Modificări

{{Biserică|name= Biserica Ortodoxă Rusă[[imageFile:St_Basils_Cathedral-500pxRussia logo.jpggif|thumb|300pxcenter]]|founder= Sf. [[Apostol]] [[Catedrala Sfântul Vasile, MoscovaApostolul Andrei (cel Întâi chemat)| Catedrala Sfântul VasileAndrei]], una dintre cele mai cunoscute biserici ortodoxe ruse din Sf. [[Moscova]]Vladimir din Kiev]]|independence= 1448 |'''recognition= 1589 de către [[Biserica Ortodoxă Rusă''' (''Русская Православная церковь'') este corpul [[creştinisma Constantinopolului|creştinilorConstantinopol]] aflaţi sub autoritatea |primate= Patriarhul [[Patriarhia Chiril (Gundiaev) al Moscovei|Patriarhiei MoscoveiChiril I]]|hq=Moscova, care este în comuniune cu ceilalţi patriarhi ai Rusia|territory= Rusia, Ucraina, Belarus, Kazakhstan, Moldova (disputat), unele foste republici sovietice|possessions= Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia, China, Franţa|language=[[biserica ortodoxă răsăriteanăslavona veche|bisericilor ortodoxeSlavona bisericească]]. Datorită acestui fapt, credincioşii ortodocşi ruşi sunt în comuniune cu toţi ceilalţi creştini ortodocşi. O parte a Bisericii Ortodoxe Ruse (|music=[[Biserica Ortodoxă Rusă din exilCântarea rusească]]) se află sub ascultarea canonică a |calendar=[[Patriarhia de ConstantinopolCalendarul Iulian|Patriarhiei de ConstantinopolIulian (neîndreptat)]]|population=90, acuzând Patriarhia Moscovei de compromisuri cu puterea comunistă şi cu succesorii acesteia000,000[http://www.cnewa.org/ecc-bodypg.aspx?eccpageID=17]|website=[http://www.mospat. ru/ Biserica Ortodoxă Rusă]}}

'''Biserica ortodoxă rusă''' îşi regăseşte originile în [[Botezul din Kiev]] din [[988]], când Prinţul [[Vladimir I, Prinţul Kievului|Vladimir I]] a adoptat în mod oficial religia [[Imperiul Bizantin|Imperiului Bizantin]] ca religie de stat a [[Rusia Kieveană|Rusiei Kievene]]. Datorită acestui fapt, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în [[anul 1988]] aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică [[succesiune apostolică|succesiunea apostolică]] prin patriarhul de la [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhia de Constantinopol]].

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică ==Jurisdicţie==În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc pe [[Patriarhia de Constantinopolteritoriu canonic|Patriarhiei de Constantinopolteritoriul canonic]]al Bisericii Ortodoxe Ruse, anume în Rusia, Ucraina, patriarhul constantinopolitan numind mitropolitul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Mitropolia s-a mutat din [[Kiev]] la [[Suzdal]] şi mai apoi la [[VladimirBiserica Ortodoxă Autocefală Rusă|Belarus]], apoiMoldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Tadjikistan, în [[1326]]Turkmenistan, la [[Moscova]]Uzbekistan, după devastarea Kievului Estonia şi asupra altor creştini ortodocşi care trăiesc în timpul năvălirilor [[tătari|tătare]]alte ţări şi care au aderat voluntar la această jurisdicţie.

În Aceasta include şi unele Biserici autonome (cu drept de auto-guvernare) ca:*[[1439Biserica Ortodoxă a Estoniei|Biserica Ortodoxă Estoniană (Patriarhia Moscovei)]], la *[[Conciliul de la FlorenţaBiserica Ortodoxă a Lituaniei]], la o întâlnire a conducătorilor bisericilor ortodoxă şi catolică, s-a căzut de acord asupra condiţiilor reunificării celor două ramuri ale creştinismului. Ortodocşii ruşi, însă, nu au fost de acord cu concesiile făcute catolicilor şi *[[Mitropolitul IsidorMitropolia Moldovei (Patriarhia Moscovei)|Mitropolia Ortodoxă a Moldovei]] a fost destituit din poziţia sa. (Republica Moldova)*[[Biserica Ortodoxă Rusă a rămas independentă de faţă de din afara Rusiei]]*[[Sfântul ScaunBiserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscovei)|Scaunul RomeiBiserica Ortodoxă a Ucrainei]].

În Bisericile cu drept de auto-guvernare primesc [[1448mir|Sfântul Mir]] Biserica Ortodoxă Rusă a devenit independentă de la Patriarhia Moscovei şi faţă de îşi desfăşoară activitatea pe baza unui [[Patriarhia de Constantinopoltomos]]patriarhal. [[Mitropolitul Iona]]Dreptul Moscovei de jurisdicţie asupra acestora este contestat de alte Biserici ortodoxe, instalat în funcţie de Consiliul Episcopilor Ruşi unele cazuri (în special în 1448Moldova şi Estonia, a fost investit cu titlul de dar şi în [[Mitropolit al Moscoveidiaspora]] şi al tuturor ruşilor. Acest lucru s-a întâmplat cu numai cinci ani ; în Ucraina, mai înainte multe grupări de dimensiuni considerabile, aflate în schismă cu Patriarhia Moscovei, îşi doresc ca biserica Ucrainei să devină [[Căderea Constantinopoluluiautocefalie|autocefală]] ), ca urmare a schimbării frontierelor Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din [[1453]]Rusia a fost definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul acum defunctului Imperiu Ţarist).

