Modificări

{{În cursArticol de calitate}}{{Cutie Biografie Episcopi| Nume = Papa Adrian I al Romei| Imagine = [[Imagine:Papa_Hadrianus_I.jpg|230 px|Papa Adrian I]]| Afiliere =[[Biserica Romano-Catolică]]| Reşedinţă = Roma| Formulă = Sanctitatea Sa| Titlul = [[Episcop]] al Romei,<br>[[Papă]] al Romei| Perioada = 772 - 795| Predecesor = [[Ștefan al IV-lea al Romei|Ștefan al IV-lea]]| Succesor = [[Leon al III-lea al Romei|Leon al III-lea]]| Hirotonire preot = | Hirotonire episcop = [[9 februarie]] 772| Consecratori =| Titluri precedente =| Funcţii =| Data naşterii = c. 700| Locul naşterii = Roma| Data morţii = [[25 decembrie]] 795| Locul morţii = Roma|}}'''Adrian I al Romei''' a fost [[Listă a episcopilor Romei|Papă Episcop al Romei]] ([[Papă]]) între anii 772-795, urmându-i lui [[Ștefan al IV-lea al Romei|Ștefan al IV-lea]].

Adrian I a rămas în istorie ca fiind primul papă care a obţinutobținut, prin concesiile făcute de împăratul către Carol cel Mare, recunoaşterea recunoașterea oficială a Statului Pontifical, care s-a menţinut menținut (cu intermitențe) pe parcursul întregului Ev Mediu, până la papa Pius al IX-lea.<ref>Edward Gibbon, ''Istoria declinului şi și a prăbuşirii prăbușirii imperiului roman'', Editura Minerva, BucureştiBucurești, 1976</ref> Obţinând Obținând sprijinul regelui francilor, Carol cel Mare, Papa Adrian a reuşi reușit să îndepărteze definitiv ameninţarea amenințarea pe care o reprezentau longobarzii pentru Statul Pontifical. În mod deschis, el şiși-a manifestat independenţa faţă independența față de [[Imperiul Roman de Răsărit]].

Poziţia Poziția sa faţă față de [[iconoclasm]] a fost foarte fermă, de condamnare a acestei [[erezie|erezii]]; această poziţie poziție a fost explicit formulată de cei doi delegați ai săi la [[Sinodul VII Ecumenic|Al Şaptelea Sinod Ecumenic]], sinod convocat de [[Irina Împărăteasa]] la [[Niceea]] în anul 787, în cadrul căruia a fost restabilită venerarea sau cinstirea (''proskynesis'') [[icoană|icoanelor]].

Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea [[Sfinţii PărinţiSfinții Părinți|Sfinţilor PărinţiSfinților Părinți]] răsăriteni, lucru mai rar întâlnit în occident în timpul Evului Mediu.

Pontificatul său, de peste douăzeci şi și trei de ani, a fost cel mai lung , până la cel al Papei Pius al VI-lea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Adrian I s-a născut la Roma, într-o familie aristocrată. Data naşterii nașterii sale nu este cunoscută cu exactitate, dar se presupune că a fost în jurul anului 700.

Se cunosc puţine puține lucruri despre tinereţea tinerețea sa. Încă de mic și-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot, care a devenit ulterior consul și duce, iar mai târziu trezorier al papei.

{{Traducere EN}}He served under Popes Adrian a intrat în rândurile [[cler]]ului. Inteligent, pios și caritabil, el a atras curând atenția papei Paul I and (757-767), care l-a [[hirotonire|hirotonit]] [[subdiacon]]. A devenit apoi [[diacon]], în timpul papei [[Ştefan al IV-lea al Romei|Ștefan Ştefan al IV-lea]]. He ascended to the papal [[cathedra]] on [[1 februarie]], (767-772 with the support of the Frankish party in Rome. Adrian's policies thereafter were determined generally by the Frankish alliance rather than by his relations with emperors of Constantinople).

