Modificări

Dezvoltarea sistemului themelor de împăratul [[Heraclie]] a avut consecințe nu numai în domeniul militar, ci și economic-agricol. Astfel, se pute putea observa nu numai o clasă de posesori de pământ, a stratioților, dar și o înmulțire a țăranilor liberi, căci, dacă primul născut al unui stratiot avea obligația de a continua meseria tatălui său, adică de a fi militar, ceilalți copii deveneau țărani liberi, care aveau la dispoziție mari întinderi de pământ nelucrat.

Această nouă realitate poate să stea la baza ''Legii agrare'', document deosebit de important, promulgat de Sf. [[Iustinian al II-lea]](685 - 695), pentru a reglementa situația în agricultură. Legea cuprinde prevederi cu privire la protejarea proprietății țărănești (mobile și imobile) și fixează pedepsele pentru eventuale infracțiuni comise. Importanța sa istorică rezidă în faptul că reglementează situația țăranilor liberi. Aceștia apar ca posesori liberi al unui teren cultivat, livadă și grădină pentru legume și, împreună cu întreaga obște, a pășunilor, pădurilor și pământurilor nelucrate. Obștea sătească este privită în fața autorității ca o unitate administrativă și fiscală, responsabilă în bloc de plata impozitelor. Acest nou sistem de responsabilitate în bloc pentru plata impozitelor se întâlnește pentru prima oară în ''Legea Agrară''.

Către sfârșitul al VII-lea, [[Sinodul Quinisext]] (691-692) stabilea prin [[canon]]ul 82 ca Mântuitorul să fie reprezentat ca [[omul|om]], nu ca miel, și aceasta cu scopul de a sublinia că „viața „''viața Sa în trup, patimile, moartea dătătoare de mântuire și răscumpărare lumii au fost câștigate prin întrupare”întrupare''”. Se atrăgea astfel atenția asupra importanței [[Întrupare|întrupării]], asupra realității ei, care dădeau o bază pentru reprezentarea pe icoane. Consecința imediată a acestui canon a fost reprezentarea realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monetele emise de Iustinian al II-lea.

Dar aceasta a dat prilejul unor vii discuții. La [[Constantinopol]], în Asia Mică și Armenia întâlnim manifestări iconoclaste: Teodosie, [[episcop]]ul Efesului (fiul fostului împărat Tiberiu al III-lea Apsimar – 698-705), Toma, episcop de Claudiopolis și Constantin de Nacoleia se numără printre cei mai de seamă iconoclaști ai acestei vremi.

Hins Georg Beck a afirmat că iconoclasmul secolului al VIII-lea n-a început în cercurile imperiale, ci în cele bisericești și se arată că episcopii de Efes, Claudiopolin și Nacoleia, menționați mai sus, au venit la [[Constantinopol]] să ceară [[Gherman I al Constantinopolului|patriarhul Gherman]] să dispună oprirea cultului icoanelor. Patriarhul refuzând, ei au procedat pe cont propriu la îndepărtarea icoanelor și la oprirea cinstirii lor. Se presupune, de asemenea, că odată sosiți la Constantinopol episcopii iconoclaști au vizitat și pe împăratul [[Leon al III-lea Isaurul|Leon al III-lea]], adept al ideilor lor că acesta i-a încurajat pe drumul pe care porniseră.

Împăratul a poruncit numeroase arestări, condamnări, mutilări și exilări. Grecia și insulele Cyclade s-au răsculat în 727 și au proclamat un nou împărat. Revoluția aceasta a fost însă înfrântă. Se spune că, tot atunci, Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea [[Universitatae din Constantinopol|Universității din Constantinopol]], arderea bibliotecii și izgonirea profesorilor, deoarece nu i-a putut convinge pe aceștia să sprijine mișcarea iconoclastă.

Sfântul Patriarh [[Gherman I al Constantinopolului|Patriarhul Gherman]] (715-730), convins că nu-l poate readuce pe împărat la cinstirea icoanelor, a protestat energetic, așa că raporturile au atins punctul maxim de încordare.