==Istoria timpurie==Potrivit tradiţiei, Sfântul [[Apostolul Andrei|Andrei]] cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia [[evanghelie|Evanghelia]], s-a oprit pe dealurile Kievului ca să binecuvânteze viitorul oraş. Însă Sfântul [[Fotie cel Mare|Fotie]], Patriarhul Constantinopolului (858-861‚ 878-886) este cel care a iniţiat o campanie misionară de amploare în rândul slavilor. ===[[Convertire]]a slavilor=== Imperiul Rusiei Kievene (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost binecuvântat prin activitatea Sfinţilor [[Chiril şi Metodie]], cei [[Întocmai cu Apostolii]], [[luminător|luminătorii]] slavilor. Cu toate că activitatea lor s-a desfăşurat în Moravia (aproximativ pe teritoriul [[Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei|Slovaciei]] actuale) începând cu anul 863, de lucrarea lor misionară au beneficiat toate ţările slave (mai ales [[Biserica Ortodoxă Bulgară|Bulgaria]], [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Serbia]], Ucraina, Belarus şi Rusia). ===Perioada kieveană (988-1237)=== Sfinţii Chiril şi Metodie nu au adus populaţiilor slave doar creştinismul, ci şi cultura bizantină. Slavii au primit o învăţătură creştină complet articulată şi, odată cu ea, o civilizaţie creştină dezvoltată. Epoca celor [[Sinoade Ecumenice|Şapte Sinoade]] se încheiase, iar dogmele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]] şi [[Întruparea Domnului|Întrupării]] făceau deja parte din învăţătura bisericii. Deoarece oamenii ascultau propovăduirea misionarilor în propria lor limbă, iar slujbele se ţineau în slavonă, ei au putut să asimileze creştinismul cu uşurinţă. În jurul anului 864, Patriarhul Fotie a trimis la Kiev (capitala Ucrainei de azi) un episcop, dar acesta a fost oprit de la propovăduire în anul 878 de cneazul Oleg, care preluase puterea în Kiev, capitala ruşilor de atunci. Totuşi, influenţe creştine din Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia au continuat să pătrundă în regiune. În 954, Prinţesa [[1589Olga de Kiev|Olga a Kievului]] s-a botezat, iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce a fost numit "cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucrainene şi ruse", botezul cneazului [[Vladimir din Kiev|Vladimir]] şi [[Botezul ruşilor]] din anul 988. Atunci a luat naştere '''Biserica Ortodoxă Rusă'''. Nepotul cneaghinei Olga, Vladimir (980-1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne).  În decursul secolelor X-XI, au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri. Sfântul [[Antonie al Peşterilor Kievului]] a adus tradiţia monastică [[Muntele Athos|atonită]] în Rusia (în prezent în Ucraina) în 1051. Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei de Constantinopol]], aceasta numind [[mitropolit]]ul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Până în anul 1237, Mitropolitul ruşilor a fost grec (de atunci a rămas în tradiţia locală a bisericii ca intonarea imnului ''eis polla eti, despota'' ("Întru mulţi ani, Stăpâne") pentru episcopi să se facă în limba greacă). Majoritatea celorlalţi episcopi erau de origine rusă sau ucraineană.  ===Invazia tătarilor în Rusia (1237-1448) === În secolul al XII-lea, în perioada divizării Rusiei în mai multe state feudale, Biserica Rusiei Kievene (din Ucraina zilelor noastre) a rămas singura păstrătoare a ideii de unitate, rezistând aspiraţiilor centrifuge şi conflictelor feudale dintre cnejii ruşi. Nici chiar invazia tătarilor, care a lovit puternic Rusia în secolul XIII, nu a reuşit să distrugă Biserica Ortodoxă. Biserica a reuşit rămână o forţă reală, aducând sprijin şi alinare poporului în acele vremuri de restrişte. A avut o importantă contribuţie spirituală, materială şi morală la revenirea la unitatea politică în Rusia, privită ca o garanţie a victoriei asupra invadatorilor.  În plus, în acelaşi timp, Marele Duce Alexandru al Novgorodului a câştigat o mare bătălie pe malurile Nevei împotriva suedezilor care fuseseră îndemnaţi de Papă să cucerească această ţară pentru Biserica Latină. La ieşirea din perioada invaziilor mongole, Rusia era complet schimbată. Kievul nu şi-a revenit niciodată după raidul hanului Batu, un nepot al lui Genghis Khan, din anul 1240; locul său a fost luat în secolul al XIV-lea de Principatul Moscovei. Marele Duce al Moscovei este cel care a iniţiat rezistenţa în faţa mongolilor şi care i-a condus pe ruşi în bătălia de la Kulikovo. Ascensiunea Moscovei a fost strâns legată cu transformările din viaţa bisericii. Pe când Moscova era încă un oraş mic şi destul de nesemnificativ, Mitropolitul [[Petru al Moscovei|Petru]] al Rusiei (1308-1326), a decis să mute aici scaunul mitropolitan; de atunci înainte Moscova a rămas scaunul întâistătătorului Bisericii Rusiei.  (În această perioadă din istoria Bisericii Rusiei au trăit şi sfinţii [[Alexandru Nevski]] şi [[Serghie de Radonej]].) [[Image:Rublev Trinity.jpg|right|thumb|Icoana Sfintei Treimi (a lui Andrei Rubliov)]]Cnezatele ruse au început să se unească în jurul Moscovei în secolul al XIV-lea. Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să joace un rol vital în renaşterea Rusiei unite. Mai mulţi ierarhi ruşi au fost adevăraţi îndrumători spirituali şi sfătuitori ai cnejilor Moscovei. Sfântul Mitropolit [[Alexei al Moscovei|Alexei]] (1354-1378) l-a educat pe cneazul Dimitrie Donskoy. După cum avea să facă mai târziu şi Sfântul Mitropolit [[Iona al Moscovei|Iona]] mitropolitul (1448-1471), punându-şi în joc propria autoritate spirituală, el l-a ajutat pe cneazul Moscovei să stingă disputele feudale şi să păstreze unitatea statului. Sfântul [[Serghie de Radonej]], un mare călugăr şi ascet din Biserica Rusiei l-a binecuvântat pe Principele Dimitrie Donskoy înainte de bătălia de la Kulikovo, care a constituit începutul luptei pentru eliberarea Rusiei de invadatori.  În acele timpuri, pictorii ruşi au împământenit tradiţia iconografică bizantină primită odată cu convertirea. Pictarea icoanelor s-a dezvoltat printre fiii duhovniceşti ai Sfântului Serghie. Una dintre cele mai frumoase icoane din această perioadă este icoana Sfintei Treimi, pictată de Sfântul [[Andrei Rubliov]] (1370?-1430?). ===Dobândirea [[autonomie]]i bisericeşti===Eliberându-se de invadatori, statul rus a devenit primul început să capete noi puteri, iar biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului numea [[întâistătător]]ul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În timpul [[Sinodul de la Ferrara-Florenţa|Sinodului de la Ferrara-Florenţa]], în fruntea Bisericii Rusiei se afla un mitropolit grec, Isidor. Susţinător al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la Moscova în anul 1441, unde proclamă unirea Bisericii locale cu cea a Romei, aşa cum fusese ea decretată la Florenţa, dar se izbeşte de refuzul categoric al ruşilor de a o accepta. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o vreme i se permite să evadeze, iar el fuge în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan rămâne vacant; ruşii nu puteau însă un nou mitropolit, căci Biserica din Constantinopol continua să accepte unirea florentină. Nevrând să acţioneze pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii vreme de câţiva ani. Totuşi, în anul 1448, doar cu cinci ani înainte de [[patriarhcăderea Constantinopolului]] sub asaltul otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege drept cap pe Mitropolitul Iona, fără intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor. După anul 1453, când este abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei şi Biserica din Constantinopol, dar de atunci înainte ruşii aveau să continue să-şi aleagă singuri întâistătătorul bisericii. De atunci înainte, Biserica Rusă începe să se autoguverneze. Expansiunea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Atunci apare pentru prima dată ideea că, după căderea Constantinopolului (a doua Romă), Moscova devine [[A Treia Romă]], într-o scrisoare a monahului Filotei de Pskov către ţarul Ivan cel Groaznic (în preajma anului 1525). Conceptul avea să fie folosit pentru a susţine transformarea Rusiei în imperiu şi pentru instituirea Patriarhiei Moscovei, fiind ulterior abandonat, apoi redescoperit şi intens promovat începând cu secolul al XIX-lea. Ideea echivalării Moscovei cu o a treia Romă nu a fost niciodată acceptată de celelalte Biserici Ortodoxe, dar ea continuă să fie răspândită în cadrul Bisericii Rusiei. ===Anti-posesioniştii === În secolele al XV-lea-XVI-lea, Biserica şi îndeosebi mănăstirile ajunseseră printre dintre cei mai mari proprietari de pământ din Rusia: aproape o treime din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor. Sfântul [[Nil Sorski|Nil din Sora]] (Nil Sorski, 1433?-1508), un monah dintr-o sihăstrie îndepărtată din pădurile de dincolo de Volga a lansat un atac la adresa acestei stări de fapt, îndeosebi asupra faptului că mănăstirile erau proprietare de pământuri. Sfântul [[Iosif de Volokolamsk|Iosif]], Stareţ al Mănăstirii Volokolamsk (1439-1515), s-a ridicat în apărarea dreptului mănăstirilor de a deţine pământ. Acest episod a devenit cunoscut ca disputa dintre "Posesionişti" (adepţii proprietăţii) şi "Anti-Posesionişti" (partizanii sărăciei).  Disputa legată de proprietăţile monastice avea la bază două concepţii diferite despre viaţă monahală şi, implicit, două puncte de vedere diferite asupra relaţiei bisericii cu lumea. Adepţii proprietăţii insistau asupra îndatoririlor sociale ale monahilor, afirmând că monahii nu foloseau bogăţiile pentru ei înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate faţă de străini şi pentru nevoile misionare ale Bisericii. Pentru a putea face toate aceste lucruri, mănăstirile aveau nevoie de fonduri, făcând astfel că era necesar ca ele să deţină pământuri proprii. Astfel, ei insistau asupra nevoii de unitate între propovăduire şi practică. Totodată, ei considerau că bogăţiile puteau fi folosite şi pentru a pune în evidenţă frumuseţea şi solemnitatea slujbelor bisericeşti.  Anti-Posesioniştii, adepţi ai sărăciei evanghelice, considerau că milostenia este în principal datoria laicilor, în timp ce responsabilitatea călugărului este de a-i ajuta pe ceilalţi prin rugăciunile sale şi prin exemplul personal. Pentru a-şi împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de cele lumeşti; ori, doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot ajunge la adevărata detaşare. Or, considerau ei, fiind proprietari de pământ, monahii nu pot evita implicarea în disputele lumeşti şi, fiind cuprinşi de grijile pământeşti, ei vor acţiona şi gândi în mod lumesc. Ei credeau într-o mai mare libertate a cultului, considerând că Dumnezeu este mai mulţumit cu o rugăciune simplă, cu inimă smerită, mai degrabă decât de fastul liturgic. Ei susţineau o practică religioasă mai interiorizată, practicând [[isihasm|rugăciunea inimii]] şi căutând să urmeze calea [[sărăcia|sărăciei evanghelice]]. În cele din urmă, adepţii proprietăţii au avut câştig de cauză, dar Biserica a recunoscut validitatea ambelor căi, declarându-i sfinţi pe liderii ambelor tabere. Disputa avea şi implicaţii politice. Ţarul considera că puterea îi era dată de Dumnezeu, el fiind reprezentantul Acestuia pe Pământ. De aceea, el avea datoria să sprijine Biserica în toate acţiunile sale. Tradiţia politică bizantină asigurase un anumit echilibru în relaţia dintre autoritatea Bisericii şi puterea imperială stat: capul Bisericii şi cel al Imperiului aveau autoritate egală, fiecare în domeniul său, astfel că Patriarhul putea sancţiona acţiunile împăratului dacă acesta se abătea de la normele morale. Aceasta însemna că Biserica Ortodoxă Rusă reprezenta şi o forţă politică neglijabilă. Acest principiu a fost preluat şi în tradiţia politică rusă. Or, influenţa politică a Bisericii era susţinută considerabil de faptul că aceasta dispunea şi de proprietăţi şi alte averi considerabile. De aceea, disputa dintre posesionişti şi anti-posesionişti ridica probleme de natură politică - adoptarea poziţiei Sf. Nil ar fi dus nu doar la sărăcirea voluntară a Bisericii, ci şi la scăderea influenţei politice a Bisericii şi, în cele din urmă, la acceptarea dominaţiei absolute a puterii politice asupra Bisericii. Disputa s-a sfârşit cu victoria adepţilor proprietăţii, însă autoritatea sa politică ieşit slăbită din această confruntare, pierzându-şi capacitatea de a sancţiona eficient acţiunile ţarului. Ţarul, în schimb, şi-a impus autoritatea asupra mitropolitului şi a început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale bisericii. ===Instituirea Patriarhiei ruse===În anul 1588, Marele Duce Teodor I al Moscovei a cerut Patriarhiei Constantinopolului permisiunea de a înfiinţa o nouă patriarhie pentru poporul rus. Întrebarea a fost remisă şi celorlalţi Patriarhi - ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Aceştia au stabilit împreună că, deşi Sinoadele stabiliseră înfiinţarea a doar cinci patriarhii, a această chestiune nu era de drept divin, ci doar o soluţie [[eclesiologie|eclesiologică]] de moment; astfel, cererea Rusiei a fost aprobată.  În anul 1589, Mitropolitul [[Iov al Moscovei]] a devenit primul patriarh rus; astfel a fost recunoscută [[autocefalie|autocefalăautocefalia]]Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe ([[AntiohiaBiserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolul]], [[Alexandria, EgiptBiserica Ortodoxă a Antiohiei|AlexandriaAntiohia]], [[IerusalimBiserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]] şi [[ConstantinopolBiserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimul]]) i-au recunoscut [[Biserica Ortodoxă Rusă|Moscovei ]] dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea bisericăBiserică-soră, definindu-i [[teritoriu canonic|graniţele canonice]] ca fiind aceleaşi cu cele ale Imperiului Rus.  ==Perioada modernă==

