Modificări

În cei aproximativ 1000 de ani de existenţă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), [[Constantinopol]]ul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.

Era clar acum că noua fortăreață urma să aibă un scop dublu. Trebuia să păzească - dacă nu chiar să închidă - calea navigabilă către și dinspre Marea Neagră, pentru a lăsa Constantinopolul să moară de foame, în lipsa proviziilor de hrană, și pentru a-l văduvi pe împărat de taxele obișnuite, plătite de corăbiile italiene care traversau Bosforul în sus și în jos. Mai rău încă, ea avea să fie baza de pe care urma să se dirijeze cucerirea Constantinopolului. Până în martie 1452, materialele și lucrătorii fuseseră adunați la locul ales. Construcția fortăreței a început la 15 aprilie şi s-a terminat în august acelaşi an (1452).

Ca să curețe locul pentru construcția fortăreței Rumeli Hisarı, turcii au dărâmat câteva biserici și alte construcții care le stăteau în cale. În iunie, unii dintre localnicii greci au cutezat să protesteze. Au fost strânși laolaltă și măcelăriți de turci. Câțiva țărani greci de la Epivata, la Marea Marmara, s-au înfuriat când turcii și-au pus caii și animalele de povară să pască pe pământul lor și să le distrugă recoltele, chiar când se apropia vremea secerișului. Sultanul și-a întors trupele asupra sătenilor și a omorât 40 dintre ei. Cronicarul Ducas credea că acest episod a declanșat conflictul care avea să se încheie cu nimicirea bizantinilor. Incidentul l-a provocat pe împărat să-i facă sultanului o declarație formală de război. El a închis porțile Constantinopolului și i-a aruncat în temniță pe toți turcii aflați înăuntru (dar după trei zile, i-a eliberat). Cronicarul turc Tursun-Bei spune o poveste oarecum similară, despre o încăierare între niște ciobani și un grup de oșteni turci. Cei din oraș au crezut că începuse războiul și au zăvorât porțile. Câțiva dintre comandanții sultanului, care merseseră într-o plimbare, s-au pomenit reținuți. Împăratul Constantin a constatat că fuseseră bine tratați și i-a trimis înapoi în tabăra lor, cu o escortă. Dar sultanul s-a mâniat. Nu a mai acceptat nici o scuză și a trimis o somație: ori capitularea cetății, ori pregătirea pentru luptă. Singura măsură concretă pe care Constantin putea să o ia acum era să adune toate proviziile pe care reușea să le găsească, pentru a face față, în cel mai bun caz, unei blocade sau, în cel mai rău caz, unui asediu al cetății, dinspre uscat și dinspre mare, îngrijindu-se în același timp de repararea și apărarea zidurilor. Concomitent, a adresat apeluri încă mai urgente în Apus, pentru ajutor și sprijin.

Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia, faptul că Spania era în stagiul final al Reconquistei, luptele interne dintre Principatele Germane și înfrângerea Ungariei și Poloniei în bătălia de la Varna din 1444. Deși unel orașe-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.

Mehmed s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut uriaş, imposibil de plătit de către bizantini. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, ştiind că bizantinii vor fi istoviţi înainte ca el să rămână fără trupe.

În dimineaţa zilei de marţi, 29 mai 1453, a început asaltul final. Primul val de atacatori, azabii, erau slab antrenaţi şi prost echipaţi, dar trebuiau să omoare cât mai mulţi apărători bizantini. Al doilea val de atacatori, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetăţii, care fusese parţial dărâmată de tunul lui Orban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al unsprezecelea, şi erau mai slabe. Cruciaţii din 1204 pe aici intraseră în cetate. Tot pe aici au reuşit acum să între şi otomanii, dar au fost imediat respinşi. Bizantinii au reuşit să ţină piept şi unui al treilea val de atac, al ienicerilor, dar căpetenia genoveză Giovanni Giustiniani, care comanda oştile de pe uscat, a fost grav rănit în luptă, iar ieşirea lui de pe câmpul de bătaie a stârnit panică în rândul apărătorilor.

După războiul de independenţă al Greciei (1821-1831), când [[Biserica Ortodoxă a Greciei|Biserica Ortodoxă Greacă]] a avut din nou libertatea de a acţiona, s-a considerat că un act oficial de glorificare ar fi fost inutil, ţinând cont de venerarea lui îndelungată ca [[sfânt]] şi [[martir]], în special ca martir al neamului (''ethnomartyr'', grec. Eθνομάρτυρας).

==Note==