Modificări

{{reorg}}'''Fanarioţii''' sau '''grecii fanarioţi''' (în [[limba greacă]]gr: ''Φαναριώτες'') erau membri ai familiilor aristocratice greceşti care locuiau în cartierul [[Fanar]](tr. ''Fener'') din Constantinopol (Istanbul) <ref name="Britannica">"Phanariote", Encyclopedia Britannica 2006</ref> (Φανάρι,),<ref>Numele [[Fanar]] derivă dintr-un cuvânt grecesc legat de navigatia maritimă, care însemna "[[far]]". <br>{{cite web| url=http://www.komvos.edu.gr/dictonlineplsql/simple_search.display_full_lemma?the_lemma_id=15948&target_dict=1 | title=''Τριανταφυλλίδης [Triandafillis] On line Dictionary'' | work=Φανάρι (ναυτ.) |accessmonthday= | accessyear=}}</ref> Acesta era principalul cartier al grecilor din [[Constantinopol]] (IstambulIstanbul), unde se afla şi sediul [[Patriarhia Ecumenică Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului]]. Fanarioţii dominau administraţia Patriarhiei şi interveneau deseori în alegerea înalţilor prelaţi, inclusiv a [[Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului|Patriarhului Patriarhulului Ecumenic al Constantinopolului]], care avea statutul de "[[Primus inter pares|Primul între egali]]" în lumea rândul [[episcop]]ilor [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană|ortodocşi]].

Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră dobândiseră o mare influenţă politică şi adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau au ocupat funcţii administrative foarte importante în [[Imperiul Otoman]]. Din 1669 până la 1821, fanarioţii au servit slujit ca [[dragoman]]i ''dragomani'' (translatori) ai [[Înalta Poartă|Sublimei Porţi]] şi ai ambasadelor în relaţia sa cu ambasadele străine. Alături de demnitarii bisericii Bisericii şi de funcţionarii locali din provincii, fanarioţii reprezentau clasa conducătoare greacă aristocraţia fanariotă s-a aflat la conducerea ''Milletului'' grecesc (populaţia ortodoxă a Imperiului Otoman) în timpul dominaţiei otomane până la izbucnirea [[războiul de independenţă al Greciei|războiului de independenţă al Greciei]](1821). În timpul acestui ultim război, fanarioţii au jucat un rol de primă importanţă şi au influenţat deciziile Adunării Naţionale greceşti, corpul reprezentativ al revoluţionarilor, care a fost convocat în şase şedinţe între 1821 şi 1829.

Între 1711/1716 şi 1821, unii Unii dintre fanarioţi au fost numiţi domnitori (voievozi) ai [[Principatele Dunărene|Ţărilor Române]] [[într-o perioadă care a durat mai mult de un secol: în Moldova]] între 1711-1821 şi [[Valahia]], în Tara Românească între 1716-1821. La această demnitate accedeau de obicei ca o promovare pentru funcţionarii foştii dragomani. Această perioadă este cunoscută în [[istoria României]] ca '''epoca fanariotă/domniile epoca domniilor fanariote'''.

După [[căderea Constantinopolului|cucerirea Constantinopolului]], când [[Listă a sultanilor Imperiului Otoman|sultan]]ul [[Mehmed sultanul Mahomed al II-lea Fatih|Mahomed Cuceritorul]] i-a luat locul ''de facto'' şi ''de jure'' [[Listă a împăraţilor bizantiniImperiul bizantin|împăratului bizantin]] ca suveran al creştinilor imperiului Imperiului cucerit. Sultanul l-a recunoscut pe Patriarhul Ecumenic ca drept lider naţional politic şi religios (''[[ethnarch]]etnarh'') al grecilor şi altor etnii care erau incluşi în ''[[Millet (Imperiul Otoman)|Milletul]]Milletului'' [[ortodoxie greacă|ortodoxiei greceşti]]. zis "grecesc" <ref name="glenny">Glenny, pag. 195</ref> Patriarhul - în fapt a câştigat o impotanţă de prim rang şi a ocupat un rol de primă importanţa printre creştinii imperiuluipopulaţiei ortodoxe, deoarece întrucât otomanii nu făceau nici o dinstincţie nicio distincţie legală între religie şi naţionalitateetnie, considerându-i pe toţi ortodocşii din imperiu ca aparţinând unei singure entităţipolitice şi administrative.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83</ref>