În ===Reformele interne===Când [[1652]] [[Patriarhul Nikonal Moscovei]] a încercat să centralizeze puterea care devenit întâistătător al Bisericii Rusiei, era distribuită local şi în acelaşi timp să armonizeze riturile ortodoxe ruse cu cele ale [[Biserica Ortodoxă Greacă|bisericii greceşti]]. De exemplu, el a insistat ca ruşii săangajată într-şi facă semnul crucii cu trei degete iar nu cu două, aşa cum era tradiţional. Aceasta reformă a adus mari nemulţumiri în păturile largi ale populaţiei, care au văzut schimbările ca pe nişte [[erezie|erezii]], dar şi ca pe un pretext al lui Nikon proces de actualizare şi corectare a uzurpa puterea. Acest grup contestatar a devenit cunoscut sub numele cărţilor de [[credincioşi de rit vechi]], ei respingând învăţăturile noului patriarhcult. [[Alexei I al Rusiei|Ţarul Alexei I]], (care, de asemenea, încerca să centralizeze puterea), O contribuţie importantă la aceasta a sprijinit schimbările lui avut-o însuşi Patriarhul Nikon, iar <i>credincioşii de rit vechi</i> au fost persecutaţi până când pe tron s-a urcat [[Petru cel Mare]], care a fost de acord să-i lase să-o personalitate puternică şi şi practice religia ortodoxă conform vechilor canoaneun reformator al bisericii.

La sfârşitul [[secolul al XVII-lea|secolului al XVII-lea]] şi la începutul [[secolul al XVIII-lea|secolului al XVIII-lea]]În vremea dominaţiei tătarilor, copiştii, prea puţin educaţi, Biserica Ortodoxă Rusă s-făcuseră numeroase greşeli în copierea cărţilor de cult. Nikon a bucurat impus corectarea cărţilor de o mare expansiune. În [[1688]] slujbă după manuscrisele contemporane greceşti ale [[Biserica Ortodoxă Ucrainiană|Mitropolia Kievului]] a fost transferată de sub jurisdicţia [[ConstantinopolConstantinopolului|Bisericii Constantinopolului]] sub aceea , şi a Moscovei, aducând milioane introdus o serie de noi credincioşi şi şase dioceze sub controlul general al Patriarhiei Rusealte reforme utile. În următoarele două secolePatriarhul Nikon a avut o influenţă considerabilă, inclusiv politică, dar, datorită zelului său, eforturile misionarilor ruşi s-au întins deşi-a lungul [[Siberia|Siberiei]] până făcut mulţi duşmani, astfel încât a murit în [[Alaska]] şi mai apoi în [[Statele Unite]]exil.

== Starea bisericii Astfel, patriarhul Nikon a introdus, după practica bizantină, facerea [[Semnul crucii|semnului crucii]] cu trei degete împreunate (în zilele noastre ==numele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]]) în loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale [[Iisus Hristos|Mântuitorului]], cea omenească şi cea dumnezeiască).

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este biserica ortodoxă cu cel mai mare număr Reformele au provocat ruperea de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii [[ruşi]] se declară ca fiind creştini ortodocşi. Numărul de oameni biserică a celor care participă în mod regulat considerau că toate cărţile de slujbe este mult mai redus, dar creşte în fiecare an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli cult şi practicile bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr erau integral de parohii inspiraţie dumnezeiască şi în alte ţărinu era admisibilă nici o schimbare. Până la Unii [[Revoluţia rusăpreot|preoţi]], Biserica Ortodoxă Rusă era cel mai mare proprietar de pământ, (aproximativ 49,000 km&sup2;). O bună parte a acestor terenuri şi credincioşi au refuzat să adopte reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost retrocedate Bisericii până în 2004anatemizaţi de autorităţile bisericeşti. Toate aceste bogăţii Aceste grupuri au ridicat temeri legate de corupţie – devenit cunoscute sub numele de exemplu este cunoscut că [[Patriarhul Alexei al II-learascolnici]]sau "vechii credincioşi". O parte din ei au rămas în Rusia, fiind alternativ persecutaţi şi protejaţi de autoritatea politică, iar alţii au emigrat în alte ţări (între care prin statutul său nu are voie să deţină nici o proprietate, pe teritoriul României de astăzi - comunitatea lipovenilor). Unele dintre comunităţile Vechilor Credincioşi se plimbă într-un află în prezent sub ascultarea [[Mercedes-BenzBiserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei|Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei]], estimat la aproximativ 500.000 ${{citare}}.

În anul 1688, [[Image:Inauguration12.jpg|thumb|right|250pxBiserica Ortodoxă Ucraineană|Mitropolia Kievului]] a fost transferată de sub jurisdicţia [[Vladimir PutinBiserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] sub cea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi Alexei al II-lea]]şase eparhii sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse.