Shortly after having become the Pope of Rome===Ascensiunea la scaunul episcopal al Romei===După moartea papei [[Ștefan al IV-lea al Romei|Ștefan al IV-lea]] (la 24 ianuarie 772), the Byzantine territories of the Exarchate of Ravenna and the Duchy of Rome were invaded by the king of the Lombards, DesideriusAdrian a fost ales [[episcop]] al Romei (papă) la 1 februarie 772.<ref>[http://www.britannica. Answering com/EBchecked/topic/6493/Adrian-I Encyclopaedia Britannica - ''s call for help, Charlemagne attacked the Lombard capital, Pavia. After taking Pavia, Charlemagne defeated Desiderius and took the title of King of the Lombards himself. Under the protection of the Frankish king, Adrian was able to add to the Duchy of Rome the territories and cities along the Adriatic Sea that came under his temporal control as the Papal States. With these successesI''], Pope Adrian celebrated by striking the earliest papal coin. accesat 21 decembrie 2012</ref>

An A fost consacrat la 9 februarie 772<ref name="Claudio Rendina">Claudio Rendina - ''Papii. Istorie și secrete'', Ed. BIC ALL, București, 2003, pp. 235-238. ISBN 973-571-410-8</ref>, devenind primul papă cu acest nume (au mai existat încă doi [[iconodulListă a episcopilor Romei|episcopi ai Romei]]cu numele Adrian, Pope precum și alți trei papi cu acest nume ulterior [[Marea schismă|Marii schisme]]). ===Contextul istoric===Activitatea papei Adrian faithfully upheld the veneration of images in the face of the position of Charlemagne and the bishops of France and yet still remained faithful to his alliance with Charlemagne and the FranksI s-a desfășurat pe fondul expansiunii francilor în Europa, în detrimentul [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] și al regatului longobarzilor (lombarzilor) din Italia. Regele francilor, Carol I (viitorul împărat Carol cel Mare), profitând de conflictele teritoriale dintre papalitate și regatul longobard, și-a extins influența politică în Italia. Favoring the position of the eastern  În politica lor continuă de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii de la Roma au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[episcopDonatio Constantini]]i'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, he approved the decree of the le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Sinodul Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Încă de la jumătatea secolului al VII Ecumenic-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de [[Imperiul Roman de Răsărit]] of , care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. În anul 751 regele longobard Aistulf a cucerit Ravenna și regiunea Romagna, punând astfel capăt Exarhatului bizantin de Ravenna. Alarmați, episcopii Romei au apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa [[NiceaZaharia al Romei|Zaharia]] held in 787 defending the veneration of images. To Charlemagnel-a încoronat în anul 751 pe Pepin ''cel Scurt''s objections set forth in his ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de ''Libri Carolinipatrician al romanilor''.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), Adrian replied with a dignified and wordy letter (''grandis et verbosa epistolaThe Encyclopedia of World History''), 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001.ISBN 0-39565-237-5</ref>GibbonCeva mai târziu, Edwardîn 756, are loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''History of the Decline and Fall of the De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman Empire Vol. 5de Răsărit]]; ''de facto''actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene. Kessinger PublishingMai mult, „Donația lui Pepin” a rămas o perioadă fără urmări: longobarzii, departe de a se recunoaște învinși, au continuat să domine nordul Italei și să amenințe Roma, îndeosebi după urcarea pe tron a noului lor rege, Desiderius. 