Modificări

După ce [[Constantin cel Mare]] a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a [[BizanţBizanț]]ului (grec. ''Byzantion'') pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul ''Nova Roma'' (Noua Romă) pe [[11 mai]] 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular [[Constantinopol]] (Κωνσταντινούπολις, ''Constantinoúpolis'', adică „Oraşul „Orașul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştincreștin, elenistic, încheindu-şi și istoria ca un stat greco-ortodox.

Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui [[Heraclie|Heraclius I]] (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman şi și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanţ”„Bizanț”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenţieconvenție, întrucât majoritatea populaţiei populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariţia apariția limbilor populaţiilor populațiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).

De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui [[DiocleţianDioclețian]] (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărţit împărțit în ''Pars Orientis'' şi și ''Pars Occidentis'', împărţire împărțire care a durat până la reunificarea reuşită reușită de Constantin cel Mare.

Deşi Deși la moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărţit împărțit între fiii lui, [[Constanţiu Constanțiu al II-lea]] (cel mai capabil dintre aceştiaaceștia) devine în 353 împărat al întregului Imperiu Roman.

Împărţire Împărțirea definitivă a Imperiului Roman a avut loc în anul 395, când, la moartea lui [[Teodosie cel Mare (împărat)|Teodosie cel Mare]] imperiul a fost divizat între fiii acestuia: [[Arcadie]] a luat Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.

Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forţat forțat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit [[ZenoZenon]] ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârşitul sfârșitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă ''magister militum'' şi și înființează un stat independent în Italia.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref>

[[Fișier:Byzantium550.png|thumb|right|330px310px|Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550<br>(în verde - cuceririle pe durata domniei lui [[Iustinian]]).]]În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perşiiperșii, slavii și avarii. În timpul împăratului [[Iustinian cel Mare]] armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie şi și Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.

Urmașii lui Iustinian au trebuit să facă față atacurilor noilor valuri de popoare migratoare. Astfel, lombarzii (sau ''longobarzii'') au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică, iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost însă învinși în 627 și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de către împăratul [[Heraclie]]. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-a luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit aprope toate provinciile sudice bizantine, Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa fiind încorporate definitiv în posesiunile musulmane. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, şi și cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, sub stăpânirea bizantină rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene.

La începutul mileniului II Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al ''themelor''.Pe plan extern imperiul trebuia acum să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Romano-German și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi.Astfel, normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei aparente lipse de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă, iar turcii selgiucizi și-au intensificat atacurile în Asia Mică, care era principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială bizantină.Ca urmare a gravei înfrângeri suferite în bătălia de la Manzikert din 26 august 1071 (când însuși împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan), bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică.În următorii ani, imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și supus unor permanente atacuri externe.<ref name="World History"/> O refacere parțială a imperiului a fost înfăptuită în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen.Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric ''Alexiada''), a reușit să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi...Aliindu-se cu participanții apuseni de la prima [[Cruciadă]], el a reușit să recapete controlul asupra Niceei.

La [[29 mai]] 1453 [[Căderea Constantinopolului|Constantinopolul era cucerit]] de către forţele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (urmașii săi din dinastia ''RomaioiComnen'', imperiul a intrat însă din nou în turcește, ''Rum''), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne declin. Regatul maghiar a ocupat Croația și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (''Elines'')Dalmația, o identitate care Serbia s-a impus la începutul secolului al XIX-leadeclarat independentă, iar în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric 1186 frații Petru și nu ca un sinonim naționalAsan au declanșat o răscoală în Balcani, ca în trecutcreând Ţaratul vlaho-bulgar.

==Organizarea politică şi administrativă==Dar lovitura cea mai grea pentru Imperiul Bizantin a venit din partea foștilor aliați apuseni. La [[12 aprilie]] 1204 [[Imagine:JustinianStVitaleConstantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciați.jpg[[Cruciada a IV-a|thumb|left|300px|SfCruciada a patra]] (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Iustinian cel Mare]] şi curtea saNiceea]], recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formațiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref>