Opoziția din partea populației a continuat și sub Sfântul [[Grigorie al III-lea al Romei|Grigorie al III-lea]] (731-741), care ținea un sinod la Roma și [[excomunicare|excomunică ]] în chip oficial pe adversarii cultului icoanelor. Drept contramăsură, împăratul Leon a confiscat proprietățile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia și a detașat de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta și Illyricul oriental, supunându-le [[Patriarhia Ecumenică|patriarhului de Constantinopol]]. Raporturile între Răsărit și Apus s-au deteriorat atât de mult, încât ruptura părea definitivă, iar papa începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt și, mai ales, Carol cel Mare.

Alături de papa [[Grigorie al II-lea al Romei|Grigorie al II-lea]], [[Grigorie al III-lea al Romei|Grigorie al III-lea]] și [[Gherman I al Constantinopolului|patriarhul Gherman]], o altă personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: este sfântul [[Ioan Damaschin]]. El a scris trei [[apologetică|apologetici ]] în apărarea icoanelor: prima, chiar de la izbucnirea crizei iconoclaste, când se mai spera să se schimbe atitudinea împăratului, celelalte două după depunerea [[depunere]]a patriarhului Gherman.

Disputele iconoclaste ating punctul culminant în timpul lui [[Constantin al V-lea]]. Împăratul ia parte activă la disputele iconoclaste și pregătește un [[sinod]], care va avea loc la Hiereia, pe malul răsăritean al Bosforului, lângă Chalcedon, între [[10 februarie]] și [[8 august]] 754. Constantin avea nevoie ca programul său iconoclast să fie sancționat de un [[sinod], nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea.

În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrieri teologice, dar din acestea ne-au rămas fragmente din două. La sinod au participat 338 de episcopi și s-a vrut ca el să fie considerat [[sinod ecumenic|ecumenic]]. Însă niciun patriarh din [[pentarhie]] nu a participat: [[scaun]]ul din Constantinopol era vacant; Antiohia, Ierusalim și Alexandria erau sub ocupație musulmană; iar Roma nu a fost invitată să participe.

Ultima ședință a avut loc în palatul Valherne Vlaherne din Constantinopol, la care a fost prezent și împăratul. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un ''Horos'' (definiție dogmatică), care au fost combătute cuvânt cu cuvânt la [[Sinodul VII Ecumenic|Sinodul al VII-lea ecumenic]] din 787.

Horos-ul este urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane și a cinstitorilor lor, a patriarhului Gheman, „adoratorul lemnului”, a lui George de Cipru și a lui Ioan Damaschin, „care împărtășește sentimente mahomedane, a trădat pe Hristos, este dușmanul imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor”. Sunt exprimate, de asemenea, laude la adresa împăratului, împărătesei, calificați ca „lumini ale ortodoxiei”, care au proclamat și mai intens inseparabilitatea celor două firi ale lui Iisus Hristos, și au dat o lovitură de moarte idolatriei. Se pare că împăratul Constantin a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor[[moaște]]lor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

Măsurile cele mai drastice au fost luate împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbește de această fază a iconoclasmului numind-o monahomahie (luptă împotriva monahismului). Călugării au fost izgoniți din mănăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi, mulți dintre ei obligați să defileze în hipodrom ținând câte o femeie de mână. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit călugărilor să se [[cununie|căsătorească]], pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut proprietățile mănăstirilor, a ars manuscrise și moaște de sfinți, și a atacat atât de aprig pe monahi, încât aceștia nu mai îndrăzneau să poarte [[rasă|haina monahală]].

Această teroare a luat sfârșit odată cu moartea [[moarte]]a lui [[Constantin al V-lea]]. Politica sa religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămășițele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor au făcut ca poporul să meargă la mormântul său cu recunoștință, în momentele în care soarta Bizanțului era pusă în cumpănă de invaziile acestora.

