Modificări

{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Dobrogea''' este o regiune situată între Dunărea de Jos și Marea Neagră, aflată majoritar pe teritoriul României (județele Tulcea și Constanța), dar incluzând și Cadrilaterul, aflat sub administrația statului bulgar (regiunile Dobrici și Silistra). Această regiune prezintă o importanță deosebită atât pentru creștinismul de pe teritoriile românești cât și pentru [[Biserica Ortodoxă|creștinismul universal]].

Regiunea este de o deosebită importanță pentru istoria creștinismului în România, Episcopia Tomisului fiind „cea mai veche instituție bisericească superioară pe teritoriul [României, îndeplinind] un rol însemnat în trecutul Bisericii creștine” , ajungând la statutul de mitropolie<ref name="Păcurariu">Mircea Păcurariu, ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9</ref>. Printre realizările aduse de această regiune se numără „o contribuție însemnată” adusă de [[Listă a episcopilor Tomisului|ierarhii tomitani]] la primele cinci [[Sinoade Ecumenice|sinoade ecumenice]], ferirea credicionșilor din regiune „de învățăturile eretice, fiind în permanență pe linia adevăratei învățături ortodoxe”, și păstrarea unei legături „cu figurile reprezentative ale Bisericii din vremea aceea, ca Sfântul [[Vasile cel Mare]], Sfântul [[Ioan Gură de Aur]] și mai târziu cu papa Vigilius al Romei”<ref name="Păcurariu" />.

===Perioada pre-niceeanăPrimele secole de încreștinare===

În privința vieții creștine, este de așteptat că Sfinții Apostoli Andrei și Filip au hirotonit preoți în Dobrogea pentru a ajuta la răspândirea creștinismului <ref name="Păcurariu" />. De asemenea, coloniștii romani și negustorii orientalii orientali au contribuit la creștinarea unor locuitori, astfel încât prezența creștină acolo este confirmată și de dovezi arheologice. O gemă descoperită la Constanța datată între secolele II și IV are gravată „pe Mântuitorul răstignit pe cruce, având pe fiecare parte a sa câte șase apostoli, iar deasupra cuvântul [[IHTIS|ἰχθύς]]”. Pe lângă acestea „numărul ridicat de martiri care au pătimit în Schytia Minor sub Dioclețian și apoi sub Licinius dovedește vitalitatea și vechimea creștinismului în rândurile populației de aici”<ref name="Păcurariu" />.

După ===Persecuțiile lui Dioclețian și Liciniu=== Creștinismul a fost considerat religie nepermisă (''religio illicita'') în primele două veacuri și jumătate, trecând prin numeroase persecuții. Ultima mare persecuție, cea a lui Dioclețian (284-305), este cea mai însemnată pentru Dobrogea și restul pământurilor românești „întrucât în cursul acesteia cunoaștem un număr însemnat de creștini din ținuturile dunărene, care au primit cununa muceniciei”<ref name="Păcurariu" />. Dioclețian, instigat de cezarul lui, Galeriu, a dat patru edicte împotriva creștinilor între 303 și 304, iar urmașul lor, Liciniu, a reînceput persecuția în 319 cauzând moartea martirică „pentru Hristos și Evanghelie [pentru] numeroși strămoși ai noștri daco-romani”<ref name="Păcurariu" />. Sursele principale pentru aceste acte martirice sunt ''Breviarul'' (martirologiul siriac, scris între 370-380), ''Hieronymian'' (o compilație martirologică din secolul VII bazată pe martirologiul romano-catolic de azi) și ''Sinaxarul Bisericii constantinopolitane'' (o listă de sfinți din secolul VIII, care stă la baza calendarului ortodox de azi)<ref name="Păcurariu" />. Printre martiri se numărau slujitori ai altarului (episcopi, preoți, diaconi, citeți), soldați din armată romană, si credincioși de diferite vârste și profesii: funcționari, negustori, țărani, bărbați sau femei. Cei mai mulți martiri au fost în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior, și Sciția Minor, ultima fiind regiunea relevantă acestui articol. Astfel, în Dobrogea, putem enumera câțiva mucenici ce au fost canonizați: * 300-304: [[Efrem al Tomisului|Episcopul Efrem]] (Tomis)* 300-304: [[Evanghelicus al Tomisului|Episcopul Evanghelicus]] (Tomis)* 300-304: Chiril, Chindeus, Tasius (Axiopolis)* 300-304: [[Epictet și Astion din Halmyris|Preotul Epictet și tânărul ucenic Astion]] (Halmyris)* 300-304: Flavian și Filip (Noviodunum)* 319-324: [[Zotic, Atal, Camasis și Filip]] (Noviodunum)* 319-324: [[Tit și Gordian, episcopi ai Tomisului|Episcopul Gordian]], Macrobiu, Heli, Lucian, Zotic, Valerian (Tomis)* 319-324: Frații Argheu, Narcis, Marcelin (Tomis)* 319-324: [[Tit și Gordian, episcopi ai Tomisului|Episcopul Tit]] (Tomis) În afară de acești sfinți mucenici, numărul „martirilor cunoscuți din Tomis e însă mult mai mare—peste 60—după cum arată Sinaxarul Bisericii constantinopolitane”<ref name="Păcurariu" />. De asemenea, numeroși martiri au fost și în 313 Durostorum din Cadrilaterul dobrogean: Frații [[Pasicrat și Valentin]], Veteranul [[Iuliu Veteranul din Durostor|Iuliu]], [[Isihie de la Durostor|Isihie]], și alții. Deși persecuția lui Liciniu a fost sângeroasă, [[Edictul de la Milano|Edictul de la Mediolanum (Milano)]] proclamă din 313 proclama dreptul tuturor, inclusiv al creștinilor, la libertatea credinței și a cultului, ridicându-se ridica numeroase lăcașuri de cult (bazilici)pe teritoriul Dobrogei. Astfel, întărind aceste schimbări întăresc organizația bisericească și înflorind cultura teologicăajută la o înflorire a culturii teologice, pregătind Dobrogea pentru a juca un rol important atât la Sinoadele Ecumenicecât și la încreștinarea teritoriilor române nord-dunărene prin trimiterea de [[horepiscop|horepiscopi]] peste Dunăre.

