Modificări

'''Mănăstirea Rohia''' (numită și '''Mănăstirea „Sfânta Ana”'''), cu [[hram]]ul [[Adormirea Maicii Domnului]] se află în satul Rohia (în prezent aparținând orașului Târgu Lapuș), din judeţul Maramureşjudețul Maramureș. Este primul ansamblu [[monah]]al ortodox ridicat în Ardeal, după Marea Unire din 1918, şi și se numără printre valoroasele monumente bisericeşti şi bisericești și de artă religioasă. Construită de un [[preot]] ortodox în anii '20, a fost rectitorită de un arhiereu la sfârşitul sfârșitul anilor '90. Mănăstirea a rezistat în timpul ocupaţiei ocupației hortyste şi și prigoanei comuniste, reuşind reușind ca prin activitatea sa duhovnicească, misionară și culturală să devină un centru de referință al monahismului ortodox în nord-vestul țării. Aşezământul Așezământul posedă o bogată colecție de icoane și una dintre cele mai mari biblioteci mănăstirești ortodoxe din Transilvania. Este şi lăcaşul și lăcașul sfânt unde a fost călugărit omul de cultură [[Nicolae Steinhardt]], care a trăit aici ultimii ani din viaţăviață.

Situată în Ţara LăpuşuluiLăpușului, la o distanţă distanță de 50 de km de oraşul orașul Baia Mare şi și 43 km de oraşul orașul Dej, Mănăstirea „Sfânta Ana” - Rohia este aşezată așezată în hotarul satului Rohia, ce aparţine aparține de oraşul orașul Târgu LăpuşLăpuș. Se află într-un cadru pitoresc, în mijlocul unei păduri de fag și stejar, pe o colină ce poartă numele Dealul Viei, la o altitudine de aproximativ 500 de metri. Este cea dintâi mănăstire ortodoxă românească întemeiată în Transilvania, după 1918, dar şi și prima care se construieşte construiește după distrugerea celor 150 de lăcaşuri lăcașuri ortodoxe din ordinul generalului austriac Bucow, în 1762.

Aşezământul Așezământul monahal a fost ctitorit de preotul ortodox român Nicolae Gherman, parohul satului Rohia, în memoria fiicei sale, AnuţaAnuța. Al zecelea copil al părintelui, fetiţa fetița s-a îmbolnăvit spontan şi și a murit la doar 10 ani, în 1922. De atunci, Anuţa Anuța i-a apărut în vis tatălui ei de mai multe ori şi și l-a rugat să construiască o casă Maicii Domnului, în Dealul Viei. Părintele Nicolae nu a spus nimănui despre aceste vise, până într-o zi, când o bătrână din sat, foarte evlavioasă, l-a întrebat: „De ce nu asculţi asculți glasul lui Dumnezeu care-ţi porunceşte ți poruncește prin copila Anuţa Anuța să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei?“, adică mănăstire. Atunci a înţeles înțeles că este o poruncă divină şi și a hotărât să ridice sfântul lăcaş lăcaș într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea”. A ridicat aici o cruce, care apoi s-a tot mutat până a ajuns pe locul actualei biserici, pe pintenul Dealul Viei.

Lucrările au început în anul 1923 şi și au durat doi ani, preotul Nicolae Gherman fiind ajutat de credincioșii din Rohia și de cei din satele vecine. Însă distanţa distanța până la locul ales era mare şi și nici nu era un drum până acolo. Despre entuziasmul şi și eforturile deosebite ale localnicilor în acei ani, ne spune actualul egumen, Macarie Motogna, în monografia mănăstirii: „''Până la vale, sub mănăstire, materialele au fost transportate cu căruțele, iar de acolo, până în deal, o parte din cărămidă a fost urcată din mână în mână, iar altă parte a fost scoasă de bărbați cu brațele, de copiii de la şcoală școală în traistă, iar de femei în coșuri. Astfel, fiecare cărămidă, fiecare bucățică de scândură sau alte materiale din care s-a construit prima biserică a mănăstirii a fost sfințită de sudoarea copiilor, bătrânilor, bărbaților și femeilor, care de bunăvoie, cu multă bucurie, au cărat toate materialele pe acest pinten de deal pe care este zidită această sfântă mănăstire''”.<ref>Arhimandrit Macarie Motogna, „Mănăstirea Sfânta Ana- Rohia”, Editura Lumea Credinței, București, 2016, p. 21.</ref>