Există fricţiuni considerabile între ===Biserica Ortodoxă Rusă şi [[Sfântul Scaun]] începând din [[2002]], când [[Patriarhul Alexei Sinodală (1700-1917)===Începutul secolului al IIXVIII-lea]] în Rusia a condamnat crearea fost marcat de vastele reformele întreprinse de către Vatican a unei dioceze ţarul Petru I (cel Mare). Aceste reforme nu au lăsat neatinsă nici biserica. După moartea Patriarhului [[catolicAdrian al Moscovei|Adrian]]e pentru teritoriul Rusieiîn anul 1700, Petru I a amânat alegerea unui nou patriarh al bisericii, deoarece se temea de un nou Nikon. Această acţiune În anul 1721, el a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca înfiinţat o tentativă administraţie colectivă supremă cunoscută sub numele de Sfântul [[prozelitismSinod]] catolic într-o ţară majoritar ortodoxăGuvernant. Acest punct de vedere se bazează pe ideea că Biserica Catolică este una dintre numeroasele biserici [[creştinism|creştine]] egale cu [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană]] (şi cu Biserica Ortodoxă Rusă) şi, aşa fiind, Constituirea Sinodului nu se cuvine să încalce teritoriul "aparţinând" unei biserici surori. Biserica catolică, s-a bazat pe de altă parte, recunoscând întâietatea canoanele Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică ci reproducea modelul sinoadelor ecleziastice protestante din RusiaGermania. Membrii Sinodului nu erau aleşi de biserică, cu o existenţa neîntreruptă din secolul al XVIII-leaci erau numiţi direct de către ţar, ar trebui care putea să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet-i demită după bunul său plac.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica Sfântul Sinod Guvernant a ieşit doar de puţină vreme fost stabilit la Sankt Petersburg şi era format din epoca persecuţiilor antireligioase sovieticedoisprezece membri: patru arhiepiscopi, şase arhimandriţi şi doi protopopi. Aceia care apără acest punct de vedere al '''Bisericii ortodoxe ruse''', văd prozelitismul [[catolic]] sau [[protestant]] ca o concurenţă neloială făcută bisericii ruse care Această adunare era prezidată de-abia îşi revine după 70 Mitropolitul de ani de represiune [[comunism|comunistă]]St. Pe de altă parte, mişcările religioase mai mici, (în mod particular [[baptism|baptiştii]] ca Petersburg şi membrii altor culte protestante, aduse se afla sub ascultarea ţarului. Sfântul Sinod remitea în Rusia de misionari occidentali în ultimul deceniu), simt că statul acordă fiecare an ţarului un suport inechitabil unei religii şi reprimă altele. Într-adevăr, conform prevederilor [[Legea libertăţii raport de conştiinţă şi de asociere religioasă|Legii libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă din 1997]]activitate, acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi oficiale ale existenţei lor pentru ultimii 15 aniprin intermediul unui delegat mirean, suportă limitări semnificative ale drepturilor lor procuratorul bisericesc; acesta administra ''de a face prozelitismfacto'' Biserica Rusiei. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial [[cult distructiv|cultele distructive]]. Cu toate acesteaÎn timp ce un patriarh numit pe viaţă ar fi putut să îl înfrunte direct pe ţar, legea este astfel formulată încât orice organizaţie religioasămembrii Sfântului Sinod, indiferent cât numiţi direct de veche ar fiacesta, care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul [[Uniunea Sovietică|Uniunii Sovietice]] aveau nici o posibilitate de protest: la cel mai înainte mic gest de căderea comunismuluinesupunere, este în mod automat considerată "distructivă"erau excluşi din sinod. Ca o consecinţă, legea dă drepturi depline numai unui număr restrâns Acest sinodul a rămas organismul suprem de religii conducere a bisericii din Rusia timp de "prim rang", aşa cum este Biserica Ortodoxă Rusă, [[islam]]ul, [[budism]]ul şi [[iudaism]]ul. Se aşteaptă ca această situaţie să se normalizeze după terminarea perioadei aproape două sute de 15 ani de la căderea comunismului.

Mai este ceva care face ca guvernul să favorizeze biserica ortodoxăSfântul Sinod era format din cei mai influenţi mitropoliţi, datorită rădăcinilor culturale adânciarhiepiscopi şi episcopi. Este Teritoriul Moscova însăşi era administrată de un lucru obişnuit pentru preşedintele Rusiei să se întâlnească arhiepiscop împreună cu [[patriarh]]ul eparhiile Vladimir (1721-1745), Sevsk (1745-1764) şi Kaluga (1764-1799), iar mai târziu, după comasarea cu ocazia sărbătorilor religioase importante precum [[Paşte]]le. Întâlnirile cu şefii religioşi budişti sau musulmani sunt mai rare. Confesiunile protestante nu se bucură Kaluga (1799-1917), de nici o recunoaştere guvernamentalăun mitropolit .

În perioada sinodală, Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu este unul a acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase şi acelaşi lucru cu misiunii în diferitele provincii ale Rusiei. Pe parcursul a două secole, [[Biserica ortodoxă rusă din afara Rusieimisiune|misionarii]] (cunoscută de asemenea ca '''Biserică ortodoxă rusă''' ruşi au călătorit prin întreaga Siberie şi până în afara graniţelor ţării)Alaska, care a iar mai apoi în Statele Unite. Multe biserici vechi au fost formată de comunităţile ruşilor emigranţi restaurate şi care refuzau să recunoască autoritatea bisericii ruse dominată de comunişti. Biserica Ortodoxă Rusă din exil se află sub ascultarea canonică a [[Patriarhia de Constantinopol|Patriarhiei de Constantinopol]] au fost construitealtele noi.

Ortodoxia rusă are Unele voci consideră că perioada sinodală a reprezentat pentru Biserica Rusiei perioadă de asemenea tradiţie în [[Ortodoxia declin, biserica fiind redusă la o stare de dependenţă completă faţă de stat. Aceştia consideră că perioada sinodală a fost una de occidentalizare forţată şi greşit înţeleasă în China|China]]arta, muzica şi teologia Bisericii.

== Bisericile ortodoxe ruseşti ==[[image:St Basils Cathedral closeup.jpg|thumb|right|300px|PrimAlţii consideră că perioada sinodală a secolului al XVIII-plan al cupolelor Catedralei Sfântul Vasile]]Bisericile ortodoxe din Rusia au toate caracteristicile bisericilor ortodoxe din est şi acestea le diferenţiază lea a fost mai degrabă una de bisericile catolicerenaştere a Bisericii Rusiei. *Interioarele sunt bogat decorate cu [[Frescă|fresce]] care acoperă întreaga suprafaţă a zidurilorAstfel, unele dintre ele înfăţişând chipurile sfinţilorconsideră ei, imagini biblice sau scene în această perioadă ruşii au părăsit mişcările religioase şi pseudo-religioase provenind din viaţa de zi cu ziApusul acelor vremuri, revenind la străvechea învăţătură a Bisericii celei drept măritoare.*Pe tavanul cupolei se află portretul lui ''Isus Pantokrator'' (''Creatorul A Tot Ce Există''). Icoanele lui [[Isus]] Pantokrator De asemenea, ei subliniază simultan atât umanitatea lui cât şi divinitatea lui, aceasta având semnificaţia faptul că Isus este un om tot atunci Biserica rusă şi totuşi este Dumnezeu făra început şi fără sfârşit-a redobândit dimensiunea misionară. *Nu există rânduri de bănciAceştia afirmă totodată că, ci numai câteva strane.*Multe biserici au fost, sau mai sunt luminate cu lumânări, astfel că multe fresce au fost afumate şi au nevoie de restaurări. *Toate bisericile au suporturi pentru [[candelă|candele]] şi lumânări în faţa icoanelor. Credincioşii cumpără lumânări din standurile bisericilor teologie şi le aprind în faţa icoanelor spunând rugăciuni pentru sufletele celor morţispiritualitate, sau pentru Ortodoxia s-ar fi eliberat de imitarea servilă a primi ajutorul divinApusului.

*Toate bisericile ortodoxe au În această perioadă, Biserica Rusiei era împărţită în 58 de eparhii, cu câte un [[iconostas]] care separă [[naos]]ul ([[nava]] bisericii) de [[altar]]episcop pentru fiecare eparhie. El este acoperit cu icoaneEparhiile erau reunite în trei mitropolii, împiedicând vederearespectiv cele de Kiev, dar permitând gândurilor credincioşilor să treacă.Moscova şi Sankt Petersburg.