2004 ===Relațiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical===[[Imagine:Charlemagne_and_Pope_Adrian_I. ISBN 1jpg|thumb|right|290px|Carol cel Mare și Papa Adrian I -4191miniatură de epocă]]După urcarea pe tronul pontifical, Papa Adrian I i-2419a cerut în mod imperativ lui Carol cel Mare, urmașul lui Pepin și viitorul împărat, respectarea „Donației lui Pepin”. În martie 773, legatul papal trimis la curtea lui Carol i-6a cerut acestuia, în numele lui Adrian I, să pornească împotriva longobarzilor care amenințau Roma papală. p 37Carol, deși reticent la început, a găsit în aceasta un bun motiv de a se răzbuna pe regele longobard Desiderius, care îi adăpostise la curtea sa pe cei doi fii ai lui Carloman, fratele decedat al lui Carol, care emiteau pretenții la tronul regatului francilor.<ref name="World History"/ref> Pope  În primăvara anului 773 francii au trecut Munții Alpi și au intrat în Italia. Războiul s-a prelungit până în vara anului 774, când Carol cel Mare reușește să-l învingă decisiv pe regele longobarzilor. Carol a fost încoronat la Pavia ca rege al longobarzilor, recunoscând suveranitatea papei; în schimb a confirmat teritoriul din jurul Romei (''Patrimonium Petri'') ca stat de sine stătător sub conducerea papală (''Stato Pontificio'', sau ''Stato de la Santa Chiesa'').  În 781, Carol cel Mare a reconfirmat regiunile în care Papa ar fi suveran temporar; în afară de cele confirmate în 773, teritoriul a fost extins, incluzând fostele posesiuni bizantine Ravenna și Pentapolis, părți din Benevento, Toscana, Corsica, Lombardia, precum și alte câteva orașe italiene. Mici formațiuni statale longobarde, precum ducatele de Benevento și Spoleto, și-au continuat existența în centrul și sudul Italiei, dar francii dețineau practic hegemonia. Pentru a celebra aceste succese, Adrian I a emis o serie de monede, acestea fiind primele monede puse în circulație de suveranii pontifi.  Relațiile politice ale papei Adrian also vigorously opposed the cu Carol cel Mare au rămas strânse, chiar dacă pe plan religios au existat disensiuni între ei - îndeosebi în ceea ce privea aplicarea hotărârilor luate în 787 la [[erezieSinodul VII Ecumenic]] of Spanish de la [[AdopţionismNiceea]]. Carol, în calitatea sa de „''Patricius Romanorum''”, a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Amestecurile sale și ale trimișilor săi l-au făcut pe Adrian I să protesteze de mai multe ori, dar aproape întotdeauna aceste proteste s-au sfârșit cu o împăcare între cei doi.<ref name="Claudio Rendina"/> ===Ultimii ani===În timpul lungului său pontificat, Adrian I a manifestat un interes activ față de aspectele edilitare ale Romei. Datorită numeroaselor lucrări de construcție dar și de refacere a unor biserici mai vechi, which proclaimed se poate vorbi de o adevărată „Romă a lui Adrian I”. Au fost refăcute digurile râului Tibru (după inundațiile din anul 791) și fost întărite zidurile cetății. Importantă a doctrine of the dual sonship of Christ which was one of the few Christological errors that began in the Westfost și repararea apeductelor romane, obținându-se o distribuire mai rațională a apei între diferitele zone ale orașului.<ref name="Claudio Rendina"/>

