14.992 de modificări
Modificări
completări şi legături
Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale. Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimiţându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (judeţul Prahova), aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei; dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.
Deşi pe moment Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici. Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria Românilor'', vol.II, Bucureşti, 1936</ref>, Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule(„Cetatea celor şapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.
Pe [[15 august]] 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.
==Martirizarea==
După mazilirea sa, din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul și închis la Edicule, împreună cu familia sa. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu duşmanii Porţii Otomane (marile puteri creştine din acea vreme: Rusia, Polonia, Austria şi Veneţia), de corespondenţa sa cu Viena si Moscova (carora le-ar fi furnizat informaţii secrete despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena şi Veneţia, precum şi de baterea de monede purtând chipul său.
Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 de pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar şi pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.
Pe [[15 august]] 1714, când creştinii pomeneau [[Adormirea Maicii Domnului]], chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalţi prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul mării”). Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Austriei. Li s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească, pentru a fi graţiaţi, dar voievodul şi-a încurajat fiii sa fie statornici în credinţă, fiind singurul bun ce le-a mai ramas. Înfuriat, sultanul a poruncit sa fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credinţa. Dar Brâncoveanu, îndurerat, şi-a făcut semnul [[cruce|crucii]] spunând: „Doamne, fie voia Ta!” şi a întins singur capul său călăului. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.
Iată cum descrie Gheorghe Şincai în ''Cronica românilor''<ref>Gheorghe Şincai - ''Cronica românilor şi a mai multor neamuri'', I-III, ediţie îngrijită de F. Fugariu, Bucureşti, 1978</ref> martiriul dreptcredinciosului voievod:
:''Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie''.