Atitudinea sa mai îngăduitoare față de închinătorii la icoane a fost, poate, încurajată de soția sa Irina, o ateniană care fusese crescută în tradiția iconodulă și care, cum vom vedea va restabili, prin [[Sinodul VII Ecumenic|Sinodul al VII-lea ecumenic]], cinstirea icoanelor. Irina fusese educată în Athena, care în vremea ei nu mai era orașul păgân de altădată. Panteonul se transformase în biserică, în care Sfânta Sofia alungase pe Pallas-Athena de pe Acropole, unde sfinții înlocuiseră pe zei. Ca cea mai mare parte din contemporanele ei, Irina era pioasă, de o pietate aprinsă, fierbinte, pe care o înflăcărau și evenimentele tulburi ale epocii în care trăia.  Unii cronicari spun că cinstirea icoanelor se făcea în ascuns chiar la palatul imperial. Anthousa, o fiică a lui Constantin al V-lea, păstra fără teamă credința în icoanele interzise. Irina a crezut că poate să o imite pe cumnata ei și s-a mândrit că a restaurat în reședința imperială cultul interzis. Se povestește însă că într-o zi soțul său a descoperit în apartamentul ei, ascunse sub perne, două icoane. La vederea lor, Leon a fost cuprins de o mânie violentă; și cu toate că Irina a jurat că nu știa cine le-a pus acolo, trecerea sa pe lângă împărat a suferit o serioasă știrbire.

Succesorul lui Leon al IV-lea, fostul împărat iconoclast, a fost fiul său Constantin al VI-lea (780-797), minor de 10 ani și care va domni multă vreme sub regența mamei sale Sfânta Irina. Rămasă regentă, Irina pregătește cu răbdare și abilitate restabilirea cultului icoanelor. Ea îl va instala în scaunul patriarhal pe [[Tarasie al Constantinopolului|Sf. Tarasie]], un [[laicat|laic]], secretarul împărătesei, și încep pregătirile pentru un nou sinod ecumenic.

AșadarrAșadar, ea a inițiat [[Sinodul VII Ecumenic]] (cunoscut și ca ''al doilea Sinod de la Niceea'') în anul 787, unde este restabilită venerarea sau cinstirea (''proskynesis'') icoanelor, adorarea (''latreia'') acestora fiind însă interzisă în mod explicit. Unul din argumentele fundamentale ale cinstirii icoanelor se găsește în învățătura asupra [[Întrupare|Întrupării]]: întrucât Dumnezeu-Fiul ([[Iisus Hristos]]) S-a făcut trup, având o formă fizică, este de acum înainte posibilă folosirea materiei pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu-Fiul și pe Sfinți.

El intră însă în conflict cu monahii, din cauză că alege patriarh în locul lui Tarasie (806) pe un savant istoric, [[Nichifor_I_al_Constantinopolului|Sf. Nichifor ]] (patriarh 806-815; scrie lucrarea ''Scurtă istorie'', care cuprinde perioada 602-769; moare în 828), nu pe Sfântul [[Teodor Studitul]], cum doreau călugării.

Un alt motiv al certei dintre împărat și călugări a fost faptul că împăratul a reunit un sinod alcătuit din [[laicat|laici]] și [[cleric]]i, care a recunoscut ca legitimă căsătoria lui Constantin al VI-lea cu Teodota. Amestecându-se, deci, în cearta mihiană, împăratul s-a distanțat de călugări, arătând prin aceasta că el nu se simte legat de canoane. Călugării susțineau, dimpotrivă, că împăratul ca om este pasibil de [[păcat ]] și nu este deasupra canoanelor, ci supus lor.

