Modificări

|limba liturgică=[[limba română|română]]

Timp de aproape 200 de ani, piedicile au fost imposibil de trecut pentru împlinirea acestui deziderat. Până la [[Preoții ortodocși români și Marea Unire|Marea Unire din 1918]], a fost stăpânirea Imperiului habsburgic, ostil bisericilor și mănăstirilor ortodoxe românești. A fost și o perioadă de 200 de ani, din 1739 până în 1937, când Biserica Greco-Catolică nu i-a permis Maramureșului să aibă un episcop ortodox. Reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, în 1937, părea să fie un moment prielnic pentru refacerea lăcașului monahal. Însă visul credincioșilor a fost destrămat în 1940, când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, prin Dictatul de la Viena. Au urmat patru ani de teroare, când a fost zguduită întreaga viață ortodoxă românească din Maramureș. Din ordinul lui Horty Myklos au fost expulzați atunci toți preoții ortodocși de aici, iar episcopul Vasile Stan a fost și el nevoit să plece. După desființarea Bisericii Greco-Catolice, în 1948, majoritatea clerului și credincioșilor uniți au revenit la Ortodoxie. Însă după mult timp monahismul din întrega țară avea să primească o grea lovitură în timpul regimului comunist, prin Decretul din 1959, care urmărea distrugerea vieții călugărești. În acea perioadă a fost confiscat terenul Mănăstirii Bârsana, din care o parte a fost dată unor familii pentru construirea de locuințe, iar în altă parte a fost făcută o groapă adâncă unde erau aruncate animalele moarte din mai multe sate. Chiar și în aceste împrejurări, terasa unde era cândva mănăstirea a rămas liberă.