După multe greutăţi şi greutăți și sacrificii mari a fost înălţată înălțată o biserică modestă, cu temeile de piatră şi și ziduri din cărămidă, care a rezistat 70 de ani. A fost construită în formă de cruce, cu următoarele dimensiuni: 17,80 m lungime, 5,70 m lățime și 13 m înălțime. Meșterii zidari au fost Vasile Hosu împreună cu fiii săi Ioan și Alexandru din satul Rohia. Sfântul lăcaş lăcaș avea în faţă față un pridvor care se sprijinea pe patru stâlpi frontali, iar pe frontispiciu era pictată icoana hramului, „Adormirea Maicii Domnului”. Deasupra pronaosului a fost ridicată o cupolă mică, din lemn, iar naosul şi și altarul erau despărţite despărțite de un iconostas simplu, din lemn de brad. Interiorul nu a fost pictat, ci tencuit şi și văruit, iar cu timpul a fost îmbodobit cu icoane.

Odată cu finalizarea lucrărilor, ctitorul a încredințat conducerea aşezământului așezământului unor ieromonahi veniți de peste munți. La 15 august 1926, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul mănăstirii, a fost oficiată slujba de sfinţire sfințire a bisericii de un sobor de 38 de preoţi preoți și protopopi, în prezenţa prezența a 10.000 de credincioși. Următorii cinci ani, până în 1931, au fost ani de organizare și acomodare, atât din punct de vedere duhovnicesc, cât și administrativ. Atunci au fost edificate şi și alte construcţii construcții din ansamblul monahal, printre care Casa ctitorului, Stăreţia şi Stăreția și o căsuță din lemn lângă clopotniță, dar a fost acumulată şi și o datorie mare. Aceasta a fost plătită în doar doi ani de noul stareţ stareț Gherontie GuţuGuțu, din Basarabia, care a construit şi și alte clădiri şi și a cumpărat zeci de hectare de pădure pentru mănăstire. Având o pregătire monahală temeinică, Gherontie Guţu Guțu a mărit obştea obștea la 14 vieţuitoriviețuitori, iar pe mulți dintre ei i-a trimis la studii, la Seminarul Monahal de la Cernica, şi și i-a întreținut din banii mănăstirii. Astfel, el este socotit al doilea ctitor al Mănăstirii Rohia.

Cu toate acestea, multă vreme, viața monahală la Rohia s-a desfășurat în condiții foarte grele, din cauza condiţiilor condițiilor de acces: nu era drum până la mănăstire, ci doar o cărare, apa era adusă cu găleata, iar curentul electric nu exista. Din aceste cauze, aşezământul așezământul nu s-a putut dezvolta timp de aproape 50 de ani, rămânând la stadiul de schit. La toate acestea s-au adăugat şi și încercările grele prin care a trecut în diferite perioade istorice.

Odată cu pronunţarea pronunțarea Dictatului de la Viena, în 1940, când România a fost silită să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, au venit vremuri tulburi şi și pentru Mănăstirea Rohia. În teritoriul ocupat de regimul hortyst, timp de patru ani, se afla şi Maramureşulși Maramureșul, regiune în care Episcopia Ortodoxă „a fost expusă celor mai violente lovituri ale ungurilor”, după cum arată istoricul Mihai Fătu. Într-un raport al acestei eparhii, din 1941, se menţionează menționează următoarele: „''Reşedinţa Reședința episcopală a fost ocupată de armată şi și mobilierul ce l-a găsit în ea, confiscat. Capela episcopală, care servea şi și de biserică catedrală şi și parohială, a fost demolată şi și îndepărtată, crucile de pe reşedinţă reședință au fost doborâte cu focurile de mitralieră, clopotele Episcopiei au fost demontate şi și dăruite la trei comune rutene pentru că au trecut la uniaţieuniație. Părinţii sufleteşti Părinții sufletești ai satelor, preoţii ortodocşi preoții ortodocși de preferinţăpreferință, au fost batjocoriţi batjocoriți în chipul cel mai neomenos, unii maltrataţi şi închişi şi maltratați și închiși și aproape toţi alungaţitoți alungați. În judeţele Maramureş şi județele Maramureș și Sălaj n-a mai fost tolerat nici unul''”.<ref>Mihai Fătu „Dictatul de la Viena din 1940 şi și Biserica Românească din Nordul Transilvaniei(1940-1944)-Documente”, Editura Tipoalex, Alexandria, 2001,pp.20-26.</ref>În acelaşi același document se vorbeşte vorbește despre „''abuzurile, crimele şi și urgiile, săvârşite săvârșite de bandele maghiare şi și armata de ocupaţie ocupație care au maltratat în mod barbar preoţimea şi enoriaşiipreoțimea și enoriașii, jefuind altarele, altele profanându-le, izgonind preoţimeapreoțimea, confiscând toate bunurile Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Maramureșului și a bisericilor''”.Tot atunci au avut loc expulzări în masă ale românilor, în condiţii condiții umilitoare, iar închisorile şi și lagărele de concentrare pentru românii transilvăneni au devenit neîncăpătoare. Istoricul Mihai Fătu precizează că „preoții și învățătorii de la sate și intelectualii din orașe au fost arestați cu scopul vădit de a lipsi populația românească de conducători”, tot atunci fiind arestați oameni doar pentru că nu ştiau știau limba maghiară, „nu voiau să renunțe la confesiunea lor religioasă sau la naționalitatea română” şi și „continuau să se conducă după obiceiurile strămoșești ale neamului”.

