Neopatristica harismatică

Ecleziologia şi ontologia euharistică ale lui Zizioulas au intrat însă la Tesalonic în coliziune cu teologia isihastă şi ecleziologia harismatică proferate de preotul profesor Ioannis Romanidis. în 1973, acesta publica în două volume prima parte a unei Dogmatici şi simbolici ale Bisericii Catholice Ortodoxe60: cele două părţi ale primului volum tratează despre premisele hermeneutice ale înţelegerii dogmelor Sinoadelor Ecumenice şi locale şi, respectiv, despre învăţătura privitoare la Sfânta Treime a Sinoadelor Ecumenice I, II şi VIII; volumul al doilea e alcătuit dintr-o culegere de texte, reeditând după Monumentele lui Karmiris hotărârile Sinoadelor Ecumenice I-VIII şi locale, în majoritate constantinopolitane61. Viziunea despre teologie şi ecleziologie a preotului profesor Ioannis Romanidis este una riguros duhovnicească, explicit terapeutică62: în centrul credinţei biblice a Vechiului şi Noului Testament, a patriarhilor, profeţilor şi a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat şi preamărit, nu stă Biblia, nici cultul, sau dogmele în sine, ci experienţa terapeutică, mântuitoare şi transfiguratoare a preaslăvirii omului de către Slava necreată — identică cu împărăţia lui Dumnezeu — prin purificare, luminare şi preaslăvire/îndumnezeire, culminând în rugăciunea neîncetată şi vederea lui Dumnezeu; această experienţă duhovnicească a slavei lui Dumnezeu — a fi ortodox, drept-slăvitor, înseamnă a participa la Slava/doxa lui Dumnezeu — prin purificare, luminare şi preaslăvire e în inima creştinismului înţeles ca taină ascetico-mistică a crucii-înviere prin care omul câştigă iubirea altruistă jertfelnică în care participă la Dumnezeu şi la creaţia restaurată prin iubire. Prin această terapie de tip isihast, Ortodoxia e tratamentul maladiei căderii lui Adam, maladie care stă la baza „religiilor” şi civilizaţiilor naturale produse ale imaginaţiei demonice. Generate de un scurt-circuit între inimă — organul comuniunii cu Dumnezeu — şi creier — organul conexiunii cu lumea —, aceste fantasme, alimentate de iluzia fericirii egoiste şi a dominaţiei, au dus la ruptura omului atât de Dumnezeu, cât şi de semeni şi de realitate, falsificând atât revelaţia originară, şi apoi cea biblică, cât şi existenţa socială a umanităţii. Creştinismul însuşi a devenit odată cu epoca constantiniană tot mai mult o „religie”, în care Botezul, Euharistia şi cultul şi-au pierdut conţinutul harismatic-duhovnicesc, devenind „rituri” sau drame simbolice, tradiţia biblică şi patristică s-a redus la simple colecţii sau antologii de „texte”, iar credinţa în Hristos, devenită doctrină şi moralism, a fost separată de terapia purificării, luminării şi preaslăvirii/îndumnezeirii, uitându-sc că Hristos n-a venit să ne aducă o nouă „religie”, ci ne-a redeschis calea spre Viaţa care e Slava lui Dumnezeu. Evoluţiile în Răsăritul şi în Occidentul creştin au fost însă diferite63. Schisma dintre cele două emisfere ale creştinismului european, produsă în secolele IX-XI, n-a fost între creştinismul grec-bizantin şi cel latin, ci între creştinismul roman, atât elenofon, cât şi latinofon, al Imperiului constantinian — creştinism biblic, patristic, sinodal, terapeutic, duhovnicesc — şi creştinismul franco-german de expresie latină al Imperiului carolingian: un creştinism metafizic, speculativ, deterministpredestinaţianist, augustinian, papal şi feudal; prin Augustin, şi apoi prin scolastică, acesta din urmă a înlocuit terapia biblică a purificării îndumnezeitoare, a iubirii altruiste şi a întâlnirii omului cu Slava lui Dumnezeu, cu metafizica religioasă de tip antic — trecută apoi şi în islam — cu religia ca fericire individuală şi dominaţie socială şi naturală. Această „pseudomorfoză” metafizică şi juridică a creştinismului scolastic a pătruns şi în teologia ortodoxă modernă şi contemporană, nu numai în dogmaticile de şcoală, ci chiar şi într-o parte din teologiile zise „neopatristice”, cum sunt existenţialismul personalist (Meyendorff) sau hipersacramentalismul euharistie (Zizioulas), care substituie comuniunii duhovniceşti îndumnezeitoare nemijlocite a omului cu energiile necreate fie analogia trinitară personalistă, fie hipertrofierea idolatră a Euharistiei care sau confiscă întregul aspect harismatic al vieţii duhovniceşti, colectivizată forţat, sau îl respinge ca o terapie individuală, monahală, necomunitară, de tip platonic.