2.613 modificări
Modificări
m
Acest Astfel, acest articol reprezintă poziția prezentată de Iorga în cartea „Bizanț după Bizanț”.
Mici modificări
[[Imagine:Bizant dupa bizant.jpg|thumb|250px|<center>Coperta cărții „''Bizanț după Bizanț''” unde Nicolae Iorga expune ideea continuității spiritului bizantin prin principatele române.</center>]]
'''Sfârșitul Bizanțului românesc''' este un concept istoriografic ce presupune o continuare a formelor bizantine, după căderea [[Constantinopol]]ului (1453), prin intermediul principatele principatelor române. Astfel, dacă se acceptă premisa că spiritul bizantin ar fi continuat prin Țara Românească și Moldova, se pune și întrebarea când și cum a dispărut, dacă a dispărut.
În concepția lui Nicolae Iorga, „moartea Bizanțului” „''moartea Bizanțului''” a fost săvârșită prin importarea ideilor revoluționare apusene înlesnită de fanarioții și intelectualii greci din principatele române.
{{Citat|Bizanțul, adică ceea ce forma, pe lângă aparențe, însăși esența lui, nu numai că s-a păstrat (...) dar el și-a continuat acțiunea milenară (...) prin care această unitate politică și culturală, veșnic în mers, își apropia de la sine, având aerul că nu se preschimbă, tot ce intra în cercul său de acțiune, atât de întins. Astfel, după transformarea, în multe privințe, numai aparentă, de la 1453 (...) multe lucruri noi vor ieși astfel la suprafață, dar în adânc nu va rămâne, totuși, decât nestrămutata continuitate bizantină.|Nicolae Iorga}}
== Iorga despre formele bizantine ==
{{Citat|Peste Dunăre, care și-a păstrat înțelesul de hotar al Imperiului, se află acele „suveranități” (Țara Românească și Moldova) (...). Acești conducători ai unei ordini patriarhale țărănești (...) au devenit sub înrâurirea bizantinilor greci, amestecați în viața lor prin negoț, prin căsătorii, prin traiul comun la Constantinopol (...) adevărații succesori ai împăraților din Bizanț. De la ei au împrumutat stilul, pompa și stemele chiar; de la ei au preluat, ca ocrotitori a toată creștinătatea ortodoxă, misiunea pentru care își sacrifică fără milă tezaurul smuls de la munca și, mai târziu, de la sărăcia supușilor, iar uneori, într-o lume care trăiește din daniile lor, li se adaugă la nume titlurile atribuite împăraților care domneau pe malul Bosforului. Este o nouă basileia, înconjurată îndată de prezența, pe timp de luni și ani chiar, a capilor clerului grecesc, odinioară simpli vizitatori, în căutare de pomeni, ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iași sau București patru patriarhi bizantini, în funcțiune sau în exil.|Nicolae Iorga}}
Un reprezentant de seama seamă al ideii continuității ideilor bizantine a fost Nicolae Iorga, care a susținut că după prăbușirea [[Imperiul Bizantin|imperiului bizantin]], spiritul bizantin a fost continuat îndeosebi de principatele române. Dezvoltând această idee de-a lungul vieții, N. Iorga a publicat:
* ''Contribuțiuni la istoria Munteniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea'' (1896)
În sfârșit, spre sfârșitul vieții sale, Iorga publică faimoasa sa lucrare ''Bizanț după Bizanț'' în 1935.
{{Citat|Cartea de față („Bizanț după Bizanț”) este una dintre ultimele creații majore ale lui Nicolae Iorga. Apărută cu numai cinci ani înainte de sfîrşitul tragic al marelui cărturar, ea întrunește toate trăsăturile unei opere clasice: actuală la data publi- căriipublicării, perenă prin mesajul ei, adresată reflecției unui popor (românii), unei regiuni (Europa de sud-est), dar și reflecției specialiștilor de pretutindeni, carte de infor- mație informație științifică și de gîndire originală, ea se impune prin calitatea rară de a exprima judecăţile unei lumi despre ea însăşi, formulate de cel mai mare istoric al acestei lumi.|Istoricul Virgil Cândea}}
== Context istorico-social (sec. XVII) ==
Încă de pe vremea lui [[Chiril Lucaris]], Academia din Constantinopol dobândise ca director un învățat de mare renume, care avea să fie în curând șeful unui întreg curent de restabilire a vechii „didascalii” a bizantinilor. Teofil Coridaleu (Skordalos), un atenian, trebuie considerat ca inițiatorul mișcării „filosofice” literare și școlare. Medic, fost dascăl la Veneția (1609-1614), apoi la Zante, în Cipru chiar (1629), înainte de a veni în 1630 la Constantinopol, influențat de apuseni, continuând, în ce privește simpatia pe care o avea pentru luterani, pe cei doi Zigomalas și în cea pentru calvini pe Chiril Lucaris, el a exprimat, sau a făcut să fie exprimate, idei care au stârnit împotrivirea ortodoxiei tradiționale, reprezentată prin colegul său Sirigul. [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]] s-a crezut obligat să combată această nouă erezie. După o scurtă trecere pe la conducerea eparhiilor Lepanto și Arta, rebelul se duse în 1646 să moară la Atena, pe care o iubea și unde era înconjurat de respect.