Aceasă poziţie Astfel, Patriarhia Ecumenică a fost multă vreme purtătoarea intereselor întregii populaţii ortodoxe a Imperiului, şi păstrătoare a comunităţii supranaţionale numite de D. Obolensky "''Commonwealth''-ul bizantin" <ref>Kitromilides, 2000 </ref> Supravieţuirea Patriarhiei Ecumenice în statul otoman a încurajat priectele multă vreme proiectele rezistenţei greceşti, care era centrată pe reînvierea şi revitalizarea ideea de reînviere a [[Imperiul Bizantin|Imperiului Bizantin]]. Patriarhul Autoritatea Patriarhului şi ceilalţi a celorlalţi ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care Bisericii Ortodoxe şi asimilarea acestora în administrarea milletului grecesc s-a reuşit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor şi o bună parte făcut concomitent cu integrarea unei părţi a fostei nobilimi aristocraţii bizantineîn administraţia imperială.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83" />

Ca rezultat al administraţiei ecleziastice şi fanariote, grecii au atins o culme consecinţă a influenţei poziţiei lor politice, influenţa grecilor fanarioţi, dintre care unii erau extraordinar de bogaţi, la Curtea otomană a atins apogeul în secolul al XVIII-lea. În teritoriile cucerite, perioadă în care sfuncţie de statutul politic al provinciilor cucerite, populaţiile locale au optat pentru strategii diferite de supravieţuire. O parte şi-au dovedit cei păstrat identitatea ortodoxă, dar unii, mai influenţi dintre toate naţiunile supuse ale imperiului. În teritoriu însăales pe teritoriul Bosniei şi Albaniei de astăzi, precum şi în teritoriile bulgare, situaţia era puţin diferitădar şi, în secolul al XVI-lea [[slavii de sud]] fiind cei mai importanţi rar, în afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorinţa de convertire cele greceşti au optat pentru convertirea la [[islam]], (pentru a se bucura au existat şi campanii sau cazuri de toate drepturile cetăţeniei otomaneconvertire silită), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii [[Provincia Bosnia, Imperiul Otmoman|Bosniei Otomane]]. În acelaşi timp, sârbii au preferat să nu se convertească, dar au Fosta aristocraţie sârbă a încercat să capete obţină influenţă şi poziţii militare de prim rangprestigiu mai ales în rândurile armatei.<ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref>

Cu timpul, prezenţa slavilor în administraţie s-a devenit extrem de dovedit foarte periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce aceşti supuşi întrucât aceştia au tins să-şi ofere sprijinul acordat sprijin armatelor [[Dinastia Habsburgică|Habsburgilor]] , în contextul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]]. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ şi religios suprem al tuturor supuşilor ortodocşi din imperiu, indiferent de apartenenţa lor naţională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Patriarhia Serbiei]], fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Greceşti. <ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>

În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relaţiilor lor externe, având dificultăţi în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situaţia de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiţia otomană de ignorare în general a limbilor [[Europa Occidentală|Europei Occidentale]], oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. <ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref> Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivaţi din imperiu. Ca rezultat imediat, aşa-numiţii ''fanarioţiifanarioţi'', membrii membri ai familiilor greceşti originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situaţia de a ocupa înalte poziţii de secretari şi interpreţi ai oficialilor şi ofiţerilor otomani.<ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>

Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiţie pentru putere cu liderii bisericeşti. <ref name="Svoronos87">Svoronos, pag. 87</ref> Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioţii Constantinopolului şi pe de altă parte de notabilităţile locale din [[Grecia Otomană|provinciile Greciei Otomane]] (''[[kocabaşi]]'', ''[[gerontes]]'', ''[[dimogerontes]]'', ''[[prokritoi]]''). În conformitate cu afirmaţiile lui [[Constantin Paparregopoulus]], unul dintre cei mai importanţi istorici greciistoricului grec Konstantinos Paparrigopoulos, fanarioţii au deţinut la început cele mai importante funcţii seculare de la curtea Patriarhală şi, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influenţa deciziile Patriarhului.<ref name="Papar108">PaparregopoulusPaparrigopoulus, Eb, pag.108</ref> Negustorii greci şi clericii de origine aristocratică bizantină, care câştigaseră o mare prosperitate economică şi politică şi care au fost cunoscuţi mai apoi ca ''fanarioţi'', s-au aşezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii greceşti după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce [[Hagia SophiaSfânta Sofia (Constantinopol)|Aghia Sofia]] a fost transformată în [[moschee]]).<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref>

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioţii au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea greacă din Imperiul Otoman.<ref name="Svoronos89">Svoronos, pag.89</ref> Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte important în imperiu şi, în funcţiile de agenţi diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile [[Regatul Marii Britanii|Regatului Marii Britanii]], [[Franţa|Franţei]] sau [[Imperiul Rus|Imperiului Rus]]. <ref name="Svoronos89">Svoronos, pag.89</ref/>

Fanarioţii au intrat rapid în competiţie cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcţii administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicaţi în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciţi să controleze [[monopol]]urile monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Cuţii Sultanului şi au căpătat demnitatea de [[domnitor]]i ai unuia sau altuia dintre [[Principatele Dunărene|Ţările Române]] ([[Moldova]] şi [[Muntenia]]). <ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref> În timp ce-şi îndeplineau funcţiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câştigând controlul asupra comerţului de maximă importanţă pe [[Marea Neagră]].<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref> Fanarioţii au reuşit să-şi extindă negoţul mai întâi în [[Regatul Ungariei]], iar după aceasta în toate ţările [[Europa Centrală|Europei Centrale]]. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu naţiunile occidentale, iar drept consecinţă fanarioţii au învăţat limbile occidentale şi au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene. <ref name="Svoronos88" />

Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independenţă al Greciei, fanarioţii deveniseră elita grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă această evoluţie a fost una naturală, datorită experienţei şi educaţiei înalte a fanarioţilor.<ref name="Papar108">Paparrigopoulos, Eb, pag.108</ref> În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea naţională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de a asigura coexistenţa paşnică a cuceritorilor şi cuceriţilor, coexistenţă paşnică care ar fi garantat mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioţii nu au îmbogăţit indentitatea identitatea naţională greacă şi au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preţ cu Imperiul Otoman, (la început ''[[klepht]]iiklephtii'' şi mai apoi ''[[armatoloi]]iarmatoloii''.<ref name="Svoronos91">Svoronos, pag.91</ref>

Perioada nu trebuie înţeleasă ca un început al prezenţei elementului etnic grec în [[Principatele Dunărene|Ţările Române]], deoarece grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârşitul epocii fanariote, diferite familii fanariote cu membri născuţi pe pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât şi în Muntenia, ca fiind de origine [[român|română]] şi sunt prezenţi şi azi în societatea românească. Printre cele mai importante familii se numără [[familia Rosetti]], al cărui reprezentant de frunte a fost [[C. A. Rosetti]], (promotor al radicalismului şi naţionalislmului naţionalismului în perioada post[[revoluţia din Muntenia din 1848|paşoptistă]]) sau [[familia Ghica]], (ai cărui reprezentanţi [[Grigore al IV-lea Ghica|Grigore al IV-lea]] şi [[Alexandru al II-lea Ghica|Alexandru al II-lea]], în ciuda originii lor fanariote, au fost consideraţi primii domni "pământeni" după revoluţia de la 1821).

Atenţia fanarioţilor s-a concentrat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, dar şi pe ocuparea tronurilor din Moldova şi Muntenia, care erau încă ţări bogate şi, chiar şi mai important, se bucurau de un statut de autonomie, (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un [[tribut]] ca [[vasal|vasali ai otomanilor]]). Mulţi greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparaţie cu cel din Turcia şi cu dificultăţile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, dar şi un teren de afirmare a puterii politice crescânde. Mulţi dintre fanarioţi au intrat în rândurile [[boier]]imii valahe sau moldoveneşti prin alianţe matrimoniale.

