Modificări

{{Articol de calitate}}{{Sfinti|nume= Sf. Teodosie cel Mare,<br>începătorul vieții de obște|Imagine= [[ImageFișier:Theodosius the Cenobiarch (mosaic in Nea Moni).jpg|thumb|right|250px250 px|<center>'''Sf. Teodosie Chinoviarhul''' - mozaic din mănăstirea Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea''</center>]]|nastere= 423, Mogarisos, Capadocia|adormire= 529, lângă [[Betleem]]|localizare= [[Țara Sfântă]]|recunoastere= pan-ortodoxă|etnie= [[Imagine:Flag_of_the_Byzantine_Empire.png|24 px]] [[Imperiul Bizantin|bizantin]]|tip= [[Cuvios]], [[monah]]|canonizare= |calendar= [[11 ianuarie]]|biserici= |site=}}[[Cuvios]]ul '''Teodosie cel Mare''' (gr. în greacă Θεοδόσιος ὁ Μέγας; sl. în [[Limba slavonă|slavonă]] Феодосий Киновиарх), supranumit '''Chinoviarhul''' (adică ”începătorul „începătorul [[Viață de obște|vieții de obște]]”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina. [[PrăznuirePraznic|Prăznuirea]] sa în [[Biserica Ortodoxă]] se face pe [[11 ianuarie]].

Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos <ref>Numele localității poate avea forme diferite: Mogarissos, Mogarisos, Mogarion, Garisos.</ref> din ținutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie și mama sa Evloghia, și erau amândoi credincioși și cucernici.

Teodosie a intrat de tânăr în [[monahism]] și, din râvnă pentru Locurile Sfinte și din dorința de înstrăinare<ref>După ''Viața'' sa, tânărul Teodosie a dorit să urmeze exemplului de înstrăinare al patriarhului [[Avraam]], care și-a părăsit părinții, prietenii, rudele și tot ce avea din dragoste pentru Dumnezeu. </ref>, a pornit spre [[Ierusalim]], pe vremea când se adunase la Calcedon [[Sinodul IV Ecumenic]], la anii 451. Trecând prin Antiohia, s-a dus la marele [[Simeon Stâlpnicul]] (prăznuit la [[1 septembrie]]), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare pe care le va scoate din gura lupului.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 <ref>După cronologia lui Dimitrios G. Tsamis din: ''Patericul sinaitic'', Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 222</ref> în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem , o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un [[arhondaric]] pentru [[călugăr]]ii străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați. Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici : într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin [[minune|minuni]] și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții. Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului [[Vasile cel Mare]], frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.

Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei [[Monofizitism|monofizite]]. După ce a predicat de la amvonul [[Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)|Bisericii Sfântului Mormânt]], la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii sinodului ecumenic [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului Ecumenic de la Calcedon ]] și că cei care nu-l primesc sunt [[anatema]], împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) - un miofizit moderat - l-a suspendat temporar. Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.

Pentru că “dintre „dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă): o severă (aspră) asceză (“Împodobindu„Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare…”), până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată, (“…cu „…cu dureri…” – punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci “atins„atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege și nu slăbește întru nimic regula sa de asceză și rugăciune” <ref>Cf. ''Le Synaxaire…'', p. 377</ref>), mila față de săraci și bolnavi (că pentru aceasta “…daruri „…daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie”), și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu (“…și …„și cu rugăciune”) <ref>Cf. ''Le Synaxaire…'', p. 377</ref>. Dar acestor « podoabe » el a adăugat “cuviința „cuviința cea dumnezeiască”, desăvârșita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curăției »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: “Ce „Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?”, a răspuns: “Omul „Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă ([[Evanghelia după Matei|Mt.]] 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minții. Dar este trebuință și de acoperământul și de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupești.” <ref>Agaton 8, ''Patericul egiptean'', ed.cit., p. 25.</ref> ŞiȘi, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, aș adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupești, sunt încă și mai mult decât acoperământ (“zid” „zid” – cum ziceam la alcătuirea cuviosului [[Gheorghe Hozevitul]]) și podoabă (deși “podoabă” „podoabă” are un înțeles foarte puternic, cum ne arată viersul “Domnul „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” – [[Psalmi|Ps.]] 92, 1 – , [[prochimen]]ul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupești, ca și frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag și absorb lumina (Lumina!). De aici marea prețuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.

Pentru această desăvârșire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: “Roagă„Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.”

Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toți cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el. Cum ziceam și în Introducere, sfântul care în viață a fost în fruntea unei comunități pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice – a sinaxei liturgice – ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viață), ca protos, conducându-ne tainic viața, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunși de duhul său<ref>Aș mai preciza că tot această accentuare (uneori paritară) între « nevoințe » și « curăție » se găsește în mai toate alcătuirile. Voi da un singur exemplu: “Cuvioase „Cuvioase părinte, de Dumnezeu purtătorule Teodosie, cu cuviința te-ai învrednicit de viața cea fericită, pe aceasta aflând-o prin nevoințe și curăție /…/” – Stihira a treia de la “Doamne „Doamne strigat-am…”.</ref>.

Cuviosului Teodosie “purtătorul „purtătorul de Dumnezeu” (teoforul) îi cântăm și o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei (“Slava…” „Slava…” stihoavnei vecerniei, alcătuită de [[Teodor Studitul]]), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru “îndreptătorii „îndreptătorii călugărilor”. De aceea o și întâlnim și în slujbele altor cuvioși<ref>La cuviosul [[Antonie cel Mare]] se găsește în același loc: la slava stihoavnei vecerniei mari; la cuviosul [[Eftimie cel Mare]] ca slavă a stihoavnei utreniei; ș.a.m.d.</ref>. Iată cuprinsul acestei cântări:

E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca “Slavă…” „Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca “îndreptător” „îndreptător” al călugărilor. E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul [[Teodor Studitul]]) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) și pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări: “Mulțimile „Mulțimile călugărilor (până la urmă, iarăși, în obștea cuviosului s-au « încadrat » «încadrat» toți călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, (« Părinte «Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia și arăta tuturor, prin purtarea și învățăturile sale, un chip viu al lui Hristos »Hristos»<ref>Cf. ''Le Synaxaire…'', p. 376.</ref>), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: “cărarea „cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt și mai scurt drum, dar desigur și cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greșeală poate fi fatală… De “cărarea „cărarea cea dreaptă” vorbea și troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga: “În „În pustie gătiți calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care și el a trăit monahicește și prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l “modelul „modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – [[Cartea Facerii|Gen.]] 12 <ref>Cf. ''Le Synaxaire…'', p. 374.</ref>)…” Şi Și cinstirea, lauda continuă: “…Fericit „…Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: « împreună«împreună-cuvântător »cuvântător», și-atunci era mai clar că-i vorba nu de « discuțiile » iscuțiile» cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, și mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind așezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârșia a toată sfințenia, pentru o înălțare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăție a luminii celei nemăsurate ce se răspândește din lucrarea de sfințire cea mai presus de desăvârșire – este curată, luminată și desăvârșită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…” <ref>Sfântul [[Dionisie Areopagitul]], ''Despre ierarhia cerească'', VII, §.3: trad. Pr. Prof. [[Dumitru Stăniloae]], în volumul « Opere complete »pere complete», Ed. Paideia, București, 1996, p. 25.</ref>), și cu drepții și cuvioșii împreună-locuitor (cuvioșii au fost împreună-locuitori pustiului în viață și sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă­-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.

Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) “părăsirea „părăsirea lumii și a celor din lume” e pusă în legătură cu “goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan”.

În cuvinte puține imnograful cuprinde un univers foarte larg de înțelesuri. Când zice “urmarea „urmarea Stăpânului”, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea ''kenozei'' (= goliciunii, golirii, deșertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăinței.

Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonanță deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărțită și împărțită de păcat. Astfel, El ne-a recapitulat pe toți (câți am fost, suntem și vom fi) întru Sine, și tot ce a făcut întru Sine a făcut și întru noi. Şi Și pentru că tot ce a lucrat El a fost “bun „bun foarte” (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.

Așa și aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină și “nu „nu suferă ispitire”, cum cântăm la Întruparea Domnului. Putem aici să luăm expresia “Cel „Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni” ca referindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan – cu care S-a botezat și Domnul – și botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referindu­-se la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam și în comentariul la stihira precedentă. Optând pentru această din urmă variantă, “lipirea „lipirea minții de Domnul” este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (și de lume și de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă) și hrănirea din El – hrănirea din (cu) Trupul și Sângele Său “adevărată „adevărată mâncare” și “adevărată „adevărată băutură”: “Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură” – In. 6, 55. Căci hrănirea cu Pâinea Vieții - “Eu „Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit /…/ Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (In. 6, 48-49, 58) - e cea care întărește trupul “cel „cel slăbit cu pustnicia și cu chinurile”.

<references small>{{reflist|2}}</small>