Culorile cupolelor bisericilor ortodoxe Sub domnia lui Alexandru I (1801-1825), după cucerirea Georgiei, Biserica Ortodoxă de [[Biserica Ortodoxă a Georgiei|aici]] îşi pierde [[autocefalie|autocefalia]], fiind înglobată în Biserica Rusă, cu statutul de [[exarhat]]. În secolul al XIX-lea, în Rusia se dezvoltă un curent de gândire care ia treptat amploare, anume cel slavofil; între reprezentanţii acestuia îi amintim pe [[Alexei Homiakov]], Ivan Kireevski, Constantin Aksakov etc. Acest curent de gândire, însoţit de ideologia pan-slavistă şi susţinând pretenţiile expansioniste ale Imperiului rus, redescoperă şi promovează ideea că Moscova era A Treia Romă (şi ultima) şi era astfel menită să devină capitală a unui Imperiu ortodox care ar fi urmat să se extindă asupra întregului spaţiu balcanic şi ortodox. În perioada domniei ţarului Nicolae I (1825-1855), politica autorităţilor cu privire la cultele religioase devine deosebit de restrictivă. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, procuratorii, funcţionari instituiţi de ţar, aveau dreptul de a se implica în activitatea şi funcţionarea internă a acesteia. Între altele, în această perioadă este interzisă traducerea Bibliei în limba rusă vorbită şi integrarea acestora în practica bisericească.  În anul 1839 se face revenirea forţată a rutenilor la Ortodoxie, trei episcopi şi 1300 clerici revenind la Biserica Ortodoxă Rusă, împreună cu o parte a credincioşilor. În acelaşi timp, Statul rus duce o politică de convertire la ortodoxie a protestanţilor, interzicând schimbarea religiei de la Ortodoxie la alte confesiuni, iar copiii nou-născuţi rezultaţi din căsătoria între un ortodox şi un heterodox urmau să fie obligatoriu de religie ortodoxă. Dreptul la libertatea religioasă este recunoscut de autorităţile ruse abia după 1905.  Ţarul Nicolae al II-lea (Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei a fost ultimul împărat de pe tronul Rusiei. Nicolae al II-lea nu a reuşit să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării într-o perioadă de agitaţie politică şi respectiv conducerii Armatei ruse în timpul războiul ruso-japonez (1904-1905) (soldat cu înfrângerea catastrofală a Rusiei) cât şi în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). El este silit să facă o serie de reforme care transformă Rusia într-o monarhie constituţională; ulterior, ca urmare a Revoluţiei bolşevice din 1917-1918, ţarul a fost silit să abdice, apoi el şi familia sa au următoarele semnificaţiifost executaţi. [[Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei|Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor]] i-a [[proslăvire|canonizat]] sub numele de [[Sfinţii Mucenici Romanovi]]. Un rol important dar încă disputat a avut timpul domniei lui Nicolae al II-lea un personaj numit Grigori Efimovici Rasputin, mistic rus, călugăr din Siberia, cu reputaţie atât de vindecător cât şi de om desfrânat. Mulţi consideră că acesta avea legături cu secta [[hlîsti]]lor. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi că, într-adevăr, starea ţareviciului s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură după venirea lui la Curte; astfel, el dobândeşte o mare influenţă asupra Romanovilor. Aceştia îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea, se pare, sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi pusă în legătură cu ataşamentul tradiţional dintre pătura conducătoare a imperiului şi Biserica ortodoxă rusă.  În perioada domniei lui Nicolae al II-lea administrarea treburilor bisericeşti a fost încredinţată oberprocurorului Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator in întreaga perioadă sinodală, având putere mai mare chiar decât Sinodul dirigent; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent. Era un anti-occidental, adept al principiilor impuse în Biserică de Petru cel Mare, sancţionând aspru orice abatere de la acestea:în tot imperiul ţarist, a început o lungă serie de masacre. De abia după anul 1905 bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertatea religioasă. ==Perioada comunistă==Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost pusă în situaţia de a coexista cu guvernul bolşevic ateu al Rusiei sovietice, apoi al Uniunii Sovietice.  *Negru ===Biserica în perioada bolşevică===La începutul secolului al XX- supunerelea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un [[Sinodul bisericesc tuturor ruşilor din 1917-1918|Sinod al tuturor ruşilor]]. Dar sinodul s-a ţinut abia după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, [[Tihon (Belavin) al Rusiei|Tihon]] (†1927).  Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Ca urmare a decretului bolşevicilor din anul 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi desfăşura activităţile de cult, dar spaţiul său de acţiune este limitat exclusiv la acestea, Biserica neavând dreptul de a-şi exercita influenţa asupra cetăţenilor.  Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, bolşevicii (una dintre mişcările politice de sorginte comunistă active în Rusia şi care sfârşeşte prin a deveni singura deţinătoare a puterii politice) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. Cupolele negre sunt văzute După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii [[episcop]]i şi [[cler]]ici colaboraseră cu Armata Albă (pro-ţaristă, opusă Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul bolşevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă împotriva regimului bolşevic etc.  Din anul 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a [[mânăstiremoaşte]]lor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka (poliţia politică), a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-numita "Biserică Vie", controlată integral de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diferite pretexte din anii 1919-1920. Opoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represive a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, precum şi apelurile sale repetate la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, precum şi creşterea prestigiului său peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce îşi reafirmase loialitatea faţă de predecesorul său. Când, în anii 1921-1922, guvernul a cerut ca averile bisericii să fie donate pentru ajutorarea populaţiei care murea de foame ca urmare a recoltei slabe din 1921, între Biserică şi noile autorităţi a izbucnit un conflict de amploare; autorităţile au decis să folosească această ocazie ca să distrugă biserica, lansând o serie de măsuri represive.  Ameninţată distrugerea completă, Biserica nu şi-a putut continua opoziţia faţă de abuzurile puterii bolşevice. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlericală a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul bolşevic. El a renunţat la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, recunoscând legitimitatea acestuia şi acceptând condamnarea publică a acelora dintre ierarhi şi clerici care se alăturaseră rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziţie în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică. ===Biserica sub stalinism===Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală de către Biserică a autorităţii regimului bolşevic. Declaraţia acestuia din data de 29 iulie 1927, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse, dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei; această declaraţie a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.  În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopii şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările de clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 mai existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi desfăşoare activităţile religioase în clandestinitate. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în privinţa religiei, doar "libertatea cultului şi a propagandei ''anti''religioase" (subl. noastră).  Instituţional, la sfârşitul anilor '30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de [[parohie|mânăstiriparohii]]şi peste 150 de [[episcop]]i. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătăţeşte puţin în comparaţie cu perioada precedentă. Dată fiind situaţia militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a susţine pe cât posibil (mai ales moral) trupele ruseşti şi efortul de război.  În anul 1943, Stalin se întâlneşte cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, şi anume ''locum tenens'' patriarhal, mitropolitul Serghie (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) şi exarhul Ucrainei şi cu mitropolitul de Kiev şi Galiţia, Nicolae (Iaruşevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi câteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea apropiatului Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii, dintre cele închise în 1918.  După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului, care devine în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.  Din anul 1946, viaţa bisericească a instituţiilor externe ale Patriarhiei Moscovei a fost condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care a exercitat totodată şi autoritatea episcopală pentru eparhiile care nu aveau episcopi proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului. Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.*Verde – Sfânta TreimeUna din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică, inclusiv chestiunea "reunificării" Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţîpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596, însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără vină sub pretextul colaborării lor cu administraţia germană şi cu Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (principalele acuzaţii care li s-au adus în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina).*Albastru ===După Stalin===După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la ''Perestroika'', exprimarea publică a convingerilor religioase – Sfântul Spiritcreştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliţia politică sovietică, îşi infiltrează un mare număr de agenţi între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum şi în rândul celorlalte culte. În acelaşi timp însă, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În anul 1987, doar în cadrul Federaţiei Ruse din cadrul URSS, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi (în funcţie de religie) au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.*Auriu La data de 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici care petrecuseră vreme îndelungată în exil s- au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani ai regimului comunist.  Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea a o mie de ani de la [[IsusBotezul ruşilor|Botezul din Kiev]], urmată, în 1989, de aniversarea împlinirii a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din viaţa publică eşuaseră, preferând ca pe viitor să încerce să folosească religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc celebrări generos sprijinite financiar de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mănăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.  După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S. (1991), Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.  == Starea Bisericii Ortodoxe Ruse în zilele noastre ==Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Cupolele aurii puse Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este relativ redus, dar a crescut de la an la an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii, dintre care peste 50% (14,700) se află în Ucraina [http://www.risu.org.ua/library/doc/MP_canter.pdf]), 154 [[episcop]]i, 635 [[mănăstire|mănăstiri]], 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe turnurile cilindrice teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia bolşevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km&sup2;). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în anul 2004.  ===Relaţiile cu alte confesiuni şi religii===După căderea comunismului, între Biserica Ortodoxă Rusă şi [[Biserica Romano-Catolică|Sfântul Scaun]] există tensiuni considerabile, mai accentuate din anul 2002, când [[Alexei al II-lea (Ridiger) al Moscovei|Patriarhul Alexei al II-lea]] a condamnat crearea de către Vatican a unei dieceze catolice pe teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de [[prozelitism]] catolic într-o ţară majoritar ortodoxă şi o flagrantă încălcare a teritoriului său canonic. Biserica Catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţă neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.  Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe ruse tind astfel construite pentru să vadă prozelitismul catolic sau neoprotestant ca pe o formă de "concurenţă" neloială a arăta precum lumânările aprinseacestor culte faţă de ea, dacă sunt privite în situaţia în care aceasta îşi revine cu greu după 70 de ani de represiune comunistă. Ca şi celelalte Biserici Ortodoxe din depărtareţări foste comuniste, Biserica rusă nu era pregătită pentru a face faţă unei libertăţi religioase complete.

Cupolele argintii se întâlnesc ===Legislaţie===După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autorităţile Federaţiei Ruse au emis în zilele noastreanul 1997 ''Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă''. Conform prevederilor Legii din 1997, culoarea neavând o semnificaţie deosebităînregistrarea de noi asociaţii religioase este relativ dificilă, arătând astfel că sunt proaspăt ridicate şi acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi clare ale prezenţei lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani suportă limitări semnificative ale posibilităţii de a face prozelitism. Legea a fost bani sau timp dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările religioase mai mici, (în special [[baptism|baptiştii]] şi membrii altor culte neoprotestante aduse în Rusia de misionarii occidentali în ultimul deceniu) consideră că statul acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi le reprimă pe celelalte. Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, ''de facto'', orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi pictate , dar care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai înainte de căderea comunismului), este în culorile tradiţionalemod automat considerată "distructivă". Astfel, Legea stabileşte o distincţie între cultele recunoscute şi care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul şi [[iudaism]]ul) şi alte confesiuni, care nu beneficiază de aceste drepturi.

