5.288 de modificări
Modificări
ortografie
O refacere parțială a imperiului a fost înfăptuită în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric ''Alexiada''), a reușit să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Aliindu-se cu participanții apuseni de la prima [[Cruciadă]], el a reușit să recapete controlul asupra Niceei.
Sub urmașii săi din dinastia ''Comnen'', imperiul a intrat însă din nou în declin. Regatul maghiar a ocupat Croația și Dalmația, Serbia s-a declarat independentă, iar în 1186 frații Petru și Asan au declanșat o răscoală în Balcani, creind creând Ţaratul vlaho-bulgar.
Dar lovitura cea mai grea pentru Imperiul Bizantin a venit din partea foștilor aliați apuseni. La [[12 aprilie]] 1204 [[Constantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Niceea]], recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formațiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref>
Astfel, împăratul [[Teodosie al II-lea]], sprijinindu-l pe [[Nestorie]], care era patriarhul Constantinopolului în timpul domniei sale, a ajutat la răspândirea învățăturilor [[eretic]]e ale acestuia, ceea ce a dus la aprigele controverse din secolul al IV-lea dintre ortodocși și adepții [[nestorianism]]ului. Sprijinul ortodocșilor a venit din partea sfintei și drept-credincioasei [[Pulcheria Împărăteasa|Pulcheria]], sora împăratului, o apărătoare ferventă a ortodoxismului și care îl sprijinea pe Sf. [[Chiril al Alexandriei]]. Sub influența sa, Teodosie al II-lea s-a văzut nevoit să convoace [[Sinodul III Ecumenic]], care s-a ținut la [[Efes]], în Asia Mică, în anul 431. Sinodul a condamnat nestorianismul și a stabilit că [[Hristos]] este o singură Persoană (și nu două persoane): Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având un singur trup și un suflet rațional. Astfel, [[Maica Domnului]] trebuie considerată „Născătoare de Dumnezeu” (''Theotokos''), pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. De asemenea, Sinodul a declarat că textul [[Crezul|Crezului niceo-constantinopolitan]] era complet și a interzis orice modificare ulterioară a acesteia.
Tot influența Pulcheriei s-a făcut simțită și la convocarea [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului IV Ecumenic]] de către soțul ei, împăratul [[Marcian]], în 451. Sinodul a avut loc la Calcedon și a tranșat problemele ce se iviseră între timp în cadrul [[Biserica Ortodoxă|Bisericii]], probleme ce se pot grupa în două categorii: aspecte privind Firea (Natura) și Ipostasul (Persoana) lui [[Hristos]], și organizarea văzută a Bisericii. Sinodul a respins atât [[monofizitism]]ul cât și [[Eutihie|eutihianismul]], stabilind delimitarea între cele două naturi (firi) ale lui Hristos. În ce privește organizarea Bisericii, Sinodul de la Calcedon a creat ceea ce ortodocșii cunosc sub numele de [[Pentarhie]], stabilind ordinea cinstirii celor cinci [[scaun]]e ce se considerau ca fiind de origine [[apostoli]]că: [[Biserica Romei|Roma]], [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]. Acest Sinod, precum și toate cele următoare, nu au fost recunoscute de către unele comunități orientale ortodoxe (numite din aceast acest motiv și ''necalcedoniene'').
Un mare susținător și apărător al Ortodoxiei a fost și împăratul [[Iustinian cel Mare]]. El a luptat împotriva mai multor [[erezie|erezii]]. La începutul domniei sale a promulgat prin lege credința în [[Sfânta Treime]] și în [[Întrupare]], și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan un simbol al bisericii și a acordat forță juridică canoanelor primelor patru [[Sinoade Ecumenice]]. La porunca sa, în anul 553 s-a întrunit [[Sinodul IV Ecumenic|al cincilea Sinod Ecumenic]], care a condamnat învățăturile eretice ale lui [[Origen]] și a afirmat definițiile stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.
Chiar și după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creștinii ortodocși, astfel încât să genereze o ''renaștere neo-bizantină'', vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influența artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Ţara Sfântă]] și în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creștinismul a supraviețuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influențat în mod decisiv arhitectura bisericilor și [[mănăstire|mănăstirilor]] din Ţara Românească și Moldova, acolo unde a căpătat noi valențe și au fost realizate unele capodopere ale construcțiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanț după Bizanț”, așa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine"'', București, 1935 ([http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online]).</ref>
În domeniul literaturii, cele mai renumite opere literare bizantine au fost [[imn]]ele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administrație publică, artă militară și științe practice. Scrierile [[teolog]]ilor bizantini au influențat nu numai viața bisericii, ci și dezvoltarea întregii gândiri europene, atît atât orientale cât și occidentale. Istoriografia bizantină a influențat mai târziu cronicarii medievali din țările est-europene. Cea mai mare parte a operelor literare bizantine a fost scrisă în limba greacă clasică. Literatura de ficțiune s-a dezvoltat mult mai lent decât în occident, cea mai cunoscută operă de acest gen fiind poemul epic „''Digenis Acritas''”, scris într-o limbă greacă ceva mai apropiată de cea contemporană.
Majoritatea scrierilor bizantine care s-au păstrat până în prezent sunt istorice, [[teologie|teologice]], biografice, și [[hagiografie|hagiografice]]. S-au păstrat și multe scrisori, unele constituind corespondența dintre dregătorii imperiali, altele fiind corespondența dintre simple persoane particulare. Poate că cea mai mare contribuție a bizantinilor în literatură o constituie totuși conservarea atentă a celor mai bune scrieri ale lumii antice, precum și compilații de lucrări pe anumite subiecte, unele fiind revizuite de autorii bizantini, cele mai multe fiind în special în domeniul istoriei și medicinei.