La [[Sinodul II Ecumenic]] din 381 participă și semnează [[Gherontie al Tomisului]], urmașul direct al lui Vetranion, apărând credința dreaptă împotriva [[Macedonianism|macedonianismului]]. După el, episcopul [[Teotim I al Tomisului|Teotim]] a făcut misionarism printre huni, ajutat de arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul [[Ioan Gură de Aur]]. După Teotim, îl cunoaștem pe episcopul [[Timotei I al Tomisului|Timotei]], prezent și semnatar la [[Sinodul III Ecumenic]] (431), condamnându-l pe [[Nestorie]]. Urmat de episcopul [[Ioan al Tomisului|Ioan]], el era descris ca „unul din cei mai buni telogi ai timpului” și unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului [monofizismului]” (Marius Mercator). Apoi, episcopul [[Alexandru al Tomisului|Alexandru]] condamnă [[Monofizitism|monofizitismullmonofizitismul]] în sinodul local din 449 și refuză să ia parte la „sinodul tâlhăresc” „[[Sinodul tâlhăresc de la Efes|sinodul tâlhăresc]]” care îl reabilita pe [[Eutihie]], semnând în schimb hotărârile [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului IV Ecumenic]] (451). Episcopul [[Teotim al II-lea al Tomisului|Teotim II]] reafirmă hotărârile de la Sinodul al IV-lea când este consultat de împăratul [[Leon I]], răspunsul său constituind „o nouă dovadă că episcopii din Tomis nu s-au abătut niciodată de la adevărata credință ortodoxă”<ref name="Păcurariu" />.

Mai târziu prin 519, episcopul [[Paternus al Tomisului|Paternus]], care se consideră a fi fost [[mitropolit]], a participat la alegerea noului patriarh ecumenic Epifanie și pare să fi avut divergențe teologice cu călugării sciți, cei ce au susținut care susțineau [[Theopashism|formula theopasită]]. Următorul episcop din Tomis cunoscut este [[Valentinian]] pe la mijlocul secolului VI ce despre care știm că cere explicații papei Vigilius ce a condamnat pentru condamnarea [[Controversa celor Trei Capitole|„cele „celor trei capitole”]]. În 550, papa Vigillius Vigilius răspunde episcopului Valentinian ca , spunând că îl „invită să vină la Constantinopol spre a se convinge personal că n-a scris nimic împotriva celor patru Sinoade Ecumenice și că nu s-a abătut cu nimic de la dreapta credință.” Nu se știe de ce episcpoul episcopul Valentinian nu a reușit să ajungă la [[Sinodul V Ecumenic]] (553), dar a fost menționat de două ori în timpul lucrărilor.