În acele vremuri ostile, a avut de suferit şi și sfântul aşezământ așezământ de la Rohia. În toamna anului 1940, aproape toţi toți monahii de aici, care nu erau din aceste locuri, s-au refugiat în alte zone ale ţăriițării, iar la mănăstire au rămas doar doi viețuitori, unul dintre ei, Nifon Matei, fiind numit stareţstareț. Monah cu multă râvnă şi și cunoscut ca un duhovnic iscusit, acesta a reuşitreușit, la 27 de ani, să mărească obştea obștea monahală, dar mai ales să țină focul credinței aprins și nădejdea că vor fi din nou liberi. Printre noii ucenici care au intrat în mănăstire, în acei ani tulburi, a fost şi și Emilian Birdaș, din satul Rohia, viitor episcop de Alba Iulia între anii 1975 şi și 1990. De asemenea, în 1941 aici a venit Justinian Chira, care avea 20 de ani. După un an a fost tuns în monahism și hirotonit diacon, dar în scurt timp ocupanţii ocupanții maghiari l-au încorporat în armata lor pentru cinci luni. După lăsarea la vatră, în primăvara anului 1943 a fost hirotonit preot, iar în iunie 1944 a fost numit la conducerea Mănăstirii Rohia.

==Justinian Chira, stareţ stareț pentru 30 de ani==

Când a preluat funcţia funcția de stareţstareț, Justinian Chira avea doar 23 de ani, iar obştea obștea monahală era alcătuită din şapte vieţuitorișapte viețuitori, dintre care cinci erau foarte tineri. Atunci a început o nouă etapă în istoria Rohiei. În 1944, când Ardealul nu fusese încă eliberat de sub ocupația trupelor horthyste, hramul mănăstirii a fost o mare sărbătoare. Slujba a fost oficiată, cu mare fast, de episcopul Nicolae Colan, un patriot înflăcărat, care a reaprins speranţele speranțele eliberării în sufletele credincioşilorcredincioșilor. Ceea ce s-a şi și întâmplat câteva luni mai târziu, la 25 octombrie 1944.

Deşi Deși tânăr, stareţul starețul Justinian Chira a ştiut știut să reînvie viaţa viața monahală la Rohia, după regulile stabilite de întemeietorii monahismului ortodox: munca, rugăciunea şi și studiul. După eliberarea Ardealului, a reuşit reușit să formeze o obşte obște nouă, cu tineri din satele învecinate, statornici şi și cu dragoste de mănăstire. Justinian Chira s-a îngrijit îndeaproape de formarea lor duhovnicească și de pregătirea lor intelectuală, astfel că în 1958, obștea a ajuns la 22 de viețuitori. Tot în timpul stăreţiei stăreției sale, Rohia a fost şi și un aşezământ așezământ de cultură, fiind puse bazele unei biblioteci care s-a dezvoltat în timp şi și a ajuns una dintre cele mai mari din Ardeal.

