Modificări

'''Ioan Ianolide''' (n. 27 ianuarie 1919, Dobrotești, jud. Teleorman – d. 5 februarie 1986, București) a fost un deținut politic care a suferit în temnițele comuniste timp de 23 de ani pentru credința sa. Părintele Constantin Voicescu mărturisește despre Ianolide că „deși relativ tânăr, câștigase întelepciunea înțelepciunea filocalică a unui mare avă”<ref>Costion Nicolescu, ''Părintele Voicescu - un duhovnic al cetății'', Ed. Bizantină, București, 2002.</ref>, iar Prof. Constantin Străchinaru îl descrie ca un „prinț al spiritului, al trăirii prin reflexiune și al frumuseții”<ref name="ianolide">Ioan Ianolide. ''Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă'', Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4</ref>.

Ianolide a trecut prin Aiud (1941-1948) alături de [[Valeriu Gafencu]], [[Arsenie Papacioc]], și alții, de unde a fost transferat la Pitești, unde a suferit sub groaznicul [[Experimentul Pitești|Experiment din Pitești]]. A fost transferat în Târgu-Ocna, de unde a fost eliberat în 1964 alături de restul deținutilor deținuților politici în viață. În libertate, Securitatea i-a interzis să se călugărească după cum și-ar fi dorit, iar o parte din manuscrisele sale au fost publicat în 2006 de [[Mănăstirea Diaconești]].

În toamna anului 1941, după intrarea României în razboirăzboi, Ianolide a fost arestat în padurea pădurea Montesquieu, la marginea Bucureștiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acțiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea țara.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii dispoziții sau sugestii celorlalți, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conștiinței personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credința pe care o are și lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziție de drepți, a privit spre cer și figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorității de stat erau uluiți. Nu mai văzuseră așa ceva până atunci.

Studenții sunt transportați într-o dubă la Aiud, o temniță veche cu peste trei sute de celule pe care Ianolide o descrie ca „un cavou cu oameni vii”, „un vapor ce transportă robi”. Cei sosiți erau studenți, elevi, tineri muncitori și câtiva câțiva tineri țărani, toți aparținând Frățiilor de Cruce și având o vârstă între 12 și 21 de ani. Toți prezenți aveau „convingerea ca nu făceau politică, ci educație”.

Fiecare a fost izolat în câte o celulă: „patru metri pe matrupatru, fereastra zăbrelită, ușa zăvorâtă, pereții văruiți, un pat de fier negru acoperit de o saltea vânătă și ponosită. Dușumelele erau tocite de sutele de mii de pași făcuți de miile de ostatici ce au trecut pe acolo. Pereții erau burdușiți și ploșnițele nu se rușinau să mișune în căutarea hranei”<ref name="ianolide" />.

Ion Popescu și Alexandru Virgil Ioanid mărturisesc despre Ianolide în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994: „Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel iși își cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă înfrângă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiați. La el harul era o răpsplată răsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă își luase Ionel, din tinerețe, Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea [[Rugăciunea inimii]], el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinațiile lui inițiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătățire duhovnicească”<ref name="ianolide" />.

Plin de teroare și știind că urma să fie torturat în cele mai înjositoare feluri, Ianolide își amintește astfel: „Am văzut iadul. L-am văzut pe satana. Clocotea sângele în tâmple. Mă treceau fiori când reci, când calzi. Numai inima continua să zică Rugăciunea. Eram tot mai aproape de Hristos, Îl iubeam mai mult și mă încredințam Lui. (...) Plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvă-lește năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape că eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. Era prima hemoptizie.”

Cu toate acestea, regimul de viața era sever. Bataia Bătaia a început din prima zi dar reeducarea „nu s-a putut manifesta în formele diabolice de la Pitești”. Din cauza unei încercări de sinucideri de care s-a auzit și în afara temniței, condițiile s-au îmbunătățit.

La Târgu-Ocna, Ianolide se va ocupa de bolnavii de tuberculoză, înclusiv inclusiv de cel mai apropiat prieten al său, Valeriu Gafencu, care își va da sufletul acolo.

