În perioada domniei lui Nicolae al II-lea, a domnit oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator,chiar mai puternic decât «Sinodul dirigent» ; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent . Era un om căruia nu-i plăceau deloc ideile occidentale şi ar fi preferat să aducă Rusia înapoi, la epoca lui Petru cel Mare . El dorea ca poporul rus să fie adevăraţi fideli principilor lui , şi să respecte tot ce venea din partea statului, iar cei care se opuneau principilor lui, erau pedepsiţi crunt . Din această cauză Biserica Ortodoxă Rusă a intrat într-o perioadă grea - aşa au început masacre în tot imperiul ţarist. Deabia după 1905, bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertate religioasă .
===Revoluția Biserica în perioada bolșevică și perioada comunistă===
Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost pusă în situația de a să coexista cu guvernul bolșevic ateu al Rusiei sovietice, apoi al Uniunii Sovietice. După revoluţia din februarie 1917 deja, Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă față de autoritățile laice. Astfel, "Sinodul dirigent" din vara anului 1917 decide reînființarea Patriarhatului, iar cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, [[Tihon (Belavin) al Rusiei|Tihon]] (†1927).
Totuşi opoziţia Bisericii faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut continua. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt în renunțarea la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, în sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziție în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică.
===Biserica sub stalinism===
Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală a autorității regimului bolșevic de către Biserică. Declaraţia din 29 iulie 1927, făcută de Serghie, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei, această declaraţie ducând la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara granițelor şi Patriarhia Moscovei.
În aceste clipe dificile pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopi şi clericii ortodocși, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică.Arestările clericilor , episcopilor şi măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat însă din 1935, iar ; în perioada 1937- 1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin 1939 mai erau existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune ,doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase, bineînţeles într-un loc clandestinîn clandestinitate. Pe durata celui de-al doilea război mondialConstituția sovietică din 1938 prevedea, persecuţia religioasă în Uniunea Sovietică privința religiei, doar "libertatea cultului și a devenit mai puţin pronunţatăpropagandei ''anti''religioase" (subl. noastră).
La sfârşitul anilor '30, ca instituţie, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea «Sfântului Sinod» erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulți clerici și credincioși erau arestați și deportați sau executați, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu.
Pe 4 septembrie 1943, la Stalin au avut loc două primiri. Dimineaţa a fost convocat la vila sa, colonelul de securitate G.G. Karpov, cu care, în prezenţa lui G.M. Malenkov şi L.P. Beria, Stalin a discutat în amănunt despre starea Bisericii. S-a interesat în special despre legăturile externe ale Patriarhiei Moscovei, situaţia bisericilor ortodoxe din Bulgaria, România si Iugoslavia, unele nume de ierarhi ruşi, patriarhii Ierusalimului şi Antiohiei. În încheierea discuţiei, liderul de la Kremlin (Stalin),a ajuns la ideea că era timpul să se creeze un Consiliu, organ de stat special care să facă legatura între conducerea Bisericii şi guvern. Organ pe care - a propus Stalin - putea să-l conducă chiar G.G. Karpov.
*Gheorghi Grigorievici Karpov - figura-cheie în relaţia stat-Biserică din anii '40 -'50 - se născuse în 1898. Avea 45 de ani când a fost chemat la Stalin. Intrase în partidul comunist în 1920, iar din 1922 lucra la Direcţia principală a securităţii statului, din cadrul NKVD. Din februarie 1941, era unul dintre şefii Secţiei III a Direcţiei politico-secrete a Comisariatului poporului pentru securitatea statului (NKGB), căreia i se subordona un sector special pentru " lupta cu contra-revoluţia biserico-sectară ". În februarie 1943 Karpov a obţinut gradul de colonel de securitate. Aşadar, numirea lui de către Stalin ca şef al Consiliului pentru problemele Bisericii nu era deloc întâmplatoare.
Nu după mult timp, Stalin s-a întâlnit cu ierarhii Bisericii ortodoxe Ruse: mitropolitul vicar Serghei (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si exarhul Ucrainei, mitropolitul de Kiev şi Galitia Nicolae (Iarusevici) , unde s-a discutat problema relaţiilor dintre Biserica şi Stat. Multă vreme, în cercurile bisericeşti, această întâlnire a rămas o legendă. Abia relativ recent s-au pus în circulaţie amănunte despre ea. Principalul motiv al întrevederii l-au constituit înalta apreciere dată de Stalin activităţii patriotice a Bisericii şi angajarea lui personală, expresă şi fără echivoc, de a contribui la rezolvarea problemelor ei. În urma acestei întâlniri istorice, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Liderul a propus chiar un ajutor financiar si organizatoric pentru proximul Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). La remarca mitropolitului Serghei ca pentru pregătirea Sinodului e nevoie de cel puţin o lună, Stalin a propus "să se adopte ritmuri de muncă bolşevice". Drept urmare, s-a hotărât ca Sinodul să aibă loc pe 8 septembrie 1943. Interesul lui Stalin pentru desfăşurarea Sinodului în regim de urgenţă a comprimat termenii de la cel puţin o lună la patru zile, deşi erau condiţii de război. Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie,iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin personal faţă de nevoile Bisericii Ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrările lor întru salvarea patriei. Sinodul a făcut un apel către toţi creştinii lumii să se unească "pentru victoria finală asupra duşmanului comun..." Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baja juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Hruşciov. Pe 12 septembrie, este desemnat ca patriarh al Bisericii P.F.Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia, dar el va trăi prea puţin pentru a mai vedea cum s-a materializat acordul cu Stalin din toamna anului 1943, Serghei murind pe 15 mai 1944, în urma unui accident vascular cerebral.