== Începutul Fundamentul secularizării (sec. XVIII) ==
=== Literatura ===
:''A se vedea și [[Literatura teologică în epoca fanariotă]]''
Dar la București se copia Hesiod și în splendida mănăstire Văcărești, de lângă capitală, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat, la care alipise el și o bibliotecă, se învăța Iliada. Într-un catalog de cărți de la mănăstirea lui Barnovschi, la Iași, se găsesc, pe lângă o antologie de poeți antici, Odiseea, Iliada, și comentariile lui Eustatiu, Teocrit, Eschil, Euripide, Aristofan, Xenofon, Isocrate, Demostene, „Organonul” lui Aristotel, Oppian, „Dipnosofiștii”, operele [[Vasile cel Mare|Sf. Vasile]], ale lui Vasile din Seleucia, Grigore din Nazianz, [[Ioan Gură de Aur|Sf. Ioan Chrisostomul]], Maxim Peloponesianul, Lexiconul lui Suidas și [[Nomocanon]]ul lui [[Matei Vlastares]], împreună cu manuale de gramatică, de la Laskaris până la Sevastos din Trapezunt, cum și lucrări recente de teologie.
=== Gândirea secularizată elenistă ===
Dar nu în calitate de greci tinzând a greciza, ci ca moștenitori ai unei civilizații universale de limbă grecească, acești dascăli se străduiesc prin școlile abia întemeiate să câștige pe orice ortodox la elenismul lor de nuanță bizantină. La Iași, marele retor al [[Patriarhia Ecumenică|patriarhiei]], Constantin, pus în fruntea Academiei eline, se plânge că boierii, sub înrâurirea latinismului polon al iezuiților stabiliți în capitala Moldovei, nu vor să-și învețe copiii grecește, și o mărturisesc fățiș. Cu toate acestea, dacă cutare dascăl declară că, Fanarul aflându-se pe Dunăre, el n-are ce visa la Constantinopol, altuia în schimb, lui Iacov Manos din Argos, i se pare, la 1720, că la București a găsit „moartea” și „iadul”. Domnul Moldovei Mihai Racoviță, un român de viță veche, credea la 1725 că trebuie să-și trimită fiul la Constantinopol ca să se formeze și să-și facă studiile.
Pe vremea în care Meletie de Ianina, mitropolit de Arta, și mai târziu de Atena, se încumeta să scrie monumentala sa Istorie a Bisericii întregi, un Mitrofan Gregoras, poetul epocii, înainte de Iosif de Târnova, se mulțumea să fie, la vârsta de peste o sută de ani, un prețuit om de casă al domnilor români de origine constantinopolitană.
=== Poeții Poezia ===
Spiritul setos de a cunoaște al lui Constantin Daponte, elevul lui Ierotei Comnenul, interesat de politică, de istorie, cu înclinări poetice care l-au îndemnat pe viitorul [[ieromonah]] Chesarie, care avea să sfârșească la Muntele Athos, să scrie versuri în felul lui Anacreon, nu fără o influență ce venea din Franța „filosofică”, dădu, pe la jumătatea aceasta a veacului al XVIII-lea, forma la care ajunsese o mișcare din ce în ce mai depărtată de tonul grav, de demnitatea solemnă, de pedantismul bizantinilor. El scrie în greaca populară scrisori ca cele adresate mamei sale sau cele către un corsar, către prietenii săi, și în același timp, epistole întocmite cu grijă, din care reiese când solemn și doct, când simplu și afectuos.
== Surse ==
* Nicolae Iorga, ''Bizanț după Bizanț'', Editura Enciclopedică Română, București, 1972.
[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Ortodoxia în România]]