Leon al V-lea Armeanul (813-820) este reprezentant al acelor elemente din Asia Mică care s-au distins prin calitățile lor militare, dar și prin ostilitate față de cinstirea icoanelor. Continuând tradiția lui [[Leon al III-lea Isaurul|Leon al III-lea]] și [[Constantin al V-lea]], el și-a propus ca țel întărirea puterii militare a imperiului și reinstalarea iconoclasmului. După înlăturarea lui Mihail I Rangabe și consolidarea tronului, el a început să-și arate convingerile sale iconoclaste. După un autor din acea vreme<ref>Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p.349</ref>, el ar fi declarat câtorva prieteni apropiați: „Vedeți „''Vedeți că toți împărații care au admis cultul icoanelor și le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de luptă. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte bună. Toți acești împărați au fost înmormântați cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfinților Apostoli. Eu doresc să le urmez exemplul și să distrug icoanele”icoanele''”.

Împăratul însărcinează pe învățatul iconoclast Ioan Grammaticul să adune toată documentația teologică necesară organizării unui nou sinod. Atitudinea ostilă față de icoane întâmpină opoziția dârză a patriarhului [[Nichifor Mărturisitorul]], a lui [[Teodor Studitul]]], [[Teofan Mărturisitorul]] și a numeroși monahi. Împăratul depune din scaunul patriarhal în anul 815 pe Nichifor, înlocuindu-l cu Teodot Melissenos, iar pe Teodor Studitul și partizanii săi îi exilază.

În luna aprilie 815, la puțin timp după [[Sfintele Paști]], s-a reunit un sinod la [[Sfânta_Sofia_(Constantinopol)|Sfânta Sofia ]] sub președinția noului patriarh. Actele acestui sinod au fost distruse în perioada restabilirii definitive a cultului icoanelor (843), dar ni s-a păstrat un fragment în lucrările apologetice ale lui Nichifor Mărturisitorul. Decretul adăuga că în timp ce conducerea statului se afla în mâna unei femei (adică a Irinei) „naivitatea (simplitatea) feminină” a restabilit cultul „chipurilor moarte” și al „icoanelor fără viață”, obiceiul de a aprinde lumânări și de a arde [[tămâie]]. Sinodul interzicea „facerea ilegală de pseudo-icoane în Biserica ortodoxă”, respingea cinstirea icoanelor aprobată de patriarhul Tarasie și oprea aprinderea de lumânări sau lumini (lămpi, opaițe) și aducerea de tămâie înaintea icoanelor. Sinodul din 815 reproducea ideile esențiale ale Sinodului din 754 și-i confirma hotărârile. Totuși, Sinodul din 815 „se abținea de a numi icoanele, idoli” și din această cauză participanții au fost socotiți mai îngăduitori decât cei de la primul sinod iconoclast.

Unii istorici susțin că domnia lui Teofil este perioada cea mai grea din a doua perioadă iconoclastă. Principalul consilier al împăratului a fost Ioan Grammaticul, acuzat că practică magia și vrăjitoria. Se știe că acum au fost arse cu fierul roșu ambele palme ale călugărului Sfântului Cuvios [[LazărZugravul]], pictor de icoane. Tot atunci, doi frați originari din Palestina, Sfinții [[Teodor Mărturisitorul]] și [[TeofanMărturisitorul]], au fost biciuiți în public și au suferit cu acest prilej un chin deosebit: le-au fost gravate cu fierul roșu pe frunte versuri împotriva icoanelor și de aceea au fost porecliți „înscriși”. După restabilirea cultului icoanelor, Teofan, care era și poet, devine mitropolit de Niceea.

Interesant de subliniat este și faptul că la acest sinod din 843 au participat mulți monahi, ca reprezentanți ai Bisericii, care suferiseră cel mai mult. Între aceștia au fost prezenți și de la [[Muntele Athos]], ceea ce demonstrează existența aici a unei vieți monahale destul de puternice, înainte de marea înflorire pe care o va cunoaște odată cu zidirea [[Mănăstirea_Marea_Lavră_(Muntele_Athos)|Marei Lavre]] de către sfântul [[Atanasie Athonitul]] și extinderea modului de [[chinovie|viață chinovitică ]] asupra întregii peninsule monastice.