chrysostome. Son intérêt réside dans le jugement critique que porte Socrate sur la personne et les actions de l'évêque. Tout en s'efforçant à l'impartialité de l'historien, Socrate reflète donc en partie l'opinion négative des opposants de Jean à Constantinople.
  • Le livre VII couvre le règne de l'empereur Théodose II jusqu'en 438, où l'historien met volontairement un terme à son récit. Les données d'histoire profane y sont plus nombreuses. Plusieurs chapitres concernent les juifs ; quelques-uns sont révélateurs de la dégradation des rapports entre juifs et chrétiens, attestée aussi par plusieurs lois de Théodose II.
Les données d'histoire proprement ecclésiastique sont de caractère très divers. La plupart concernent des évêques, le plus souvent ceux des grands sièges. Plusieurs chapitres, généralement critiques, mettent en scène Cyrille d'Alexandrie. L'assassinat d'Hypatie est relaté sans que lui soit attribuée une responsabilité directe, mais Socrate relève que ce meurtre lui valut un grand blâme, ainsi qu'à son Église.
Les données qui concernent Constantinople sont les plus fournies. Socrate parle longuement des cinq évêques qui se succèdent sur le siège de la capitale durant cette période. Dans ce livre surtout, le novatien Socrate insiste sur leur attitude envers les Églises dissidentes et blâme ceux qui les persécutent. Or ces persécutions pouvaient s'appuyer sur un arsenal législatif sans cesse renouvelé et durci depuis Théodose Ier, dont l'historien pourtant ne dit mot. Ainsi Nestorius est critiqué pour avoir persécuté les dissidents ; en revanche, Proclos, toujours en place au moment où Socrate écrit son ouvrage, est loué pour son attitude qui consiste à les gagner par la patience plutôt que par la force. De l'empereur aussi, Socrate loue la douceur, s'efforçant de faire croire qu'il n'est pour rien dans la politique de répression.

Son ouvrage est ainsi un appel à la tolérance, facteur de paix dans tous les domaines, un manifeste pour la liberté religieuse. "L'appel à la paix et à la tolérance adressé tout au long de ce septième livre semblerait bien accréditer la thèse selon laquelle Socrate devait être novatien. De plus bien des détails édifiants sur les membres de ce "parti" permettent aussi de le penser." [1]

Ediții

  • EN și GR: http://www.documentacatholicaomnia.eu/30_20_0380-0440-_Socrates_Scholasticus.html
  • Historia Ecclesiastica, în Patrologia Graeca de Jacques Paul Migne, 67, col.29-842.
  • FR și GR:
    • Socrate de Constantinople, Histoire ecclésiastique, livres I, Texte grec de G.C. Hansen (GCS) – Traduction par Pierre Périchon, et Pierre Maraval, coll. "Sources chrétiennes", n° 477, Éditions du Cerf, Paris, 2004.
    • Socrate de Constantinople, Histoire ecclésiastique, livres II-III, Texte grec de G.C. Hansen (GCS) – Traduction par Pierre Périchon, et Pierre Maraval, coll. "Sources chrétiennes", n° 493, Éditions du Cerf, Paris, 2005.
    • Socrate de Constantinople, Histoire ecclésiastique, livres IV-VI, Texte grec de G.C. Hansen (GCS) – Traduction par Pierre Périchon, et Pierre Maraval, coll. "Sources chrétiennes", n° 505, Éditions du Cerf, Paris, 2006.
    • Socrate de Constantinople, Histoire ecclésiastique, livres VII, Texte grec de G.C. Hansen (GCS) – Traduction par Pierre Périchon, et Pierre Maraval, coll. "Sources chrétiennes", n° 506, Éditions du Cerf, Paris, 2007.

Referințe

Note

  1. ↑ Pierre Maraval, Introduction à la traduction du livre VII, Éditions du Cerf.

Legături externe

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Socrate_Scolasticul&oldid=42825”