Modificări

Astfel, se pune întrebarea: care este „specificul spiritual românesc”?

De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: [[Contemplație|contemplativă]], care recomanda [[Eremit|retragerea totală]] de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și [[Chinovie|cea activă]], care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea [[Isihasm|isihastă]] a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.