O dată În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situația Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătățește puțin în comparație cu perioada precedentă. Dată fiind situația militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel și la Biserica Ortodoxă pentru a susține pe cât posibil (mai ales moral) trupele rusești și efortul de război. În anul 1943, Stalin se întâlnește cu moartea fericitului ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, și anume cu mitropolitul-vicar Serghei (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si exarhul Ucrainei, mitropolitul de Kiev şi Galiția Nicolae (Iarușevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi căteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea proximului [[Sinod]] de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh Sergiu). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, întâmplată în mai 1944prezenţa a 19 ierarhi, ochii tuturor sa avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie,iar ierarhii au îndreptat spre Mitropolitul Alexei al Leningraduluiadoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii Ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". ierarhul ajunge Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiimass-media, acest act devenind baja juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii dintre cele care au fost închise în 1918.
Documentele de arhivă demonstrează că liderul de la Kremlin După moartea fericitului patriarh Serghie ( Stalin mai 1944) vedea Biserica în conexiune cu politica externă a statului sovietic. Unii au scris că Stalin a vrut să dea dovadă de mobilitate în politica sa faţă de Biserică, în ajunul conferinţei de la Teheraneste ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului. Alţii că ierarhul ajunge în 1943 el a înţeles că trebuia să-şi câştige popoarele catolice, ortodoxe şi protestante din Europa răsăriteană, ca de altfel, şi din propriile teritorii apusene. Era important să nu le sperie, să nu-şi facă ostile bisericile de acolo, iar ca să poată face asta, trebuia să convingă că în U.R.S.S. există o Biserică prosperă şi înfloritoare. Studierea arhivelor de stat ale Federaţiei Ruse dovedeşte intenţia conducerii sovietice de a folosi Biserica drept instrument pentru realizarea planurilor sale geopolitice. Aceste planuri sunt chiar autoarele schimbării politicii statului faţă de Biserică. În segmentul de timp 1943-1945, arhivele menţionează două întrevederi, Stalin - ierarhii Bisericii: 4 septembrie 1943 şi 10 aprilie 1945, la aceasta din urmă participând patriarhul Alexie şi mitropolitul Nicolae. Atunci Biserica ortodoxă Rusă a primit de facto un statut confesional de protejată, în schimbul angajamentului său de a sluji interesele statului în sfera politicii externe Patriarhul Moscovei şi a propagandeial întregii Rusii.
Din 1946,viaţa bisericească a instituţilor externe ale Patriarhiei Moscovei este condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al CrutiţelorKrutiţelor, care exercită totodată şi funcţiunile funcţiile arhiepiscopeşti pentru cele care nu au episcopi proprii. Un În această perioadă, un rol special a revenit important în acest sens Secţiei Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei şi comparat adesea cu un ministru bisericesc al afacerilor externe. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului mondial. La Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt biserici Biserici Ortodoxe autocefale, care şi-au declarat acordul de a lupta din toate puterile lor împotriva Vaticanului. În noile împrejurări partea sovietică considera Vaticanul duşmanul numărul 1.
Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşa numita problemă a reunificării Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţâpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596,însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina.
===După Stalin===După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la ''Perestroika'', exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel , a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membri ai membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursul cursuri de "Ateism Ştiinţific". În cele din urmăKGB-ul, prin deceniul al optuleapoliția politică sovietică, mulţi preoţi ai își infiltrează un mare număr de agenți între slujitorii Bisericii Ortodoxe Ruse, ca şi ai altor precum și în rândul celorlalte culte de altfel, au fost în mod secret angajaţi de către KGB. În acelaşi timp, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În 1987, în Federaţia Rusă, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi, (în funcţie de religie), au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.
La 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici, care au petrecut vreme îndelungată în emigraţie, s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani.
După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S., Biserica Rusă va deveni treptat, un factor activ al vieţii sociale şi culturale, patriarhul Alexei al II-lea (Ridiger) ,ca şi alţi lideri ortodocşi ruşi, devenind o persoană foarte cunoscută. O problemă foarte sensibilă în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi este statutul Bisericii Ucrainiene, scindată în trei facțiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe). Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea mileniului de la Botezul din Kiev, urmată în 1989, de împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că, în acest acel moment, guvernul a văzut autoritățile înțeleseseră că eforturile antireligioase au fost făcute fără succes şi, în loc de astaa distruge religia și de a o elimina complet din viața publică eșuaseră, a încercat preferând din acel moment să încerce să folosescă religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc sărbătoriri generoase sprijinite de stat ,în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mânăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod implicittacit, interzicerea propagandei religioase propaganda antireligioasă a încetattreptat, aşa cum a încetat prezentarea religiei Biserica recăpătându-și într-un mod critic sau batjocoritoro anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiunile transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării. Anul 1989 marchează împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de PatriarhatDupă căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S. În şedinţa Sfântului Sinod din 27-28 decembrie 1988, prezidată de Sanctitatea Sa Pimen, Patriarhul Moscovei Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi al întregii Rusii, a fost numită o Comisie pentru pregătirea aniversării celor 400 ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Ruseculturale. Deşi regimul monarhic ţarist a avut o influenţă sufocantă asupra Bisericii Ruse, ruşii aveau stat şi biserică organizate liber şi condiţii materiale de dezvoltare culturală şi bisericească neasemuit mai avantajoase - ea a fost cea mai înfloritoare Biserică dintre Bisericile ortodoxe.
== Starea Bisericii ruse în zilele noastre ==