În 1955 au fost demarate unele lucrări administrative, dar au fost oprite în 1959, anul în care a început o nouă prigoană împotriva mănăstirilor, odată cu aplicarea Decretului 410. Atunci au fost excluse din monahism mii de călugări şi și maici și au fost desfiinţate desființate mai multe mănăstiri și schituri. Acest decret, prin care s-a încercat desfiinţarea desființarea monahismului, a avut consecințe grave și asupra aşezământului așezământului de la Rohia. La 27 octombrie 1959, mănăstirea a primit un ordin prin care viețuitorii care nu împliniseră 25 de ani erau obligaţi obligați să părăsească această vatră monahală. Cum aceste condiţii condiții nu erau îndeplinite, toți cei 30 de viețuitoriau fost nevoiți să părăsească Mănăstirea Rohia, aici rămânând pentru o lună doar starețul Justinian Chira. În urma intervențiilor sale la Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului au fost reprimiți doi dintre foștii călugări. În acei cinci ani de teroare ateistă (1959-1964), în mod oficial nu s-a mai permis primirea în mănăstiri a noi tineri călugări, iar întreaga viață mănăstirească a fost supravegheată cu multă atenție de organele de securitate ale statului. După 1964, când prigoana a fost îmblânzită, o parte din monahii izgoniți au fost reprimiți discret în mănăstiri.TotuşiTotuși, începând din 1959, obştea obștea Mănăstirii Rohia nu a numărat niciodată mai mult de şapte vieţuitorișapte viețuitori, timp de 40 de ani.

Din 1965, aşezământul așezământul a început să se dezvolte foarte mult, din punct de vedere administrativ, chiar în acel an fiind construită Casa de stejar. Apoi, între anii 1969 şi și 1972 a fost ridicată Stăreția, în locul primei case monahale, iar în 1973 s-a deschis primul drum de acces la mănăstire. Pentru meritele sale la conducerea mănăstirii, în 1973, stareţul starețul Justinian Chira a fost hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, primind titlul Maramureșeanul. Datorită activității sale duhovnicești, culturale și administrative, mănăstirea a fost vizitată de numeroşi numeroși credincioși din întreaga țară, dar și de mari oameni de cultură, precum Ioan Alexandru, pr. profesor Dumitru Stăniloaie, Geo Bogza, Nicolae Steinhardt și alții.

Proiectele Preasfințitului Justinian Chira au fost continuate de stareţul starețul Serafim Man în perioada 1973-1984, fiind realizate obiective deosebit de importante. În această perioadă a fost construită Casa cu paraclis (1973-1979), amplasată pe pintenul abrupt al dealului, chiar în fața bisericii. Este o construcție cu trei nivele, unde se află Paraclisul cu hramul Izvorul Tămăduirii, loc de reculegere pentru vieţuitorii viețuitorii mănăstirii. Acesta a fost pictat în 1979 de pictorul bucureștean Gheorgh Busuioc, într-un stil apropiat de înțelegerea populară. Tot în 1979 a fost înlocuit iconostasul bisericii cu unul nou, sculptat în lemn de stejar de Ioan Velea, originar din Rohia. De asemenea, în următorii patru ani a fost clădită Casa Poetului, la parterul căreia se găsește și Chilia „Nicolae Steinhardt”, au fost construite Altarul de vară și zidurile de sprijin din incintă, a fost introdus curentul electric şi și s-a realizat deschiderea drumului de acces la mănăstire. Se poate spune că starețul Serafim a reușit să schimbe înfățișarea așezământului, astfel încât Rohia a ajuns în câțiva ani să semene mănăstrilor cu istorie și renume mare. În 1984 s-a retras din ascultarea de stareț, fiind bolnav de cancer, însă a mai trăit 30 de ani după aceea. El este cel care l-a primit în 1980 în obștea mănăstirii pe scriitorul de origine evreiască N. Steinhardt, pe care l-a călugărit în acelaşi același an, cu numele Nicolae. Noul monah a ales să intre în Mănăstirea Rohia la 20 de ani după ce a fost botezat creştin creștin ortodox de către părintele Mina Dobzeu, în închisoarea Jilava. Fusese judecat în cadrul „lotului Noica - Pillat” şi și condamnat la 12 ani de muncă silnică. Părintele Nicolae a locuit aici în ultimii nouă ani din viaţăviață, până în 1989, iar chilia în care a vieţuit viețuit ca monah al mănăstirii Rohia a fost amenajată ca un mic muzeu, în care se păstrează lucrurile sale personale: manuscrise, cărţicărți, icoane, tablouri, precum şi și mobilierul.

Ultimii trei ani ai comunismului au însemnat pentru Mănăstirea Rohia începutul revigorării vieţii vieții monahale. În 1988 a fost numit stareţ stareț ieromonahul Iustin Hodea, care a format o obşte obște solidă şi și bine pregătită din punct de vedere spiritual şi și cultural, tinerii monahi fiind trimiși la școli teologice din țară și din străinătate. Pe lângă activitatea duhovnicească, a acordat o importanță deosebită și proiectelor administrative. Între anii 1988 și 1992, a fost construită Casa Albă, o clădire impunătoare, în care se află chiliile pentru monahi, un apartament episcopal și un salon oficial pentru primirea oaspeţiloroaspeților. Iustin Hodea a continuat să rămână la conducerea mănăstirii și după 1994, când a fost ales episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, cu numele Sigheteanul.Cel care l-a propus în această funcție a fost Justinian Chira, titularul eparhiei, reînființată după Revoluția din 1989.

