Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
18.310 modificări
Modificări
→Stihoavna vecerniei mari
E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca “Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca “îndreptător” al călugărilor. E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) şi pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări: “Mulţimile călugărilor (până la urmă, iarăşi, în obştea cuviosului s-au « încadrat » toţi călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, (« Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia şi arăta tuturor, prin purtarea şi învăţăturile sale, un chip viu al lui Hristos » <ref>Cf. ''Le Synaxaire…'', p. 376</ref>), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: “cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt şi mai scurt drum, dar desigur şi cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greşeală poate fi fatală… De “cărarea cea dreaptă” vorbea şi troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga: “În pustie gătiţi calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care şi el a trăit monahiceşte şi prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l “modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – Gen. 12 <ref>cf. ''Le Synaxaire…'', p. 374</ref>)…” Şi cinstirea, lauda continuă: “…Fericit eşti că lui Hristos ai slujit şi ai biruit puterea vrăjmaşului. Cela ce eşti împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: « împreună-cuvântător », şi-atunci era mai clar că-i vorba nu de « discuţiile » cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, şi mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind aşezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârşia a toată sfinţenia, pentru o înălţare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăţie a luminii celei nemăsurate ce se răspândeşte din lucrarea de sfinţire cea mai presus de desăvârşire – este curată, luminată şi desăvârşită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…” <ref>Sfântul [[Dionisie Areopagitul]], ''Despre ierarhia cerească'', VII, §.3: trad. Pr. Prof. [[Dumitru Stăniloae]], în volumul « Opere complete », Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 25.</ref>), şi cu drepţii şi cuvioşii împreună-locuitor (cuvioşii au fost împreună-locuitori pustiului în viaţă şi sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.
===Canonul===
Canonul cuviosului Teodosie cel Mare de la utrenie stă în strânsă legătură cu Botezul Domnului, căci praznicul cuviosului cade în perioada de după-prăznuire a Botezului.
Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) “părăsirea lumii şi a celor din lume” e pusă în legătură cu “goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan”.
În cuvinte puţine imnograful cuprinde un univers foarte larg de înţelesuri. Când zice “urmarea Stăpânului”, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea kenozei (= goliciunii, golirii, deşertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăinţei.
Chemările fiecăruia sunt unice, pentru că persoana este unică şi irepetabilă, şi pentru că Hristos Însuşi e Cel ce face chemarea. Nu importă situaţia, nu importă momentul (poate să fie banal), ceea ce importă e că Hristos Însuşi se înfăţişează de o anume manieră (pentru noi, cei exteriori, banală sau ridicolă, dar pentru cel în cauză unică, revelatoare, ş.a.m.d.) celui pe care l-a ales, fără ca el să aibă nici un dubiu asupra întâlnirii, asupra chemării.
Pentru că nu cuvântul lui Dumnezeu atinge propriu-zis sufletul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu-L interesează formele, ci persoanele.
Asemenea, stihira întâi a cântării a 5-a:
:''Lipindu-ţi mintea de Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni, înţelepţeşte ţi-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia şi cu chinuirea, prea fericite Teodosie.'' <ref>Minei - luna ianuarie, ed. 1954</ref>
Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonanţă deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărţită şi împărţită de păcat. Astfel, El ne-a recapitulat pe toţi (câţi am fost, suntem şi vom fi) întru Sine, şi tot ce a făcut întru Sine a făcut şi întru noi. Şi pentru că tot ce a lucrat El a fost “bun foarte” (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.
Aşa şi aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină şi “nu suferă ispitire”, cum cântăm la Întruparea Domnului. Putem aici să luăm expresia “Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni” ca refe-rindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan – cu care S-a botezat şi Domnul – şi botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referinduse la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam şi în comentariul la stihira precedentă. Optând pentru această din urmă variantă, “lipirea minţii de Domnul” este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (şi de lume şi de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă ) şi hrănirea din El – hrănirea din (cu) Trupul şi Sângele Său “adevărată mâncare” şi “adevărată băutură”: “Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu, adevărată băutură” – In. 6, 55. Căci hrănirea cu Pâinea Vieţii - “Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit /…/ Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (In. 6, 48-49, 58) - e cea care întăreşte trupul “cel slăbit cu pustnicia şi cu chinurile”.
==Posteritatea==
