121 de modificări
Modificări
m
→Istoric
==Istoric==
Biserica Mântuleasa se numără printre cele mai vechi lăcașuri de cult din București și este inclusă pe „''Lista monumentelor istorice din România''”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19179.01.<ref>Institutul Național al Patrimoniului http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice </ref>. Este situată nu departe de intersecția Bulevardului Carol cu Calea Moșilor, pe strada cu același nume, care în urmă cu trei sute ani era la marginea orașului. Acest loc se numea atunci ulița Mântuleasa și avea doar „o adunătură de căsuțe”, care erau „presărate printre mari grădini sau livezi de duzi”<ref>Andreea Răsuceanu, „Cele două Mântulese”, Editura Vremea, București, 2009, pp.11-12.</ref>. Pe aceste terenuri, primite drept zestre de soția negustorului Manta, a fost construit sfântul lăcaș, în jurul căruia s-a dezvoltat, de-a lungul timpului, mahalaua Mântuleasa. Istoricul Constantin C. Giurescu susține că în 1798, deci la 64 de ani de la construirea bisericii, aici erau doar 28 de case, mahalaua fiind considerată atunci „mică și relativ nouă”.<ref>Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 359.</ref> Despre locuitorii acestei zone a orașului, Andreea Răsuceanu ne spune că erau meșteșugari și negustori înstăriți, dar și boieri de rang mai mic, așa cum au fost și ctitorii bisericii. DealtfelDe altfel, negustorul (cupețul) Manta era cea mai de seamă personalitate din această mahala, care deținea, pe lângă averea soției, și moșii întinse în județul Saac, chiar și o vale care îi purta numele.
În 1732, jupânul Manta și soția lui, Stanca, au pus temelia Bisericii Mântuleasa. Însă doi ani mai târziu, când a fost târnosită, negustorul nu mai era în viață. Astfel, lucrările au fost continuate de văduva și de sora lui, cele două cumnate fiind considerate ctitorele sfântului lăcaș, așa cum se arată și în pisania încadrată deasupra ușilor de la intrare: „''Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică, unde se cinstește Hramul Sfinților Îngeri Mihail și Gavril, este făcută din temelie de jupâneasa Maria, sora lui jupân Manta Cupețu și de jupâneasa Stanca și s-a făcut în zilele lui Grigore Ghica V în luna lui septembrie 1734''”. Biserica a fost construită din cărămidă, pe o suprafață de 176 mp, în stilul arhitectonic brâncovenesc. Are formă de cruce, cu altar, naos unit cu pronaosul, pridvor sprijinit pe patru stâlpi cilindrici de piatră și o turlă care servește drept clopotniță, situată deasupra zidului despărțitor dintre pronaos și pridvor.
==Pictură interioară cu imagini rare==
Tot epocii brâncovenești îi aparține și pictura interioară, care a fost scoasă la iveală prin spălarea făcută în 1924 de Paul Molda. Scenele religioase, realizate în frescă bizantină de preotul Bratu și de Iane zugravul, prezintă unele particularități rare de ordin iconografic. Una dintre acestea este pictarea Mântuitorului la dreapta „bunului tâlhar”, în Paradis, în planul al doilea, în spatele patriarhilor Avram, Iacov și Isac, din marea scenă a [[Judecată|Judecății de Apoi]]. De asemenea, se mai pot vedea Cina cea de Taină și [[Înălțarea Sfintei Cruci ]] alături de scene inspirate din activitatea Mântuitorului înainte de Patimi. Printre Apostoli, Episcopi și Sfinți Diaconi care împodobesc pereții hemiciclului, este pictat și Sfântul Diacon Amun, care apare rareori, și niciodată înainte de sfârșitul secolului XVII, în Țara Românească și Moldova.
O altă imagine rar întâlnită în pictura murală medievală este „hora domnițelor”, ce se poate vedea în pridvorul bisericii. Cercetătorii au constatat că aceasta este de fapt o ilustrare a ideii cuprinse în cântările de laudă aduse lui Dumnezeu în Psalmul 149: „''Să laude numele Lui în horă; în timpane și în psaltire să-I cânte lui''”, și în Psalmul 150: „''Lăudați-l pe El în timpane și în horă; lăudați-l pe El în strune și organe''”.<ref>C. Bobulescu, „Lăutari și hori în pictura bisericilor noastre”, București, 1940, pp. 39-41.</ref> În această pictură, dansatoarele, tinere și sprintene, sunt îmbrăcate după datina secolelor XVII și XVIII, cu veșminte din mătase vărgată, cu nasturi prețioși și cingătoare brodate cu modele diverse. Sunt vizibile și alte detalii, precum șirurile de mărgăritar de la gâtul domnițelor, cerceii și împletitura complicată a părului. Alături de aceste domnițe se pot vedea și muzicanții, dintre care unul are harfă și poartă un caftan lung, stacojiu, cu ample falduri.