La [[25 iulie]] 1261 oștile bizantine au reușit să elibereze Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin)<ref name="Runciman"/>. Urmașii săi au mai rezistat încă aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee. La [[29 mai]] 1453 [[Căderea Constantinopolului|Constantinopolul era cucerit]] de către forțele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (''Romaioi'', în turcește, ''Rum''), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (''Elines''), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut. =Viaţa =Organizarea politică și administrativă==[[Imagine:JustinianStVitale.jpg|thumb|left|300px|Sf. [[Iustinian cel Mare]] și curtea sa]]Imperiul Roman de Răsărit se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind singurul stat centralizat din Europa medievală (până în secolul al XIII-lea).<ref name="Runciman">Steven Runciman, ''The last Byzantine Renaissance'', Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970</ref> Administrația, justiția, finanțele, armata și chiar Biserica depindeau direct de împărat. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului fiind condusă de la curtea imperială. Înalții dregători civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții. Dar nici funcțiile efective și nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat doar persoanei în cauză (''ad personam'').<ref name="Runciman"/> O primă modificare majoră a organizării politice și administrative a imperiului, față de organizarea moștenită de la imperiul roman antic, a fost făcută de către împăratul [[Iustinian cel Mare]]. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul ''Corpus Juris Civilis''. Este de notat că aceste noi legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și relativ puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi, în frunte cu eminentul jurist Trebonian.[[Imagine:ByzantineEmpire 1045AD themes.JPG|left|thumb|300px|Imperiul Bizantin în 1045; ''thémata'' (împărțirea în provincii)]] Împăratul [[Constans al II-lea]] ''Pogonatul'' (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite ''théme'' pentru a face față permanentelor atacuri ale arabilor. La curtea imperială („''Palatul Sacru''”) împăratul încredințase guvernarea imperiului unor înalți dregători (miniștri), în frunte cu cei patru „''logotheți''”:*''logothetul dromului'' („logothetes tou drómou”); inițial șeful poștei imperiale, acesta a devenit (din secolul al IX-lea) șef al poliției și ministru de interne totodată de externe, iar din secolul al XII-lea șeful cancelariei imperiale (prim-ministru), cu titlu de „mare logothet”;*''logothetul tezaurului'' (l„ogothetes tou genikou”), ministrul de finanțe;*''logothetul militarilor'', care se ocupa de administrația armatei;*''logothetul turmelor'', care era administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor imperiale. O nouă împărțire a imperiului în ''théme'' a fost realizată în secolul al XI-lea, de către împăratul Vasile al II-lea ''Bulgaroctonul''. Cele mai importante ''théme'' erau: Creta, Peloponezul, Hellas, Nicopolis, Larissa, Chefalonia, Tessalonic, Cicladele și Egeea. ==Viața spirituală în Imperiul Bizantin==

Timp de peste o mie de ani, Imperiul Bizantin Roman de Răsărit a avut o influență majoră asupra [[Introducere în Creştinismul Ortodox|creștinismului ortodox]]fost un adevărat stâlp al Ortodoxiei. În același timp, Biserica Ortodoxă a fost principalul factor de progres al vieții spirituale bizantine.

This was embodied in the Byzantine version of Christianity, which spread Orthodoxy and eventually led to the creation of the "Un mare susținător și apărător al Ortodoxiei a fost și împăratul [[Byzantine commonwealthIustinian cel Mare]]" (a term coined by 20th-century historians) throughout Eastern Europe. Early Byzantine missionary work spread Orthodox Christianity to various Slavic peoples, where it still is El a predominant religion. Such modern-day countries are Bulgaria, the Former Yugoslav Republic of Macedonia, Montenegro, Russia, Serbia, Romania, and Ukraine; of course, it has also remained the official religion of the Greeks via the uninterrupted continuity of the luptat împotriva mai multor [[Biserica Ortodoxă a Grecieierezie|Biserica Grecieierezii]]. Less well known is the influence of the Byzantine religious sensibility on the millions of Christians in EthiopiaLa începutul domniei sale a promulgat prin lege credința în [[Sfânta Treime]] și în [[Întrupare]], the și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan un simbol al bisericii și a acordat forță juridică canoanelor primelor patru [[CopticSinoade Ecumenice]] Christians of Egypt. La porunca sa, and the Christians of Armenia, though they all belong to the în anul 553 s-a întrunit [[Oriental OrthodoxSinodul IV Ecumenic|al cincilea Sinod Ecumenic]] (as opposed to the Byzantine , care a condamnat învățăturile eretice ale lui [[Eastern OrthodoxOrigen]]) faithși a afirmat definițiile stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