Aurelian Guță își amintește astfel: „Valeriu Gafencu, împreuna cu nedespărțitul său frate de credință și suferință Ioan Ianolide, au creat la Târgu-Ocna o adevarată adevărată comunitate spirituală, la care au aderat și de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum și alții care îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măreția”<ref name="ianolide" />.

Din motive politice, s-a hotărât ca deținuții politici rămași în viață să fie eliberați pe 31 iulie în 1964. Această manevra manevră avea menirea de a îmbunătăți relațiile politice cu Occidentul. Așadar, a fost dispoziție să fie doborâtă orice rezistență până la 31 iulie. În schimb, deținuților li se spunea că dacă nu se reeducă vor muri acolo.

{{Citat|Din 1964 până astăzi (1983) sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umilește și mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urât și progonit prigonit în mine.|Ioan Ianolide<ref name="ianolide" />.}}

Ioan Ianolide s-a eliberat după douazeci douăzeci și trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniței numită de deținuți „celulită”, ca urmare a șederii prelungi în celulele insalubre și igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit îngăduit să se refacă fizicește, iar sufleteste sufletește a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autoritățile represive, care controlau și viața monahală, nu i-au permis<ref name="ianolide" />.

Pentru a-și caștiga câștiga existența, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de știinte științe Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit găsit prea puțină audiență în atmosfera de teroare și într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din țară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat pașaport, nu i s-a permis ieșirea din țară.

{{Citat|După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinți și de soția lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane și cruciulițe pe care le împărțea celor din jur. Un săculeț cu astfel de medalioane si cruciulițe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas rămas de la Ioan, cu dorința de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: „Purtați-vă crucea!”|Virgil Maxim<ref name="maxim" />.}}

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit și un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământești a existenței lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire și devotament, de soția lui, Constanța Ianolide, care i-a alinat suferințele. Data trecerii în veșnicie a lui loan Ioan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

{{Citat|Nu credem să existe formă de alienare, dezertare, derută ori prăbușire pe care să n-o fi întâlnit. Mărturisim că am cunoscut oameni posedați de toate duhurile imaginabile, de la prostie până la luciditate satanică, de la ignoranță până la negarea conștienă conștientă a evidenței, de la haotizare până la științifizarea nimicitoare, de la meschinul egoism până la supremul orgoliu.|Ioan Ianolide<ref name="ianolide" />}}

O parte din aceste manuscrise au fost trimise, prin grija celor care l-au cunoscut pe Ioan Ianolide, în Occident, în speranța că vor putea fi publicat eacolopublicate acolo. În cele din urmă, după decembrie 1989, au fost readuse în țară din Elveția, la inițiativa Parintelui Părintelui Constantin Voicescu, și date în grija unui monah care, prin rânduiala lui Dumnezeu le-a încredințat Mănăstirii Diaconești.

{{Citat|Lucrată în cea mai mare parte, cu admirabilă și exemplară migală, pe parcursul mai multor ani, la Mănăstirea Diaconești (com. Agăș, jud. Bacău), unde a ajuns după lungi peripeții (împlinindu-se astfel și năzuința autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: „Călugării vor fi cei mai îndreptățiți să se pronunțe asupra acestui document”), această carte este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor. Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complinește și se transcede transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosință că în temnițele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mișcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste).|Răzvan Codrescu<ref name="ianolide" />}}

* „Frica de Dumnezeu este paza libertății, iar frica de lume este ușa robiei. (...) Frica de dumnezeu supune lui Dumnezeu - iar Dumnezeu îl elibereazaeliberează, ăl desăvârșește și-l face pe om stăpân în lume.”

* „Noi am pornit de la credință și am apărat credința cu prețul vieții. Am urmat calea spiritualității ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare. În condițiile de temniță ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simțindu-se BiesricăBiserică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viață.”

* „Fiecare om s-ar cuveni să cugete zilnic la câtve câteva mărturisiri despre ceea ce se petrece în țările comuniste și zilnic să facă ceva pentru izbăvirea lumii de materialismul ateist.”