Deşi apăreau mai rar, în perioada fanariotă au apărut şi domnii a unor principi locali. Această situaţie a determinat două [[elenizare|elenizări]] discutabile a unor familii boiereşti româneşti: familia [[Callimachi]] (numele original ''Călmaşul'') şi familia Racoviţă, această acţiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului şi pentru a creşte şansa lor de a ocupa tronul şi mai târziu pentru a îşi menţine poziţiile.

Deşi toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau [[levant]]ini levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum [[Dumitraşcu Cantacuzino]] în Moldova sau [[Gheorghe Duca]] în Muntenia, amâdoi amândoi aleşi în [[1673]], şi-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleşi, pentru a fi zălog la Constantinopol. În acelaşi timp, monarhia electivă tradiţionlă tradiţională din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice şi a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambiţioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri şi care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moşii din ţară. <ref>Djuvara, pag.123, 125-126</ref> Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveştilor şi cea a Cantacuzinilor în perioada de de până în anul 1711.

Schimbarea clară de politică faţă de cele două principate a fost determinată de faptul că, deşi autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărţuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legaţi din ce în ce mai mult de [[Imperiul Rus]], odată cu venirea la putere a împăratului [[Petru I al Rusiei|Petru cel Mare]] şi de prezenţa încurajatoare pentru rebeli a [[Monarhia Habsburgică|Habsburgilor]] pe frontiera [[Munţii Carpaţi|Munţilor Carpaţi]]. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte şi cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecţia a populaţie româneşti ortodoxe. Această promisiune a devenită evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui [[Mihai Racoviţă]], care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviţă a fost înlocuit cu [[Nicolae Mavrocordat]], fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe [[Ştefan Cantacuzino]].

Un moment crucial în politica Imperiului Otoman faţa de [[Principatele Dunărene]] a fost [[Războiul ruso-turc, 1710-1713|războiului ruso-turc]] din 1710-1713, în timpul căruia [[Dimitrie Cantemir]] s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruşi, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova şi la scurtă vreme şi în Muntenia. Hotărârea de a numi şi în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul [[Ştefan Cantacuzino]] s-a aliat cu comandantul militar habsburgic [[Prinţul Eugene de Savoya|Eugene de Savoya]] la începutul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]].

===Domitorii Domnitorii şi suita domnească=== Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei [[dragoman]]ul dragomanul şef al [[Sublima Poartă|Sublimei Porţi]]Porţii , fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a sadisface satisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.

Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit [[iobag|iobăgia]] în 1746 în Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui [[Alexandru Ipsilanti (1725-1805)|Alexandru Ipsilanti]], (care a încercat să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau pământeni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Întroducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, ''[[Pravilniceasca condică]]'', a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri.

Încercările de reformă a domnitorilor se lovea de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în [[Divan]] erau membri ai familiilor vechi boiereşti româneşti. <ref>Djuvara, pag.124</ref> Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice şi sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe şi impozite.<ref>Djuvara, pag.69</ref>

După [[Tratatul de la Kuciuk-Kainargi]] (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supuşilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puţin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic şi strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creştere viitoare a tributului şi, între 1774 şi 1830, obligaţiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 [[gulden austro-ungar|guldeni]] pentru Muntenia şi la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.<ref>Berza</ref>

În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câştigate. Astfel, demiterile lui [[Constantin Ipsilanti]] (în Muntenia) şi [[Alexandru Moruzi]] (în Moldova) de sultanul [[Selim al III-lea]], (cerute de ambasadorul [[Primul Imperiu Francez|francez]] în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parţial întemeiate faţă de o conspiraţie prorusă la Bucureşti), au reprezentat un [[motiv de război]] pentru [[războiul ruso-turc, 1806-1812|războiul ruso-turc]] din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul [[Mihail Miloradovici]] imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).

