14.992 de modificări
Modificări
fără descrierea modificării
{{Mănăstire
|nume=Mănăstirea Radu Vodă
|Imagine=[[Imagine:Radu_Voda_church.jpg|280 px|thumb|<center>Biserica Mănăstirii Radu Vodă</center>]]
|jurisdicţie=Arhiepiscopia Bucureştilor
|tip=călugări
Mănăstirea Radu Vodă a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), fiul domnitorului Ţării Româneşti Mircea Ciobanul, pentru a mulţumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta împotriva lui Vintilă Vodă, care s-a desfăşurat chiar în locul unde se află lăcaşul de cult. Mănăstirea cu hramul Sfânta Troiţă a început să fie construită în 1568, aşa cum reiese dintr-o pisanie: „''Această sfântă și dumnezeiască mănăstire, care este hramul Sfintei Troiţi, din temelie e zidită de luminatul domnu, Io, Alecsandru Voievod, feciorul Mirci Voievod (al lui Mircea Voievod), nepotul lui Mihnea Voievod celu Bătrînu, când au fost cursul anilor 7076 (1568) ș-au fost cu pace până în zilele lui Mihai Viteazul''”.<ref>Arhim. Policarp Chiţulescu,''Mănăstirea Radu Vodă'',Editura Basilica, 2009, pp.4-5</ref>
Complexul mănăstiresc a fost construit pe o colină aflată la 12 metri deasupra terenului înconjurător, pe malul drept al Dâmboviţei. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că această colină era locuită încă din Epoca Paleolitică, aici fiind cea mai veche aşezare de pe aceste meleaguri. Încă de pe vremea geto-dacilor aşezarea de aici era fortificată. Prima biserică ridicată în acest loc, în jurul anului 1500, dar şi a doua, din anul 1560, au fost distruse.
Alexandru al II-lea Mircea a construit mănăstirea cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei, aşa cum reiese dintr-un document din 15 iunie 1577, în care el afirma:„''am socotit cu râvnă din tinereţea domniei mele şi am zidit această sfântă şi dumnezeiască mitropolie cu toată osârdia''”. Pentru găzduirea solilor şi a călătorilor, domnitorul a construit aici şi un palat domnesc, din bârne de lemn şi chirpici, fiind închis printr-o împrejmuire din trunchiuri de copaci. Alexandu al II-lea, care avea reputaţia de domnitor evlavios, a acordat o atenţie deosebită vieţii bisericeşti. Mănăstirii ctitorită de el i-a dat dreptul de a lua sare de la Ocnele de la Telega şi de la Ghitioara, a reparat Mănăstirea Plumbuita şi a făcut danii importante unor lăcaşuri sfinte din Muntele Athos şi Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. A murit în 1577 şi a fost îngropat în Mănăstirea Sfânta Troiță, dar piatra sa de mormânt nu se mai păstrează.
Urmaşul său la tron a fost fiul său, Mihnea al II-lea, zis mai târziu ''Turcitul''. Acesta avea doar 13ani 13 ani la moartea tatălui său, aşa încât a domnit sub tutela mamei sale, Ecaterina. În timpul celor două domnii (1577-1583 şi 1585-1591) el a reuşit să termine lucrarea tatălui său, cu cheltuieli foarte mari. A zugrăvit biserica, a construit chilii şi a continuat înzestrarea mănăstirii, cumpărând mai mute sate, vii și prăvălii. Tot atunci Mănăstirea Sfânta Troiţă a cunoscut o perioadă de înflorire culturală. Se pare că aici s-a alcătuit prima bibliotecă din Bucureşti, unde se copiau manuscrise şi cărţi necesare cultului liturgic sau intelectualilor vremii.
Cu toate acestea, domnitorul Mihnea al II-lea a rămas în istorie ca un renegat. În 1591, fiind mazilit pentru că a refuzat să plătească turcilor o datorie mai veche, a trecut la mahomedanism, de frică să nu fie omorât. Ceremonia convertirii a avut loc în aprilie 1591, când a primit numele "''Mehmet-bei''" şi sangeacatul Nicopole, iar de atunci i s-a spus Mihnea Turcitul. După ce a trecut la mahomedanism, soţia lui, Neaga, cu care a avut patru copii, l-a părăsit şi şi-a căutat alinarea în biserică. El a avut mai mulţi copii şi cu ţiitoarea lui, Vişa, printre care şi Radu, viitorul domnitor al Ţării Românești (Radu Mihnea).<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria românilor'', vol II, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, p.164,</ref> Acesta a fost trimis de mama lui în Muntele Athos, unde a fost educat de călugării greci de la Mănăstirea Iviron, apoi la şcolile de la Veneţia şi Padova.