Numărul de cupole are de asemenea anumite semnificaţii: *Una este cea care-l indică pe Datorită rolului istoric şi cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse, atitudinea autorităţilor ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească cu [[Isuspatriarh]]. *Trei indică Sfânta Treime. *Cinci îi indică pe Isus şi ul cu ocazia sărbătorilor religioase importante cum ar fi de Sfintele [[cei patru evangheliştiÎnvierea Domnului|Paşti]]. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai rare. Nici confesiunile protestante sau neoprotestante, nici Biserica Catolică nu beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.

Crucile ===Observaţii===Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu trebuie confundată cu [[Biserica Ortodoxă Rusă din vârfurile cupolelor au la baza lor afara Rusiei]], formată după Revoluţia bolşevică de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea Bisericii ruse pe care o semiliună aşezată cu colţurile în susconsiderau dominată de comunişti. Aceasta este de fapt o ancoră, indicând că biserica este o corabie Comuniunea între cele două Biserici ruse s-a credinţei într-o mare de deşertăciunirestabilit în anul 2007.

Multe bisericiUna din problemele foarte sensibile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi rămâne statutul Bisericii Ucrainene, [[Catedrala Sfântul Vasile]] din [[Moscova]] fiind cel mai cunoscut exempluscindată în trei facţiuni concurente, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplătordintre care două reclamă autocefalia, fiind bazat pe credinţa că [[simetrie|simetria]] iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este duşmanul [[frumuseţe|frumuseţii]]cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).

== Vezi de asemenea =Misiune===*Prin tradiţie, Biserica Ortodoxă rusă este prezentă şi are o misiune activă în [[RusiaBiserica Ortodoxă a Chinei|China]]*, [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană]]*[[Istoria creştinismului]]*[[Inelul de Aur]]*[[Cezaropapism]]*[[Hlista Japoniei|Japonia]], Africa etc.

==Legături externeSurse==* [http://www.mospat.ru/?lng=1 Situl web oficial al '''Bisericii Ortodoxe Ruse''']* [http://ro.orthodoxlinks.info/orthorus/ Biserica Ortodoxă Rusă]* [http://www.pravoslavie.ru/english/ Pravoslavie.Ru]* [http://eng.sedmitza.ru/ Sedmitza.Ru]