Astfel de acţiuni a au inaugurat o perioadă de protectorat ruses rusesc în cele două principate, care a culminat cu administraţia ''[[Regulamentul Organic|Regulamentului Organic]]'' din anii 1830. [[Principatele Dunărene]] căpătaseră o mare importanţă strategică odată cu izbucnirea seriei [[războaiele napoleoniene|războaielor napoleoniene]] şi începutul [[declinul Imperiului Otoman|declinului Imperiului Otoman]], de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de [[istoria Rusiei, 1796-1855|expansiunea rusească către sud]], (manifestată printre altele de anexarea [[Basarabia|Basarabiei]] în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau evoluţiile relaţiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei economiei locale, diplomaţii oferind protecţie şi statutul de ''[[sudit|sudiţi]]'' afaceriştilor aflaţi în competiţie cu [[breaslă|breslele]] locale.

În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiţii împotriva domnitorilor. Deşi unele erau adresate Porţii sau autorităţilor Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenţia Rusiei. În timp ce reclamaţiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupţie politică sau de abuzuri, petiţiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendinţa să facă referiri la ''[[Capitulaţiile Imperiului Otoman|Capitulaţiile]]'' semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte.<ref>Djuvara, pag.123</ref> Boierii reclamau ca neavenite orice încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradiţiilor locale, făcându-se simţite dorinţele pentru instaurarea unor republici aristocratice. <ref>Djuvara, pag.319</ref>

Rolul activ jucat de domnitorii fanarioţi în revoltele grecilor de după 1820 (''Vedeţi şi: [[Războiul de independenţă al Grecie]]'') şi haosul provocat de mişcarea [[Filikí Eteria]] în Moldova şi Muntenia, ca şi [[revoluţia de la Preoții ortodocși români și revoluția din 1821|insurecţia]] condusă [[Tudor Vladimirescuîn 1821]] în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul membrilor familiilor fanariote. Relevante pentru relaţiile încordate dintre boieri şi domn a fost compromisul dintre cererile [[pandur]]ilor [[Oltenia|pandurilor olteni]] ai lui Vladimirescu şi pretenţiile [[regent|regenţei]] boiereşti de la Bucureşti, care încerca să blocheze ascensiunea lui [[Scarlat Callimachi]], ultimul fanariot din domn Muntenia.<ref>Djuvara, pag.89</ref>

Domniile lui [[Ioniţă Sandu Sturdza]] în Moldova şi a lui [[Grigore al IV-lea Ghica]] în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupaţia rusă din timpul [[războiul ruso-turc, 1828-1829|războiului ruso-turc]] din 1828-1829 şi de perioada de dominaţie ţaristă care a urmat. (''Vedeţi şi: [[Regulamentul Organic]]'').

<div class="references-small"> <references/></divsmall>

 *Mihai Berza, "Haraciul „Haraciul Moldovei şi al Ţării Româneşti în sec. XV–XIX"XV–XIX”, înn în ''Studii şi Materiale de Istorie Medie'', II, 1957, pag. 7–47*[[Neagu Djuvara]], ''Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne'', Humanitas, Bucureşti, 1995*Vlad Georgescu, ''Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878)'', München, 1987*{{cite book | last=Misha Glenny | first=Misha | title=, ''The Balkans: Nationalism, War & the Great Powers'', 1804-1999 | publisher=, Ed. Penguin (Non-Classics) | year=, 2001 | id=ISBN 014-023-377-6}}*Eric Hobsbawm, ''Age of Revolutions'', section "Greek War of Independence"*Konstantinos Paparrigopoulos (- Pavlos Karolidis), ''History of the Hellenic Nation'' (Volume Eb), Eleftheroudakis, Atena, 1925*L. S. Stavrianos, ''The Balkans Since 1453''*{{cite book | last=Nikos Svoronos | first=Nikos | title=, ''The Greek Nation | publisher='', Ed. Polis | year=, 2004 | id=ISBN 960-435-028-5 | chapter=The (cap. „The Ideology of the Organization and of the Survival of the Nation}}Nation”)*[[Radu Negrescu-Suţu]], ''Livre d'Or de la Famille Soutzo'', Chez l'Auteur, Paris, 2005