Astfel şi în cea de a doua cetate, Sfântul a tămăduit, a povăţuit şi a mângâiat oamenii, ca şi mai înainte, neprimind nici măcar pământ, pentru ostenelile sale, hrănindu-se în pustie cu rădăcini. Şi iarăşi a ridicat război satana şi la fel a hotărât împăratul după sfatul sfetnicilor săi, să-l dea la moarte. Ca şi în prima cetate, poporul cu plângere tot atât de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar în altă tarățară, unde în zilele acelea, se întâmplase că unica fiică a stăpânului cetăţii să moară şi să fie chemaţi de mai multe ori vracii şi toţi slujitorii, hotărându-se să dea jumătate din împărăţia sa celui ce o va aduce la viaţă, însă nu numai că nu au readus-o la viaţă, dar fiind de mai multe zile moartă, începuse a putrezi şi deşi se vărsau mirodenii şi se ardea multa multă tămâie, mirosul ajungea până departe.

Iar împăratul cu toţi oamenii săi, au cerut botezul şi s-au făcut creştini. Sfântul a plecat din cetate şi a vindecat şi a tămăduit ca şi în celelalte cetăţii. Deci s-au mâniat pe el toţi vracii şi cei ce făceau vrăji, căci i-a ruşinat pe ei în faţa împăratului, că nimic, nici vrăjile, nici leacurile lor nu au reuşit să o învieze, iar Sfântul a înviat-o numai cu cuvântul.