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) oferea Rusiei posibilitatea de a interveni în politica internă a Porţii pentru protejarea ortodocşilor. Această politică a Rusiei se evidenţiază prin Convenţia de la Akkerman (1826) şi Tratatul de la Adrianopol (1829). Sub politica protecţionistă a Rusiei se ascundea dorinţa de expansiune spre sud-estul Europei, împlinirea ,,planului grecesc” - transformarea Imperiului otoman într-un imperiu elen (tradiţionalul plan de refacere a Bizanţului), sub conducerea marelui duce Constantin, fiul ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796). În 1700, după moartea Patriarhului Adrian, Petru cel Mare a intervenit în numirea succesorului , în 1721 a hotărât ca «Sfântul Sinod» să conducă Biserica Ortodoxă Rusă, şi a mutat reşedinţa ei , care era la Moscova, la Petersburg,oraş întemeiat chiar de el în 1703. Biserica a devenit un fel de marionetă, ar căror sfori erau trase de ţar, care putea face tot ce considera el necesar în domeniul bisericesc. Prin desfiinţarea Patriarhiei ruse şi introducerea Colegiului duhovnicesc, ,,Regulamentul spiritual” (1721) al lui Petru cel Mare (1682-1725) a modificat doctrina eclesiologică, ţarul devenind controlor şi, indirect, şef al Bisericii, care nu mai este o instituţie de drept divin, ci un departament al statului. Titlul de Ţar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă prin bizantinul Kaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae.Înainte de Nicolae I, a domnit fratele lui, Alexandru I ( 1801-1825 ) numit şi îngerul păcii, care dorea să guverneze ţara ca şi bunica lui Ecaterina cea Mare. Un eveniment important îl constituie proclamarea anexării Georgiei la Imperiul rus în 18 ianuarie 1801, iar din 1811 Biserica Georgiei a fost încadrată ca exarhat în Biserica ortodoxă Rusă. El a fost iubit de popor, deoarece a făcut mult bine, iar în 1814, când Napoleon a semnat abdicarea, Alexandru I, a fost desemnat ca salvator al Europei. Ultimul act de măreţie al lui Alexandru I în politica europeană l-a constituit încheierea Sfintei Alianţe. În 1823, la desemnat ca succesor al tronului pe Nicolae I , el murind la 1 decembrie 1825. Moartea lui a întristat foarte tare sufletele poporului rus, care au dorit să îl vadă din nou pe eroul lor, chiar au cerut exhumarea trupului său. În perioada lui Nicolae I (1825-1855), procuratorii erau consideraţi mâna dreaptă a ţarului, , dintre care amintim pe Protasov, care avea dreptul de a se implica în activitatea internă a Bisericii, deoarece Biserica era o instituţie ,ce putea fi manevrată de guvernele ţariste. În anul 1839,(se face revenirea rutenilor la ortodoxie) pe vremea când Protasov era la putere ,ucrainienii din Austro-Ungaria , devin din nou creştini ortodocşi, iar guvernul ţarist a fost silit să-i pedepsească pe toţi cei care au participat la revoluţiile din 1820 şi 1861.Politica ţarului Nicolae I ,de a asigura şcoli proprii şi un salariu mai omenos pentru clerul de mir,ţinut în mizerie de polonezi ,a dus la hotărârea celor trei episcopi şi 1300 clerici de a reveni la Biserica rusă. Regimul poliţist al lui Nicolae I ,a mers atât de departe , pentru a putea controla toate sectele, încât au sigilat cimitirul din Moscova, iar Protasov a interzis ca în Biserică , să se facă traduceri ale Bibliei în limba vulgară rusă, şi i-a convertit pe toţi protestanţi, astfel încât să nu mai poată fi schimbată religia lor, iar copii noi născuţi, rezultaţi dintre un ortodox şi eterodox să fie de religie ortodoxă. Deabia după 1905, s-a acceptat ca fiecare să aibă libertatea de a-şi alege propria religie.În Rusia ţaristă , după manifestul din octombrie 1905, a existat un sistem destul de bizar pe care Almanahul de la Goltha îl numea " monarhie constituţională sub un ţar autocrat ".Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost nevoită să coexiste cu guvernul ateu al Uniunii Sovietice.Lui Nicolae, căruia îi plăcea să-şi spună inginer ca să nu se declare poliţist, istoricii i-au făcut un portret în care se disting bine trăsături din fizionomia lui Stalin. În timpul ţarului Alexandru II/Saşa ( 1855-1881), au fost întemeiate multe seminarii, care cu timpul au devenit pepiniere de nihilişti, iar alături de Filaret al Moscovei, Alexandru II, a desfiinţat iobăgia în 1861. În 18 februarie Alexandru II, a semnat actul de desfiinţare a şerbiei.După ţarul Alexandru II, (bunicul lui Nicolae II ) au mai urmat la putere ţarii : Alexandru III (1881-1894) şi Nicolae II (1894-1917).Alexandru III , încă de mic ,a fost dat de tatăl său (Alexandru II), în grija lui Constantin Pobiedonosţev/Konstantin Pobedonosţev, un conservator şi naţionalist, care i-a oferit o educaţie foarte ortodoxă şi i-a insuflat principile autocratice. El a preluat o moştenire dificilă, dar a condus ţara cu « mână de fier ». El a trăit după câteva principii, care reies şi din vorbele lui :"Vocea Domnului ne sfătuieşte să susţinem cu credinţă o conducere absolutistă. Vom conduce destinele imperiului nostru dând crezare prevestirilor lui , pornind de la ideea justiţiei şi puterii autocraţiei, pe care o vom consolida ; viitorul va fi o problemă între noi şi Dumnezeu." În timpul domniei lui, de treisprezece ani, în ciuda circumstanţelor improprii în care se afla poporul , el a reuşit să aducă pace şi înviorare economică asupra ţării.Ţarul Nicolae al II-lea ( Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei, a fost ultimul împărat, ultimul Romanov pe tronul Rusiei . Nicolae al II-lea s-a dovedit incapabil să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării în timpul unor situaţii agitate din punct de vedere politic şi ale conducerii armatei ruse în cel mai mare conflict internaţional de până atunci. Domnia sa s-a sfârşit odată cu Revoluţia rusă ( 1918 ), pe timpul căreia, el şi familia sa au fost executaţi.O altă personalitate, a sec.XX-lea a fost Grigori Efimovici Rasputin , un mistic rus , călugăr din Siberia , despre care se poate afirma că a avut o personalitate dublă , una de mare vindecător şi alta de om desfrânat. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea , a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. După spusele altora ,se zvonea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciului s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură ,iar din aceste motive consider că merită amintit numele lui. Poziţia dobândită de Rasputin i-a permis, într-o anumită măsură ,să exercite influenţe asupra familei Romanov. Ţarul şi ţarina îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului. În perioada lui Nicolae II, a domnit oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator,chiar mai puternic decât «Sinodul dirigent» ; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent . Era un om căruia nu-i plăceau deloc ideile occidentale şi ar fi preferat să aducă Rusia înapoi, la epoca lui Petru cel Mare . El dorea ca poporul rus să fie adevăraţi fideli principilor lui , şi să respecte tot ce venea din partea statului, iar cei care se opuneau principilor lui, erau pedepsiţi crunt . Din această cauză Biserica ortodoxă Rusă a intrat într-o perioadă grea - aşa au început masacre în tot imperiul ţarist. Deabia după 1905, bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertate religioasă .După 1917, expansiunea comunismului spre centrul Europei a însemnat expansiunea Rusiei (URSS), o nouă formă de cucerire. În secolul trecut, Imperiul ţarist a fost socotit de populaţia balcanică, în special de cea slavă, ca având o misiune mesianică ce se referea la păstrarea credinţei ortodoxe, la răspândirea acesteia şi la contracararea ereziilor. În toate tratatele politice încheiate cu Imperiul otoman, Rusia apare ca apărătoare a ortodocşilor în faţa abuzurilor musulmanilor. După revoluţia rusă din februarie 1917 , şi Biserica Ortodoxă Rusă a fost supusă unui amplu proces transformator, menit să o scoată de sub dependenţa totală faţă de autoritatea laică. În acest sens, în cadrul «Sinodului dirigent» în vara anului 1917, s-a hotărât reînfiinţarea instituţiei patriarhiei , desfiinţată de Petru Cel Mare, urmată de alegerea după mai bine de 200 de ani, a patriarhului Rusiei în persoana mitropolitului Moscovei ( Tihon Belavin ). Lucrurile au luat însă o altă întorsătură , odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Iniţial, bolşevicii (curent de gândire politică comunistă ) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale, au adoptat o legislaţie moderată, în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa- numitele armate albe, mai ales în teritorile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Totuşi nu se poate vorbi în 1918 de o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească.Măsurile dure luate în cursul războiului civil de autorităţiile sovietice împotriva clericilor erau justificate de acestea ca acte de pedepsire faţă de participarea lor sau a rudelor acestora la lupte contra Armatei Roşii, propagandă antisovietică ori alte acţiuni îndreptate împotriva bolşevicilor.Datorită decretului sovietic din 1918, care se referea la libertatea conştiinţei şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă, dobândeşte dreptul de a-şi deşfăşura activităţiile religioase, cu condiţia să nu influenţeze mentalitatea cetăţenilor. În 19 ianuarie 1918, datorită acestei posibilităţii, este ales după reînfiinţarea patriarhiei, primul patriarh , şi anume mitropolitul Tihon de Jaroslav şi Rostov (†1927).Deşi în primele decrete din ianuarie 1918 ale guvernului revoluţionar era proclamată oficial libertatea la expresie religioasă, atât biserica cât şi credincioşii au fost persecutaţi. Mai înainte de Revoluţia rusă (1917), existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost desacralizate, peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, (mulţi dintre ei în perioada marilor epurări din 1936-1937).Din 1919 însă, guvernul bolşevic, a trecut la o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească, care a constat în propagandă şi acţiuni, având un vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiuniile de "verificare" a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde, formând aşa- zisa "Biserică Vie", controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se pot adăuga şi procesele din anii 1919-1920 intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse motive.Bolşevicii, de la Lenin la Stalin, au crezut că vor ajunge la binele libertăţii socialiste prin intermediul răului constrângerii poliţieneşti, înainte de a face din necesitate virtute , de a codifica pentru vremuri de pace procedeele violente ale războiului civil, de a lăsa ,în fine, obişnuinţele dictatorii să le devină o a doua natură. Poziţia "negativă" a patriarhului Tihon faţă de politica represivă a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor , i-au consolidat autoritatea şi i-au atras simpatii nebănuite în rândul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar şi peste hotare.Statul comunist urmărea prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi, ultimul dintre ei, Petru Poliansky pe data de 10 Decem¬brie 1925, după ce a afirmat credinţă predecesorului său.Totuşi poziţia tranşantă faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut fi menţinută. În condiţiile în care , după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare ne mai văzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt în nuanţarea poziţiilor publice faţă de guvernul bolşevic, în sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice, cărora l-i se solicită să se dezică de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi să nu se implice în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţâpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternicile mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică. Între aceste mişcări, cea mai cunoscută a fost aşa- zisa "Biserică Vie", sprijinită de Tucikov, comisarul poporului pentru culte. La sfârşitul anilor '30, ca instituţie, Biserica se afla în pragul lichidării în U.R.S.S. - baza materială, structura organizatorică şi activitatea «Sfântului Sinod» erau în agonie; dispăruse posibilitatea de pregătire a preoţilor şi numărul lăcaşurilor bisericeşti se diminua continuu. Datorită situaţiei extrem de critică în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie/Sergiu/Serghei s-a simţit nevoit să îi comunice lui Stalin în 1927 ,printr-o scrisoare, că Biserica va fi alături de regimul nou, al Partidului Bolşevic.În aceste clipe dificile pentru Biserica Ortodoxă Rusă, au fost interzise publicări ale literaturii religioase, au fost omorâţi , sau încarceraţi ,o mare parte dintre episcopi şi clericii, Biserica nemaiavând acces la nici un drept în viaţa publică. Declaraţia din 29 iulie 1927, făcută de Serghie, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de subordonare faţă de o putere politică antiecleziastică şi antireligioasă ce urmăreşte distrugerea Bisericii şi a credinţei, această declaraţie ducând la ruptura definitivă dintre Biserica Rusă din străinătate şi Patriarhia Moscovei.Arestările clericilor , episcopilor şi măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat însă din 1935, iar în perioada 1937- 1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin 1939 mai erau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune ,doar patru episcopi şi 4 arhierei, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase, bineînţeles într-un loc clandestin. Pe durata celui de-al doilea război mondial, persecuţia religioasă în Uniunea Sovietică a devenit mai puţin pronunţată. Pe 4 septembrie 1943, la Stalin au avut loc două primiri. Dimineaţa a fost convocat la vila sa, colonelul de securitate G.G. Karpov*Boris Souvarine, cu care, în prezenţa lui G.M. Malenkov şi L.P. Beria, Stalin a discutat în amănunt despre starea Bisericii. S-a interesat în special despre legăturile externe ale Patriarhiei Moscovei, situaţia bisericilor ortodoxe din Bulgaria, România si Iugoslavia, unele nume de ierarhi ruşi, patriarhii Ierusalimului şi Antiohiei. În încheierea discuţiei, liderul de la Kremlin (Stalin),a ajuns la ideea că era timpul să se creeze un Consiliu, organ de stat special care să facă legatura între conducerea Bisericii şi guvern. Organ pe care - a propus Stalin - putea să-l conducă chiar G.G. Karpov.*Gheorghi Grigorievici Karpov - figura-cheie în relaţia stat-Biserică din anii '40 -'50 - se născuse în 1898. Avea 45 de ani când a fost chemat la Stalin. Intrase în partidul comunist în 1920, iar din 1922 lucra la Direcţia principală a securităţii statului, din cadrul NKVD. Din februarie 1941, era unul dintre şefii Secţiei III a Direcţiei politico-secrete a Comisariatului poporului pentru securitatea statului (NKGB), căreia i se subordona un sector special pentru " lupta cu contra-revoluţia biserico-sectară ". În februarie 1943 Karpov a obţinut gradul de colonel de securitate. Aşadar, numirea lui de către Stalin ca şef Studiu istoric al Consiliului pentru problemele Bisericii nu era deloc întâmplatoare.Hitler declară despre el : " Stalin, nu solicită niciodată, ci doar pretinde sau protestează .Când i se dă ceva , este pentru că acel ceva i se datorează. Când el este cel care restituie , nu spune că o face din obligaţie ci, dimpotrivă , pentru că este generos. Astfel, a ştiut să-i convingă pe englezi şi mai ales pe americani că nu ei sunt aceia care-i ajută pe sovietici să se apere, ci că Stalin a intrat în război numai pentru a-i scoate pe occidentali dintr-o situaţie dificilă. " Nu după mult timp, Stalin s-a întâlnit cu ierarhii Bisericii ortodoxe Ruse: mitropolitul vicar Serghei (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si exarhul Ucrainei, mitropolitul de Kiev şi Galitia Nicolae (Iarusevici) , unde s-a discutat problema relaţiilor dintre Biserica şi Stat. Multă vreme, în cercurile bisericeşti, această întâlnire a rămas o legendă. Abia relativ recent s-au pus în circulaţie amănunte despre ea. Principalul motiv al întrevederii l-au constituit înalta apreciere dată de Stalin activităţii patriotice a Bisericii şi angajarea lui personală, expresă şi fără echivoc, de a contribui la rezolvarea problemelor ei. În urma acestei întâlniri istorice, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Liderul a propus chiar un ajutor financiar si organizatoric pentru proximul Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). La remarca mitropolitului Serghei ca pentru pregătirea Sinodului e nevoie de cel puţin o lună, Stalin a propus "să se adopte ritmuri de muncă bolşevice". Drept urmare, s-a hotărât ca Sinodul să aibă loc pe 8 septembrie 1943. Interesul lui Stalin pentru desfăşurarea Sinodului în regim de urgenţă a comprimat termenii de la cel puţin o lună la patru zile, deşi erau condiţii de război. Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie,iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin personal faţă de nevoile Bisericii Ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrările lor întru salvarea patriei. Sinodul a făcut un apel către toţi creştinii lumii să se unească "pentru victoria finală asupra duşmanului comun..." Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baja juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Hruşciov. Pe 12 septembrie, este desemnat ca patriarh al Bisericii P.F.Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia, dar el va trăi prea puţin pentru a mai vedea cum s-a materializat acordul cu Stalin din toamna anului 1943, Serghei murind pe 15 mai 1944, în urma unui accident vascular cerebral.O dată cu moartea fericitului patriarh Sergiu, întâmplată în mai 1944, ochii tuturor s-au îndreptat spre Mitropolitul Alexei al Leningradului. Şi în acest chip, spre bucuria şi mulţumirea unanimă, ierarhul de toţi iubit ajunge în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii dintre cele care au fost închise în 1918. Documentele de arhivă demonstrează că liderul de la Kremlin ( Stalin ) vedea Biserica în conexiune cu politica externă a statului sovietic. Unii au scris că Stalin a vrut să dea dovadă de mobilitate în politica sa faţă de Biserică, în ajunul conferinţei de la Teheran. Alţii că în 1943 el a înţeles că trebuia să-şi câştige popoarele catolice, ortodoxe şi protestante din Europa răsăriteană, ca de altfel, şi din propriile teritorii apusene. Era important să nu le sperie, să nu-şi facă ostile bisericile de acolo, iar ca să poată face asta, trebuia să convingă că în U.R.S.S. există o Biserică prosperă şi înfloritoare. Studierea arhivelor de stat ale Federaţiei Ruse dovedeşte intenţia conducerii sovietice de a folosi Biserica drept instrument pentru realizarea planurilor sale geopolitice. Aceste planuri sunt chiar autoarele schimbării politicii statului faţă de Biserică. În segmentul de timp 1943-1945, arhivele menţionează două întrevederi, Stalin - ierarhii Bisericii: 4 septembrie 1943 şi 10 aprilie 1945, la aceasta din urmă participând patriarhul Alexie şi mitropolitul Nicolae. Atunci Biserica ortodoxă Rusă a primit de facto un statut confesional de protejată, în schimbul angajamentului său de a sluji interesele statului în sfera politicii externe şi a propagandei. Din 1946,viaţa bisericească a instituţilor externe ale Patriarhiei Moscovei este condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Crutiţelor, care exercită totodată şi funcţiunile arhiepiscopeşti pentru cele care nu au episcopi proprii. Un rol special a revenit în acest sens Secţiei de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei şi comparat adesea cu un ministru bisericesc al afacerilor externe. Primele acţiuni au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30bolşevismului. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului mondial. La Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt biserici autocefale, care şi-au declarat acordul de a lupta din toate puterile lor împotriva Vaticanului. În noile împrejurări partea sovietică considera Vaticanul duşmanul numărul 1.Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşa numita problemă a reunificării Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţâpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596,însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina.La 3 martie 1953, un comunicat oficial anunţa hemoragia cerebrală care-l va ucide pe Stalin, iar în 5 martie , acesta trece în nefiinţă. După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroica, exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel , a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membri ai Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursul de "Ateism Ştiinţific". În cele din urmă, prin deceniul al optulea, mulţi preoţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, ca şi ai altor culte de altfel, au fost în mod secret angajaţi de către KGB. În acelaşi timp, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În 1987, în Federaţia Rusă, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi, (în funcţie de religie), au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.La 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici, care au petrecut vreme îndelungată în emigraţie, s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani. După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S. ,Biserica Rusă va deveni treptat, un factor activ al vieţii sociale şi culturale, patriarhul Alexei al II lea( Ridiger) ,ca şi alţi lideri ortodocşi ruşi, devenind o persoană foarte cunoscută. O problemă foarte sensibilă în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ucrainiene.Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea mileniului de la Botezul din Kiev. Se pare că'' , în acest moment, guvernul a văzut că eforturile antireligioase au fost făcute fără succes şi, în loc de asta, a încercat să folosescă religia pentru a obţine sprijinul populaţieitrad. De-a lungul anului 1988Doina Jela Despois, au avut loc sărbătoriri generoase sprijinite de stat ,în Moscova şi în alte oraşeEd. Mai multe mânăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod implicit, interzicerea propagandei religioase a încetatHumanitas, aşa cum a încetat prezentarea religiei într-un mod critic sau batjocoritor. Pentru prima oară în Uniunea SovieticăBucureşti, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiunile în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.Anul 1989 marchează împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. În şedinţa Sfântului Sinod din 27-28 decembrie 1988, prezidată de Sanctitatea Sa Pimen, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, a fost numită o Comisie pentru pregătirea aniversării celor 400 ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Deşi regimul monarhic ţarist a avut o influenţă sufocantă asupra Bisericii Ruse, ruşii aveau stat şi biserică organizate liber şi condiţii materiale de dezvoltare culturală şi bisericească neasemuit mai avantajoase - ea a fost cea mai înfloritoare Biserică dintre Bisericile ortodoxe. 1999

