Modificări

Peste câteva secole, Avva a fost numit acel monah cu experienţă, care pe baza vieţuirii sale era recunoscut drept purtător de duh (''pnevmatofor''), capabil de a fi părinte duhovnicesc celor care trăiau în preajma lui şi îi cereau sfatul, fiind considerat povăţuitor duhovnicesc. Această denumire apare mai întâi în ''Apoftegmata Patrum '' (Patericul), unde la început Sfântul Antonie este numit "Avva" de către ucenicul său Pavel. Acest cuvânt de origine semitică a fost adoptat de monahii din pustia Egiptului, deoarece trebuiau să exprime o realitate nouă pentru care nu aveau un termen specific în limba lor. Ei au împrumutat cuvântul "Avva" din Noul Testament, căci astfel puteau să sublinieze în acelaşi timp caracterul personal al relaţiei dintre ucenic şi părinte, cât şi faptul că se referea la Dumnezeu. Adresându-se "bătrânului" său cu acest cuvânt, monahul nu doar că se abandona ca un copil părintelui său, dar şi mărturisea, prin credinţă şi ascultare, că prin intermediul lui ajunge în Duhul , prin Fiul , la Tatăl. Din apoftegmele patericale reiese că Avva povăţuia printr-o învăţătură care cuprindea experienţa vieţii sale în Dumnezeu. Harisma sa specială era Harismele sale speciale erau ascultarea atentă şi discernământul. În primele secole ale monahismului, şi unele călugăriţe aveau acest rol de călăuzire duhovnicească, fiind numite [[Amma]](maică). Paternitatea duhovnicească s-a transmis până în zilele noastre, dar termenul "Avva" este folosit astăzi mai mult livresc, în limbajul uzual fiind înlocuit de grecescul "gherondagheron(da)" sau rusescul "stareţ". În română termenul este folosit fie sub forma sa slavonă, "stareţ" (deşi se suprapune uneori ca înţeles cu termenul de [[egumen]]), fie , mai recent , cu simplul "părinte".