În 1995, când numărul vieţuitorilor viețuitorilor a ajuns la 28, PS Iustin Sigheteanu a început reconstrucția arhitecturală a ansamblului monahal împreună cu egumenul Pantelimon IlieşIlieș. Astfel, în 1996, vechea bisericuță, care devenise neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilormulțimea credincioșilor, a fost desfăcută cu grijă, iar materialele au fost folosite la zidirea unei biserici noi și impunătoare. A fost ridicată în acelaşi același loc, iar arhitectura îmbină modele din cele trei provincii românești. Este construită în formă de cruce, cu pridvor în stil brâncovenesc, și are o înălțime de biserică maramureșană (48 de metri de la bază). Lungimea este de 22 de metri, iar în exterior este placată cu piatră naturală și cărămidă. Sfântul lăcaș are o singură turlă, pe naos, ce conţine conține elemente moldoveneştimoldovenești, pe care sunt pictați proorocii Vechiului Testament, în centru fiind reprezentată Maica Domnului. Sub streașină, de jur împrejur, au fost pictaţi pictați sfinții români, iar pe fațadă au fost executate în mozaic icoana Deisis și cei 12 Sfinți Apostoli. Iconostasul a fost lucrat în lemn de stejar de către frații Ionașcu din localitatea Grumăzești, jud. Neamț.Biserica are şi și demisol unde se află paraclisul cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, dat în folosinţă folosință în 1998, care a fost împodobit cu iconostasul şi și icoanele vechii biserici, la care se adaugă câteva icoane pe sticlă, pictate de un vieţuitor viețuitor al mănăstirii.

Trei ani mai târziu a fost construit Colțul Maramureșean, un ansamblu format dintr-o casă pentru pelerini şi și o biserică din lemn în care este amenajat muzeul mănăstirii. În 2008 au fost începute lucrările de construire a Centrului Cultural Monahal „Nicolae Steinhardt”, o clădire unică în țară, prin amploarea și complexitatea ei. Este un ansamblu arhitectonic atonit, cu zece nivele, format din două corpuri: unul este „turnul tezaur”, care va adăposti muzeul mănăstirii, muzeul N. Steinhardt, biblioteca şi și arhiva, iar celălalt va cuprinde trapeza şi și bucătăria, stăreţiastăreția, sala de conferinţeconferințe, sala de lectură şi și editura mănăstirii.

Din 2011 egumen este Macarie Montagna, cel care se ocupă de bunul mers al mănăstirii din punct de vedere duhovnicesc, administrativ și cultural. Astfel, interiorul noii biserici a fost pictat în frescă, de o echipă condusă de soții Dana și Ioan Moldoveanu, iar lucrările la Centrul Cultural continuă să se desfăşoare şi desfășoare și ân prezent.

== Icoana Maicii Domnului Îndurerată, un odor de mare preţ preț ==

Din patrimoniul spiritual al Mănăstirii Rohia face parte şi și Icoana Maicii Domnului Îndurerară, făcătoare de minuni, care se află în prezent în Paraclisul „Sfântul Ierarh Nicolae” de la demisolul noii biserici. Icoana reprezintă tânguirea Maicii Domnului şi și semnifică plângerea pentru distrugerea celor 150 de mănăstiri transilvănene care au fost nimicite în secolul al XVIII-lea. Pictată pe lemn de chiparos de către călugărul Nicanor din Sfântul Munte Athos, la cererea preotului ctitor Nicolae Gherman, a fost adusă la Rohia în 1926, la prima sfinţire sfințire a bisericii. În cei 92 de ani de existenţă existență a icoanei, Maica Domnului a dat mult ajutor și mângâiere pentru mănăstire și viețuitorii ei, dar și pentru cei care o cercetau. Arhiva mănăstirii consemnează că la 15 aug 1927, după terminarea slujbelor de hram, din cauza unei lumânări lăsate nesupravegheate, au ars ștergarul, ancadramentul și tot ce era în jurul icoanei, însă icoana a rămas întreagă, fiind arsă doar o mică parte unde este pictat capul Maicii Domnului. Aceasta a fost prima minune. În deceniul șase al secolului al XX-lea, când comuniștii doreau cu orice preț să închidă mănăstirea, cereau starețului cheia bisericii, iar acesta le spunea că este la icoana Maicii Domnului, şi și nimeni nu îndrăznea să o ia. În 1959, când viețuitorii au fost dați afară din mănăstire, s-a auzit glasul Maicii Domnului plângând pentru fiii ei. De-a lungul timpului, unii monahi au fost vindecați de boli grave, nenumărate fiind şi și vindecările pe care le-a făcut Maica Domnului cu cei bolnavi de cancer și de alte boli, cu cei posedați de duhuri rele. De asemenea, multe familii s-au bucurat pentru că li s-au împlinit rugăciunile și au avut copii.

