14.992 de modificări
Modificări
m
→Viaţa: legături interne
==Viaţa==
Constantin s-a născut la Mistra în anul 1404, fiind al patrulea din dintre cei 7 şapte fii ai împăratului [[Manuel al II-lea]] din dinastia [[Paleolog]]ilor, care a domnit între 1392-1425. Mama sa, Elena, era fiica principelui sârb Constantin Dragaş. Constantin a fost întotdeauna favoritul mamei sale şi era mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaş ori ''Dragases'', la fel de mândru ca şi pentru numele de ''Paleolog'', al tatălui său. I s-a spus adesea şi ''Porfirogenetul'', ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului imperial.
Constantin a primit o educaţie aleasă, inclusiv în domeniul militar, precum şi bazele învăţăturii creştine ortodoxe.
Pe când avea doar 17 ani , în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat [[Constantinopol]]ul. Bizantinii se bucuraseră până atunci de o lungă amânare a agresiunii turcești direct asupra capitalei. Împăratul Manuel al II-lea se înțelesese relativ bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta murise în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor pentru bizantini. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan, fiul cel mai mare al împăratului Manuel al II-lea, care fusese asociat la domnie de către tatăl său. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfîrșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel al II-lea fusese prea mult. În septembrie 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână în viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan (viitorul împărat [[Ioan al VIII-lea]]).
Ioan a considerat că este necesar să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, dar fără succes. În noiembrie 1423, el a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la [[Constantinopol]], până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr, iar aceasta era prima lui funcţie; pentru a avea autoritate i s-a dat titlul de ''despot''. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea. Era o înțelegere umilitoare, dar prin aceasta [[Constantinopol]]ul avea să fie cruțat, pentru un timp, de alte atacuri din partea turcilor. A fost semnată la 22 februarie 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes.
Ioan s-a întors din călătoria făcută în Italia și Ungaria la începutul lui noiembrie 1424, fără să obţină ajutor concret împotriva turcilor. Regele catolic al Ungariei îl înştiinţase că șansele de a-și asigura un ajutor din partea creștinătăţii apusene ar fi mult sporite dacă el și poporul său ar jura supunere papei și s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, și tatăl lui Ioan, Manuel al II-lea, dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mișcare numai bună să-i alerteze pe turci și să-i transforme în dușmani, dacă nu chiar ca pe o formă de șantaj moral.
[[Manuel al II-lea]] a murit la [[21 iulie ]] 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veșmântul monahal. Fiul său cel mai mare, [[Ioan al VIII-lea]], a rămas împărat unic.
Trebuia acum să-i dea un apanaj propriu şi fratelui său Constantin, care rămăsese numai cu titlul de ''despot''<ref>Donald M. Nicol, - ''Împăratul fără de moarte. Viaţa şi legenda lui Constantin Paleologul, ultimul împărat al romanilor'', Editura Polirom, Bucureşti, 2003</ref>.
Conducătorul italian al Epirului și al insulei Cefalonia, Carlo Tocco, ocupase Clarenţa și câmpia Elisului, în partea de nord vest a peninsulei. Teodor, cel de-al doilea fiu al lui [[Manuel al II-lea]] şi despot al Moreei în acel moment, avea să încheie cu Carlo Tocco un armistițiu, încălcat însă în 1426, când Tocco și-a reluat campania. Împăratul Ioan al VIII-lea a hotărât să scape Moreea de această pacoste. În 1427, a plecat din Constantinopol ca să rezolve el însuși problema. L-a luat cu sine pe fratele lui, Constantin, și, de asemenea, pe [[Gheorghe Sphrantzes]], un nobil bizantin de la care ne-au rămas cele mai amănunţite şi demne de crezare relatări referitoare la ultimele zile ale imperiului bizantin. Atunci a intrat Sphrantzes oficial în slujba lui Constantin. Au ajuns la Mistra pe 26 decembrie și s-au îndreptat direct spre Clarenţa, ca s-o împresoare de pe uscat și dinspre mare. Într-o ambuscadă navală, aproape de insulele Echinade, corăbiile lui Carlo Tocco au fost scufundate, iar el s-a recunoscut înfrânt. A acceptat să renunțe la recentele cuceriri, dar i-a venit în minte un plan pentru a salva ceea ce mai rămăsese din demnitatea sa. A propus ca tânăra lui nepoată, Maddalena, să fie luată în căsătorie de fratele împăratului, Constantin, aducându-i acestuia ca zestre Clarenţa și Elis. A fost o învoială amicală, convenabilă pentru ambele părți. La [[1 mai ]] 1428, Clarenţa a fost predată, iar la 1 iulie, Constantin s-a căsătorit cu Maddalena Tocco, în cadrul unei ceremonii lângă Patras. Ea și-a luat numele grecesc de ''Teodora''.
În noiembrie 1429 însă, nu mult după victoria de la Patras, soția sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriți mai puțin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la Clarenţa, dar rămășițele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viață (Zoodotos) de la Mistra.
Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea Patrasul s-a predat lui Constantin - bizantinii recâştigând scaunul apostolic al [[Apostolul Andrei (cel Întâi chemat)|Sfântului Andrei]]. Credinciosul Sphrantzes şi-a primit răsplata: în noiembrie 1430, a devenit cel dintîi guvernator bizantin al oraşului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupaţie străină.
Împăratul [[Ioan al VIII-lea]] fusese căsătorit de trei ori, dar din aceste căsătorii nu a rezultat nici un moștenitor la tron care să poată fi desemnat ca împărat asociat (co-imperator). S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre frații săi îi va succede. Preferința lui Ioan se îndrepta către Constantin, lucru pe care despotul Teodor (fratele său mai mare) îl cunoștea, nemulțumindu-l. Constantin se putea înțelege cu fratele său mai mic, Toma, dar relațiile personale cu Teodor erau dificile, din cauza invidiei acestuia. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Gheorghe Sphrantzes l-a însoțit. Se prea poate ca Teodor să-și fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit și el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare șă-și determine frații să poarte o discuție, cu atât mai puțin să se înțeleagă. Ei s-au întors separat în Moreea. Erau dispuși să lupte până la capăt. Către sfârșitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniștească și să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce frații săi, Teodor și Toma, urmau să rămână, ca despoți în Moreea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la [[24 septembrie ]] 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat, dar desemnarea sa ca regent pt a doua oară arăta cu claritate faptul că era considerat moștenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârșitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezența la conciliul pe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara (conciliul de la Basel) ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă și Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creștinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanțul de turci până când Biserica bizantină nu-și recunoștea greșelile și nu accepta supunerea față de Roma; de abia dupa aceea putea fi propovăduită și organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului și contracararea planurilor turcești. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea și pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara.
Rămas ca regent în capitală, Constantin îi avea ca dregători și sfetnici pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experiență, și pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla și credinciosul Gheorghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin fusese naș. Faptul că turcii au respectat armistițiul și nu au acționat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenței cu care Constantin ştia să trateze o situație periculoasă. A existat totuși un moment, în 1439, când a simțit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puțin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, pănă spre sfârșitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne amenințătoare că sultanul pregătește o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuși falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetății sârbești de la Smederevo, pe Dunăre.
Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită și adesea pusă pe ceartă. Și-a încheiat lucrările la Florența, în iunie 1439, cu o proclamație în sensul că unirea Bisericilor Greacă și Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toți ierarhii bizantini, cu excepția unuia singur (Marcu Eugenikos, mitropolitul [[mitropolit]]ul de [[Efes]]). Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 februarie în anul următor. Până atunci, știrea că delegația grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune și indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulți au crezut că-i trădase. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului–propriu al creştinilor ortodocşi ar fi avut drept cosecinţă o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întodeauna în principiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulţi au protestat că unirea de la Florenţa depăşise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice şi uneori violente în ultimii ani ai societăţii bizantine. Unii au spus, ca şi tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creştinilor din Apus şi din Răsărit avea să deştepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii - precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florenţa - pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoşeşti, spunând că aceasta avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.
Constantin şi-a încheiat îndatoririle de regent în februarie 1440, când împăratul a revenit din Italia, dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârşitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Moreea a fost acela că-şi pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soţii, Maddalena-Teodora Tocco. Noua sa soţie, aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întrucâtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi şi înainte. Erau şi bogaţi pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună şi să aranjeze logodna şi căsătoria. Către sfârşitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărăşia lui Sphrantzes şi a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, şi acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie şi-a continuat călătoria spre Moreea, lăsându-şi noua soţie în grija tatălui ei, în Lesbos.
Lipsise din Moreea mai bine de trei ani. A descoperit că fraţii săi, Teodor şi Toma, conduseseră destul de bine fără el. Între timp însă, turcii se pregăteau din nou de război cu bizantinii. Pericolul era aşa de ameninţător, încât împăratul i-a cerut lui Constantin să se întoarcă degrabă din Moreea, pentru a ajuta la apărarea capitalei.
Atacul turcesc a început în aprilie 1442. În iulie, Constantin părăsea încă o dată Moreea. Pe drum s-a oprit în Lesbos, ca să-şi ia soţia, pe Caterina. Dar turcii aflaseră de venirea sa şi, când a atins insula Lemnos, el şi soţia lui au fost prinşi în capcană de o flotă turcească. Timp de câteva luni, Constantin n-a mai putut face nimic, cu toate că veneţienii trimiseseră opt galere de la Constantinopol să-l ajute în ceea ce ei au numit rezistenţa lui demnă de laudă. În mijlocul acestui dezastru, Caterina s-a îmbolnăvit. Boala i-a fost agravată de situaţie şi, în august, avea să moară. A fost înmormântată la Palaiokastro, în Lemnos. Curând, turcii au plecat pe mare, iar Constantin, văduv pentru a doua oară, a ajuns la Constantinopol, în luna noiembrie 1442.