===Statut de mitropolieAlte episcopii și Mitropolia Tomis===

Din scrisorile de la aceea acea vreme, se constată că ar fi existat mai multe episcopate în Dobrogea în secolul VI, inclusiv la Callatis și la Histria, deși nu se știe știu multe detalii despre episcopii de acolo. Conform listei „Notitia Episcopatuum”, publicată în 1981 1891 de bizantologul Carl de Boorsi mai târziu de Jean Darrouzès în 1981, în Dobrogea erau 14 scaune episcopale, posibil înființate în secolul VI:  În județul Constanța (7):* Axiopolis, (Hinog - Cernavodă)* Capidava, (între Cernavodă și Iglița)* Carsium, (Hîrșova)* Calllatis, (Mangalia)* Histria (Istria)* Constantiana(probabil nord de Istria, Histria, la capul Dolojman)* Tropaeum Traiani, (Adamclisi) În județul Tulcea (5):* Troesmis, (Iglița) * Noviodunum, (Isaccea care este posibil Vicina)* Aegyssus, (Tulcea)* Salsovia, (Mahmudia)* Halmyris(Dunavățul de jos) În Cadrilater, Bulgaria (2):* Zalpada(probabil Abtaat Kalessi)* Dionysopolis (Balcic) Aceste episcopii se cred a fi fost înființate în urma legii date de împăratul [[Zenon]] în jurul anului 480, și Dionysopolisprin care toate orașele cu gradul de polis primeau dreptul de a avea un episcop propriu. „În fruntea acestora se afla ierarhul de la Tomis ca «episcopus metropolitanus» adică mitropolit” <ref name="Păcurariu" />.

Ioan Casian este prezentat ca fiind de „neam scit” (''natione scytha'') de Gherandie din Marsilla, cel mai vechi biograf al sau, iar săpăturile arheologice efectuate de [[Vasile Pârvan]] în 1912 au dus la descoperirea unor inscripții ce vorbeau de „Casieni”. El s-a născut în Dobrogea în 360în același sat cu Sfântul Cuvios [[Gherman din Dobrogea]], amandoi intrând într-o mănăstire din apropiere de micmici. În 380, cei doi pleacă într-o mănăstire în apropiere de [[Betleem]], înainte de se duce în Egipt pentru a-i vizita pe marii sihaștri de pe valea Nilului. În jurul anului 400, a fost hirotonit [[diacon]] cei doi s-au dus în [[Constantinopol]] de unde Sfântul [[Ioan Gură de Aur]]i-a hirotonit [[diacon|ierodiaconi]] pe amândoi. Mai târziu, când Sf. Ioan Gura de Aur este hirotonit preot exilat, cei doi pleacă la Romaunde Ioan Casian este hirotonit [[ieromonah]], și în dar foarte puține se mai știu despre Sf. Gherman din acest moment. În 415 , Ioan Casian pleacă la Massilia (azi Marsillia) unde a întemeiat două mănăstiri după modelul răsăritean. Se Ioan Casian se duce la domnul în 435 și este prăznuit la 29 februarieîmpreună cu Sf. Gherman.

El Ioan Casian a combătut [[Nestorianism|nestorianismul]] și [[Predestinare|predestinația]] [[Augustin de Hipona|Fericitului Augustin]], scriind peste 40 de cărți despre viața monahală și despre probleme teologice. El „a făcut legătura dintre Apus și Răsărit, prin principiile monahale — fiind un adevărat părinte al monahismului apusean —, dar și prin hristologia sa”<ref name="Păcurariu" />. Pe deasupra, „a introdus în Apus un gen literar nou, [[patericul]], în care principiile de bază ale vieții monahale sunt înfățișate prin convorbiri sau discursuri rostite de părinții cu o înaltă viață duhovnicească”<ref name="Păcurariu" />.

Amintiți în controverse teologice de la începutul secolului VI, se identifică după nume [[Leontie Bizantinul (Dobrogea)|Leonțiu]], [[Ioan Maxențiu din Dacia Pontică|Ioan Maxențiu]], și [[Petru diaconul]]. Ei scriu lucrări hristologice și antropologice împotriva nestorianismului, traducând și opere din greacă în latină la fel ca Dionisie cel Mic și Ioan Casian. Acești călugări sunt recunoscuți și pentru formula theopasită propusă de ei, care afirma că „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup”. Această formulă, deși inițial disuptată, a fost aprobată definitiv în cadrul [[Sinodul V Ecumenic|Sinodului V Ecumenic]] (553). Drept urmare, călugării sciți au format un curent teologic important din secolul al VI-lea.