Robert ByronUn moment important din istoria Imperiului Roman de Răsărit îl reprezintă victoria împăratului [[Heraclie]] asupra perșilor în anul 630, cu această ocazie creștinii redobândind relicva Sfintei Cruci. Cu paisprezece ani mai înainte, one of the first 20th century Philhellenesregele persan Chosroes al II-lea, argued that the greatness of cucerind [[ByzantiumIerusalim]] lay in what he described as "the Triple Fusion"ul, luase ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea în urma războiului cu perșii și a depus-o în [[Biserica Sfântului Mormânt]] din [[Ierusalim]], după ce Sfântul patriarh [[Zaharia de Ierusalim|Zaharia]] al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630. Toată creștinătatea (atât ortodocșii, cât și catolicii) sărbătorește de atunci, pe 14 septembrie, [[Înălțarea Sfintei Cruci]].[[Imagine:Icons restoration.jpg|right|frame|Restaurarea cultului Sfintelor Icoane]]Secolele VIII și IX au fost marcate de criza [[iconoclasm|iconoclastă]]. Prin edictul imperial din anul 730 d.Hr. împăratul Leon al III-lea Isaurul (717–741) a interzis folosirea [[icoană|icoanelor]] lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale [[sfinți]]lor și a poruncit distrugerea acestor imagini (precum și a sfintelor [[moaște]]). Printre cei mai cunoscuți ''iconoduli'', care au refuzat să se supună edictului iconoclast al împăratului Leon al III-lea, s-au numărat: that of Sf. [[Ioan Damaschin]], Sf. [[Grigorie Decapolitul]] și mulți alții.VII. Al doilea Sinod de la Niceea (787) restabilește cinstirea icoanelor la sfârșitul primei crize iconoclaste. Prima perioadă iconoclastă a Roman bodyluat sfârșit după moartea împăratului Leon al IV-lea (nepotul lui Leon al III-lea), iar văduva acestuia, [[Irina Împărăteasa]], a preluat puterea. [[Iconofil]]ă, ea a convocat [[Sinodul VII Ecumenic]] (al doilea Sinod de la Niceea) în anul 787, unde a fost restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor, adorarea (latreia) acestora fiind însă interzisă în mod explicit. O a doua perioadă iconoclastă a fost însă inițiată de împăratul Leon al V-lea (813–820), de-a lungul căreia legislația iconoclastă pare să fi fost aplicată mai puțin riguros, întrucât au avut loc mai puține martirizări și distrugeri de icoane. Lui Leon i-au urmat Mihail al II-lea, apoi Teofil, fiul acestuia. Teofil a murit, lăsând-o ca regentă a fiului său minor Mihail al III-lea pe împărăteasa [[Teodora a II-a]], iconodulă. Ca și Irina Împărăteasa, în urmă cu 50 de ani, Teodora i-a mobilizat pe iconoduli, proclamând reinstaurarea icoanelor în anul 843. De atunci, în prima [[duminică]] a [[Postul Mare|Postului Mare]] se sărbătorește [[Duminica Ortodoxiei]]. În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene și cea Apuseană s-au acutizat. În afară de unele interpretări dogmatice diferite (cum ar fi ''[[Filioque]]'', un termen care a fost adăugat la [[Crezul|Crez]] de bisericile apusene fără să aibă asentimentul episcopilor ortodocși), apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). Aceste tensiuni au ajuns la apogeu în 1054, când s-a produs ruptura dintre [[Biserica Ortodoxă]] și [[Biserica Romano-Catolică]], cunoscută în istorie ca [[Marea Schismă]]. Patriarhul Constantinopolului [[Mihail Cerularie|Mihail I Cerularie]] a intrat în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici, în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[Euharistie]]. Biserica de la Roma reușind să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia (care pe atunci aparținea de [[Biserica din Constantinopol|Patriarhia Constantinopolului]]), Mihail I a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. Încercările de conciliere au eșuat. La [[16 iulie]] 1054, cardinalul Humbert, trimisul papei Leon al IX-lea a depus o scrisoare de [[excomunicare]] pe [[altar]]ul [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol]], scrisoare care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe [[16 aprilie]], scrisoarea de excomunicare nu era o ''bulă papală'' propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie i-a excomunicat pe cardinalul Humbert și pe papă și a ordonat eliminarea numelui papei din ''diptice'', marcând astfel începutul [[Marea Schismă|Marii Schisme]]. Efectele schismei nu au fost simțite imediat peste tot și doar după un timp s-a făcut simțită despărțirea care există și în zilele noastre dintre ortodocși și romano-catolici. Neîncrederea mutuală a fost urmată mai târziu de nefericita jefuire a Constantinopolului petrecută în timpul Cruciadei a IV-a Greek mind and an oriental, mystical souldin 1204, care a accentuat disensiunea dintre ortodoxia grecească și Biserica Apusului.

