14.992 de modificări
Modificări
→Istoric
Matei Basarab nu alesese întâmplător să construiască o mănăstire la Plătărești. Pe lângă motivul religios, există și un motiv politico-militar: întărirea apărării Bucureștiului, lăcașul de cult de la Plătărești făcând parte dintr-o serie de mănăstiri fortificate ridicate împrejurul orașului, dispuse pe o rază de 30-40 de kilometri, cum erau și cele de la [[Mănăstirea Căldărușani|Căldărușani]], [[Mănăstirea Plumbuita|Plumbuita]], [[Mănăstirea Mărcuța|Mărcuța]] sau [[Mănăstirea Negoești|Negoești]]. Deoarece Imperiul Otoman nu permitea construirea de cetăți în Țara Românească, Matei Basarab a folosit din plin construirea de mănăstiri fortificate, înzestrate cu turnuri și ziduri solide, care pe lângă scopul religios puteau juca la nevoie și un important rol militar. În afară de zona Bucureștiului, el a acordat o importanță deosebită și zonei dinspre hotarul cu Moldova, unde amenințarea vecinului său [[Vasile Lupu]] era un motiv perpetuu de insecuritate, în acest scop el construind aici mănăstirile la [[Mănăstirea Brebu|Brebu]] și [[Mănăstirea Măxineni|Măxineni]].<ref>Toader Nicoară, ''Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne 1600-1830'', Volumul 1, p. 133, Editura Accent, București, 2002, ISBN 9789736101267</ref>
Mănăstirea Plătărești nu a fost scutită de vicisitudinile istoriei, suferind de-a lungul timpului numeroase distrugeri. Astfel, după ce în 1659 Mihnea al III-lea (domn al Țării Românești între anii 1658 – 1659) s-a răzvrătit împotriva stăpânirii otomane, fiind însă înfrânt și nevoit să se retragă în Transilvania, sultanul Mehmed al IV-lea i-a ordonat noului domn Gheorghe Ghica să mute capitala la București și să dărâme din temelii reședința domnească din Târgoviște precum și toate mănăstirile fortificate care o înconjurau.<ref>Alexandru D. Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', Editura Cartea Românească, București, 1925. Vol. VII: ''De la Matei Basarab și Vasile Lupu până la Brâncovanu'', p. 165.</ref> În aceste circumstanțe, Mănăstirea Plătărești a fost devastată de către o trupă de tătari chemați în ajutor de către Gheorghe Ghica. Letopisețul Cantacuzinesc arată că „''turcii și tătarii intrară în țară de o robiră și o prădară foarte rău''”, jefuind Bucureștii și împrejurimile acestuia. Ctitoria lui Matei Basarab de la Plătărești a căzut pradă jafului năvălitorilor, care l-au luat în robie și pe [[egumen]]. „''Trei zile și trei nopți, în păduri, vii, strâmtori, sate și locuri întărite, tătarii n-au mai lăsat un fir de iarbă crescând, un cocoș cântător''”.<ref name=lumina/> Amploarea distrugerilor a fost mare, dar mănăstirea nu a fost incendiată, așa cum s-a întâmplat cu mănăstirile Tânganu și Frumușani.<ref>Muzeul de istorie al orașului București, ''Cercetări arheologice în București'', Volumul 2, 1963, pp. 286-288</ref> Repararea stricăciunilor provocate mănăstirii avea să înceapă abia 25 de ani mai târziu, în 1684, în timpul domniei lui [[Șerban Cantacuzino]], iar urmașul acestuia, [[Constantin Brâncoveanu]], a continuat aceste reparații.<refname=arheologie>Adrian Ioniță, Daniela Marcu Istrate, ''Mânăstirea Plătărești, jud. Călărași, Materiale și cercetări arheologice'', Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Academia Română, București, 2006</ref> Până la zidirea în 1702 a Palatului de la Mogoșoaia, Constantin Brâncoveanu obișnuia să folosească Mănăstirea Plătărești, alături de [[Mănăstirea Cotroceni]], ca loc de refugiu în caz de primejdie.<ref>George Potra, ''Din Bucureștii de altădată'', Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 214</ref> El s-a refugiat la Plătărești chiar în primul său an de domnie, 1689, când a trebuit să părăsească Bucureștii sub amenințarea oștilor habsburgice conduse de generalul Heissler, intrate în Țara Românească pentru a se lupta cu oștile Imperiului Otoman.
Odată cu sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1714), se încheie perioada medievală de prosperitate a Mănăstirii Plătărești. În timpul domniilor fanariote, cel mai probabil în perioada domniei lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730), mănăstirea a fost închinată către [[Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)|Sfântul Mormânt]], deși hrisovul ctitorului Matei Basarab interzicea în mod expres închinarea Mănăstirii Plătărești sub pedeapsa [[Anatema|anatemei]] și [[Excomunicare|excomunicării]].<ref>Gregoire Bengesco, ''Memorandum sur les eglises, les monasteres, les biens conventuels et specialemente sur les monasteres dedies de la Principaute de Valachie'', Imprimeria C.A. Rosetti, 1858, pp. 24-33</ref>
În 1821, mănăstirea a fost ocupată de trupele otomane sosite în Țara Românească pentru a lupta cu trupele Eteriei conduse de Alexandru Ipsilanti. La plecare, turcii au devastat mănăstirea, aducând distrugeri însemnate în special picturii interioare. Biserica mănăstirii a fost reparată parțial în 1832, dar pictura sa a fost restaurată abia în anii 1970.<ref>Veniamin Nicolae, ''Ctitoriile lui Matei Basarab'', Editura Sport-Turism, București, 1982</ref>
În ''Catagrafia Țării Românești'', din 1823, se menționa că Mănăstirea Plătărești se află într-o stare de degradare avansată, având prăbușite ambele turle.<ref name=arheologie/> În 1836, mănăstirea a intrat în subordinea Departamentului Credinței (echivalentul Ministerului Cultelor în perioada Regulamentului Organic), care a transformat-o în penitenciar destinat femeilor. Acest penitenciar a funcționat până în anul 1844, când mănăstirea împreună cu toată averea sa mobilă și imobilă a fost transferată către [[Mitropolia Ungro-Vlahiei]], sub a cărei autoritate a rămas până în anul 1863, când, în urma secularizării averilor mănăstirești, a fost transferată în administrarea statului, funcționând ca biserică de parohie pentru satul Plătărești.
==Arhitectură==