1.Pr. Teodor M.Popescu ,*Pr.Teodor Bodogaie, Pr.George GH. Stănescu Lector Chiril Pistrui,"Biserica rusă.Activitatea ei misionarăOrtodoxă Rusă 1918-1958", din Istoria Bisericească Universalăîn ''Mitropolia Ardealului'', vol.II an V, Ednr.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă 1-2, Bucureşti 1956Sibiu, p1960.413

2*Diac.Gudrum Ziegler Asist. I. Chivu, Cel de-al doilea fiu – Alexandru al III – lea"Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", din Secretele Romanovilor în ''Biserica Ortodoxă Română'', Istoria şi moştenirea ţarilor ruşian CVII, Ednr.Saeculum7-10, Bucureşti 2000, op.cit , p1989.200

5==Legături externe==*[http://www.Cronica bisericeascămospat.ru/?lng=1 Situl web oficial al '''Bisericii Ortodoxe Ruse''']*[http://ro.orthodoxlinks.info/orthorus/ Biserica Ortodoxă Rusă]*[http://www.pravoslavie.ru/english/ Pravoslavie.Ru]*[http://eng.sedmitza.ru/ Sedmitza.Ru]*[http://www.mospat.ru/index.php?lng=1 Biserica Ortodoxă Rusă] - site oficial în limba engleză.*[http://www.patriarchia.ru/ Patriarchia.RU] - portalul oficial al Patriarhiei Moscovei (doar în limba rusă)* [http://www.cnewa.org/ecc-bodypg.aspx?eccpageID=17&IndexView=toc Eastern Christian Churches: The Orthodox Church of Russia], articol de Ronald Roberson, Mărturii ale unităţii poporului preot şi prestigiului ţăriiistoric romano-catolic.<!--- * [http://www.pravos.org/index.htm Commission Dialogue Moscow Patriarchate-Church outside Russia] --->*[http://www.risu.org.ua/library/doc/MP_canter.pdf Canonical Territory of the Moscow Patriarchate: An Analysis of Contemporary Russian Orthodox Thought],Trecera la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexeide Pr. Dr. J. Buciora, din Mitropolia Banatului , anul XX ,nr(o lucrare critică despre acţiunile Patriarhiei Moscovei în afara Rusiei)*[http://www.orthodoxa.org/GB/orthodoxy/canonlaw/russianterritory. 4-6 htm The Russian Canonical Territory], Bucureşti 1970 ppe siteul Bisericii Estoniei (o critică a acţiunilor Patriarhiei Moscovei în Estonia).386