În Imperiul Bizantin artele s-au dezvoltat îndeosebi în jurul valorilor creștine. Astfel, artele plastice (îndeosebi pictura) au avut ca obiectiv central deservirea cultului [[Byzantine Articoană|icoanelor]]. Tot reprezentarea [[sfinți]] and lor și a scenelor biblice au stat și în centrul preocupărilor mozaicarilor bizantini. Arta [[Byzantine Architectureiconografie|iconografilor]] a atins uneori perfecțiunea, continuând să-i inspire chiar și în perioada contemporană pe pictorii religioși. În ceea ce privește arhitectura, bizantinii au creat adevărate capodopere în construcția [[biserică|bisericilor]] were largely based around the Christian story and its heralds. Caracteristice arhitecturii bizantine sunt domul, and the importance of icons in Orthodox societybolta semicirculară, și forma de cruce în plan a bisericilor. In terms of architectureDe-a lungul secolelor s-au păstrat numeroase biserici bizantine vechi, Byzantines emphasized the Domecu mozaicurile lor tradiționale reprezentând sfinți și scene din [[Biblie]]. Chiar și după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creștinii ortodocși, astfel încât să genereze o ''renaștere neo-bizantină'', the arch and the Grecian cross lay outvizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. It is evidenced today in countless examples of old Byzantine Churches with their traditional mosaics depicting Saints and figures from the BibleInfluența artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Ţara Sfântă]] și în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creștinismul a supraviețuit). Its impact was such that it spawned Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influențat în mod decisiv arhitectura bisericilor și [[Neomănăstire|mănăstirilor]] din Ţara Românească și Moldova, acolo unde a căpătat noi valențe și au fost realizate unele capodopere ale construcțiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanț după Bizanț”, așa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine"'', București, 1935 ([http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online]).</ref> În domeniul literaturii, cele mai renumite opere literare bizantine au fost [[imn]]ele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administrație publică, artă militară și științe practice. Scrierile [[teolog]] architectural revival in later yearsilor bizantini au influențat nu numai viața bisericii, ci și dezvoltarea întregii gândiri europene, atât orientale cât și occidentale. Byzantine Art was also important in this respectIstoriografia bizantină a influențat mai târziu cronicarii medievali din țările est-europene. Cea mai mare parte a operelor literare bizantine a fost scrisă în limba greacă clasică. Literatura de ficțiune s-a dezvoltat mult mai lent decât în occident, its impact on Orthodoxy can be witnessed across southeast Europecea mai cunoscută operă de acest gen fiind poemul epic „''Digenis Acritas''”, Russiascris într-o limbă greacă ceva mai apropiată de cea contemporană.  Majoritatea scrierilor bizantine care s-au păstrat până în prezent sunt istorice, the [[Holy Landteologie|teologice]] and parts of the Middle East, but also in those areas of Turkey where it was allowed to survivebiografice, și [[hagiografie|hagiografice]]. S-au păstrat și multe scrisori, unele constituind corespondența dintre dregătorii imperiali, altele fiind corespondența dintre simple persoane particulare. Poate că cea mai mare contribuție a bizantinilor în literatură o constituie totuși conservarea atentă a celor mai bune scrieri ale lumii antice, precum și compilații de lucrări pe anumite subiecte, unele fiind revizuite de autorii bizantini, cele mai multe fiind în special în domeniul istoriei și medicinei. ==Moștenirea Imperiului Bizantin==Winston Churchill spunea că „istoria este scrisă de învingători”; un exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istoriografie - un imperiu invidiat dar și urât de Europa Occidentală, așa cum s-a dovedit mai ales cu ocazia jefuirii Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade. În secolul al XX-lea a apărut o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care acesta l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile bizantine la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale din întreaga Europă au fost recunoscute mai ales în ultima perioadă. Dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără recunoașterea uriașei influențe bizantine, iar studiul istoriei medievale europene nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod convențional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și de căderea Constantinopolului, în 1453, adică din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea.

The finest Byzantine literary works were Hymns and devotionals.<!--Capacitatea militară și puterea diplomatică a Imperiul Roman de Răsărit au asigurat vestului Europei securitate în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, especially those of...într-un timp în care regatele creștine vest-> The other area where the Byzantines excelled was in practical writingeuropene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. While rarely works of genius, a series of competent, diligent writersBizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, both male and femalearabilor, produced many works of practical value in the fields of public administrationturcilor selgiucizi și, military affairspentru o perioadă, and the practical sciences. The early theological work of the Byzantines was important in the development of western thought. Historiography influenced later Russian chroniclersde cele ale turcilor otomani.

Most of the writing was in classical GreekConstantinopolul a fost cel mai important centru comercial european pentru o lungă perioadă din Evul Mediu. Vernacular literature developed much more slowly than in the westBizanțul era punctul terminus al „Drumului mătăsii”. There was little fictionCăderea Constantinopolului, the best-known work being the epic poem Digenis Acritasîn 1453, written in something approaching the vernacular. Much of the writing of the day was historya închis ruta terestră către Asia Mică, theology, biography, and hagiographydeterminând ruinarea „Drumului mătăsii”. Many letters have survived, some work-a-day correspondence, a few minor masterpieces, as well as Aceasta a few large encyclopedic works, such as the huge Suda. Perhaps the Byzantine empire's greatest contribution to literature was their careful preservation of the best works of the ancient world, as well as compilations of works on certain subjects, with certain revisionsdeterminat schimbarea rutelor comerciale, most specifically in the fields of medicine and historycăutarea unora noi fiind și unul din motivele care au dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb în 1492.

==Moştenirea Imperiului BizantinNote bibliografice==<references/>