[[Imagine:Mahalaua_Radu_Voda_1830_acuarela.jpg|300 px|left|Mănăstirea Radu Vodă la 1830]]
[[Imagine:Manastirea_Radu-Vodă_1856.jpg|300 px|left|Mănăstirea Radu Vodă la 1856]]
Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost părăsită până în 1614, când voievodul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, s-a hotârât să înceapă rezidirea acesteia. El a avut trei domnii în Ţara Românească (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) şi două domnii în Moldova (1616-1619 și 1623-1626). Noul complex monastic, construit după planurile iniţiale, cuprindea acum o biserică impunătoare, după modelul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş, chilii pentru monahi şi case domnești. Radu Mihnea este cel care i-a sporit considerabil averea, adăugându-i sate, vii şi prăvălii, astfel încât mănăstirea devenise, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, „''cea mai bogată nu numai din Bucureşti, dar şi din întreaga ţară''”, cu 8.342 de proprietăţi. Mănăstirea, care de atunci a luat numele Radu Vodă, deținea metocurile Stelea, Bolintin, Tutana, Săcuieni, Izvorul Voievodului, Bălteni, Iezerul etc. Moşiile cuprindeau sate, case, prăvălii, vii, hanuri, iazuri şi mori,şi erau întinse pe întreg teritoriul ţării Românești: Miceşti, Abota, Batoţii-Mehedinţi, Bărbătescu, Glina şi Costienii (Ilfov), Notaru (Ialomița), Drăgoieşti-Pământeni (Dâmbovița) etc.
În semn de recunoștinţă pentru educația primită la Mănăstirea Iviron, voievodul Radu Mihnea a închinat ctitoria sa din București acestei mănăstiri din Muntele Athos, unde au ajuns astfel venituri substanţiale. Mănăstirea Iviron a supravieţuit de-a lungul vremii şi prin ajutorul dat de evlavioşii domni ai Ţării Româneşti, mai ales Neagoe Basarab, Grigore Ghica, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, iar unul dintre ctitorii săi este domnitorul Mihai Viteazul, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereţii bisericii principale.
Radu Mihnea a terminat construcţia mănăstirii în a treia domnie în Ţara Românească, însă nu a reuşit să picteze biserica. În 1625, fiul şi urmaşul său la tron, Alexandru Coconul (1623-1627), s-a ocupat de zugrăvirea sfântului lăcaş, care a costat un milion de galbeni. Astfel, călugării au început din nou să slujească în mănăstire, după 30 de ani de la distrugerea ei de turcii lui Sinan Paşa. În 1626, Radu Mihnea a murit la Hârlău, când era domnitor al Moldovei, şi a fost îngropat aici de fiul său, Alexandru.
Din descrierea făcută de diaconul Paul de Alep, care a vizitat Mănăstirea Radu Vodă în trecerea lui prin Bucureşti, în 1657, aflăm că era o zidire măreaţă cu privelişte foarte plăcută. „''Biserica sa este mare şi spaţioasă, zveltă, mult ornamentată şi acoperită în întregime cu picturi''”.<ref>Valentina Bilcea, Angela Bilcea, ''Dictionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti'', Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp.255-258.</ref> În perioada domniei lui [[Constantin Brâncoveanu ]] (1688-1714), cele mai multe lăcaşuri de cult au fost restaurate şi extinse, printre acestea fiind şi Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu palatul domnesc de aici şi cu unele din proprietăţile acesteia. În 1714 i s-a adăugat pridvorul, iar biserica a fost zugrăvită. Dar imediat după aceea au urmat domniile fanariote, iar Mănăstirea Radu Vodă nu a mai fost restaurată. Călugării atoniţi de la Mănăstirea Iviron, care au administrat-o până la secularizarea averilor bisericeşti din 1863, au exploatat la maximum metocurile şi proprietăţile Mănăstirii Radu Vodă, dar nu s-au ocupat şi de refacerea sfântului lăcaş. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezământul monahal se afla într-o stare deplorabilă, clădirile fiind grav afectate de cutremurele din 1790, 1793 și 1794. Nu s-au făcut reparaţii, iar în urma cutremurului puternic din 1838 turlele au fost grav avariate, ameninţând să se prăbuşească, iar palatul domnesc, pridvorul și chiliile au fost ruinate.
Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, călugării greci au părăsit mănăstirea şi au luat cu ei majoritatea bunurilor de aici, care nu au mai fost niciodată recuperate. Istoricul G.I. Ionnescu-Gion descrie cum au plecat egumenii greci cu odoarele de preţ de la Radu Vodă: „''Hrisoave, candele, paftale, cărţi legate în argint şi în aur, acele pergamente aurite şi argintate ale Domnilor şi ctitorilor, cu peceţi de plumb sau de ceară, admirabile hrisoave care ar fi explicat atâtea lucruri(…). Cu lăzile, cu coşurile, cu sacurile au cărat Egumenii de la Radu-Vodă şi de la alte mănăstiri închinate, pentru ca să le trimită în patria lor, ori să le vândă aici sau la Contantinopol (…). Şi dreptate a avut Cezar Bolliac, când, la 1863, a spart cu topoarele uşile de la Radu-Vodă ca să dea afară pe Egumen şi să pună mâna pe actele şi odoarele ce mai rămăseseră!''”<ref>G.I. Ionnescu-Gion, ''Istoria Bucurescilor'', cap VIII, Stabilimentul Grafic I.V.Socescu, 1899, pp.251-251.</ref>