Mănăstirea posedă dintre cele mai mari biblioteci mănăstirești ortodoxe ale Transilvaniei formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi cărți și reviste cu conţinut conținut teologic şi și de cultură profană, în limba română şi și în mai multe limbi. Sunt cărţi cărți din numeroase şi și variate domenii. Unele dintre acestea sunt de valoare istorică şi și literară, printre care amintim: „Etymologicum Magnum Romanie”, în 4 volume (1886), „Histoire des Roumains”, a lui Nicolae Iorga (în 10 volume, ediţia ediția din 1940), „Istoria Românilor din Dacia Traiana” a lui A. D. Xenopol (4 volume, Iasi, 1896), „Getica”, alui Vasile Pârvan (1926), „Originea Românilor”, a lui Alex. Philippide (IaşiIași, 1925), „Dacia preistorica”, de N. Densuşianu Densușianu (BucureştiBucurești, 1913), „Cartea de aur sau luptele politice ale Românilor de sub Coroana ungară” (8 volume, Sibiu, 1902-1915), „Histoire de l`Eglise”, de Wladimir Guete (3 volume, Paris, 1870), „Notele politice ale lui Alex. Marghiloman” (5 volume, cuprind perioada 1897-1924), „Istoria Românilor”, de C. C. Giurăscu, „Istoria literaturii române”, de G. Călinescu, (toate cele trei ediţiiediții) şș.a.Iniţiativa înfiinţării Inițiativa înființării bibliotecii a avut-o PS Justinian Chira, în perioada în care a fost stareţstareț, dar a fost îmbogăţită îmbogățită continuu de cei care i-au urmat la conducerea mănăstirii, fiind apoi organizată de părintele Nicolae Steinhardt, după modelul marilor biblioteci publice.

Mănăstirea Rohia are şi și un muzeu amenajat în biserica de lemn din cadrul Colţului maramureşeanColțului maramureșean, care adăposteşte adăpostește o frumoasă colecţie colecție de vechi icoane bisericeşti bisericești pe lemn şi și pe sticlă, datând din secolul al XVIII-lea. La acestea se adaugă şi și o bogată colecţie colecție de cărţi cărți vechi bisericeştibisericești, dintre care amintim: „Cazania sau Carte românească de Învăţătură”Învățătură”, a mitropolitului Varlaam, IaşiIași, 1642; „Noul Testament de la Bălgrad”, al mitropolitului Simion Ştefan, tipărit la 1648 ; „Îndreptarea Legii”, TârgovişteTârgoviște, 1652; „Evanghelia”, tipărită de Antim Ivireanu la Snagov, 1697; „Molitvelnic”, Râmnic, 1705 ; „Evanghelia de la Bucureşti”București”, 1725 ; „Apostolul”, Blaj, 1767 ; „Biblia de la Blaj”, 1795; „Cronica Românilor”, a lui Gheorghe Şincai, editată la IaşiIași, în 1853 ; „Biblia de la Buzău”, din 1854 ; „Biblia lui Şaguna”, Sibiu, 1856-1858 etc.

* Vasile Dumitrache, ''Mănăstirile şi și schiturile României pas cu pas'', vol. IV, ''Mitropolia Ardealului şi Maramureşuluiși Maramureșului'', Editura Nemira, BucureştiBucurești, 2002

* Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'', Editura Institutului Biblic şi și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, BucureştiBucurești, 2006

* [http://www.episcopiammsm.ro/ Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Maramureșului și Sătmarului]

* [http://ziarullumina.ro/raiul-maramuresului-55245.html Narcisa Elena Balaban, ''Raiul MaramureşuluiMaramureșului''], 27 iulie 2008, ''Ziarul Lumina''