==Implicarea în deciziile Sinodului al VII-lea ecumenic Ecumenic ==[[Image:Icons restoration.jpg|right|frame|Restabilirea cultului sfintelor icoane: împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I și alți sfinți părinți care au luat parte la sinod]]Cel mai important eveniment religios din timpul pontificatului lui Adrian I al Romei a fost [[Sinodul VII Ecumenic|al VII-lea Sinod Ecumenic]], care a avut loc la [[Niceea]] în anul 787. [[Imperiul Roman de Răsărit]] era zguduit de [[Iconoclasm|criza iconoclastă]], care începuse încă din timpul împăratului Leon al III-lea ''Isaurianul'' (717-741). Acesta dăduse, în anul 726, un edict împotriva sfintelor [[Icoană|icoane]]; un alt edict, și mai dur, din anul 730, prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci și a sfintelor [[moaște]]. Creștinii [[iconodul]]i s-au opus cu tărie acestor edicte; cei mai iluștri [[teolog]]i și [[episcop]]i dintre aceștia au fost Sf. [[Ioan Damaschin]], Sf. [[Teodor Studitul]], Patriarhul [[Gherman I al Constantinopolului]] și Papa [[Grigorie al III-lea al Romei]]. La inițiativa Drept-credincioasei împărătese [[Irina Împărăteasa|Irina]] (care era iconodulă) a fost convocat un [[Sinod Ecumenic]], ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea între [[24 septembrie]] și [[13 octombrie]] 787 (motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de „Al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea”). La sinod au participat 350 de episcopi ortodocși (în final numărul acestora crescând până la 367), lucrările fiind prezidate de Sf. [[Tarasie al Constantinopolului|Tarasie]] [[Mărturisitor]]ul. Respectând tradiția episcopilor Romei de a nu participa în persoană la sinoadele ecumenice, Adrian I și-a trimis reprezentanți la Niceea. Conform mandatului primit, aceștia au susținut condamnarea [[iconoclasm]]ului ca fiind o [[erezie]] și restabilirea cultului sfintelor icoane. În final, sinodul a condamnat iconoclasmul ca fiind o [[erezie]] și a restabilit cultul sfintelor icoane.<ref>[http://oce.catholic.com/index.php?title=Pope_Adrian_I The Original Catholic Encyclopedia - ''Pope Adrian I''], accesat 20 martie 2013</ref> Papa Adrian I a avut însă mari probleme în a face respectate hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea în [[eparhie|eparhiile apusene]] care se aflau sub autoritatea sa. Carol cel Mare, din motive în primul rând politice (rivalitatea cu [[Imperiul Roman de Răsărit]]), nu era de acord în totalitate cu deciziile sinodale din 787, instigându-i la nerespectarea acestor decizii pe episcopii din teritoriile ocupate de franci. La obiecțiile lui Carol cel Mare, exprimate în ''Libri Carolini'', Adrian a răspuns cu o scrisoare demnă și prolixă (''grandis et verbosa epistola'') prin care își argumenta poziția sa iconodulă și cerea cu fermitate respectarea deciziilor luate la Sinodul Ecumenic din 787.<ref>Edward Gibbon, ''History of the Decline and Fall of the Roman Empire'', Vol. 5, Kessinger Publishing, 2004, p. 37. ISBN 1-4191-2419-6</ref> ==Relațiile cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului==În anul 794 Carol cel Mare a convocat un [[sinod]] la Frankfurt pe Main la care au participat episcopi din apusul Europei, atât din teritoriile controlate de franci, cât și din alte zone, ca Britania etc. Au participat, de asemenea, și trimiși ai Papei Adrian. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului franc de învățăturile apostolice și patristice ale Ortodoxiei. Printre altele, la acest sinod au fost respinse unele dintre hotărârile luate la [[Sinodul VII Ecumenic|cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic]] (în principal datorită traducerii greșite în limba latină), iar în [[Crez]] a fost introdus articolul ''[[Filioque]]''. Problema traducerii defectuoase din limba greacă în latină a hotărârilor luate la Sinodul VII Ecumenic, traducere făcută din porunca lui Adrian I, a constat îndeosebi din faptul că grecescul προσκύνήσις, care înseamnă ''venerație'', fost tradus în latinește prin ''adorație'', ca și cum acel sinod ar fi definit ''adorarea'' icoanelor și nu cinstirea, venerarea, acestora. Din inițiativa și sub controlul regelui Carol cel Mare, un grup de teologi apuseni a compus o detaliată și polemică ''refutatio'' (respingere) a tot ceea ce li se părea mai puțin favorabil din actele sinodale; această ''refutatio'' a fost publicată și este cunoscută sub numele de „''Libri Carolini''”. În ''Libri Carolini'' era combătută cu sarcasm decizia [[Sinodul VII Ecumenic|sinodului al doilea de la Niceea]], fiind refuzată „adorarea” icoanelor, care ar fi trebuit să servească doar la împodobirea bisericilor. Făcând după respectivele documentele un rezumat, Carol cel Mare i l-a trimis lui Adrian pentru ca aceste sa-l aprobe și să recunoască nulitatea sinodului de la Niceea. Adrian I a luat apărarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic și i-a furnizat regelui franc toate explicațiile necesare – a făcut-o cu o erudiție remarcabilă.<ref>Jacques Paul Migne, ''Patrologiae Cursus Completus. Series Latina''. pp. 1247–1292 ([http://books.google.ro/books?id=X4HYAAAAMAAJ&pg=PA13&hl=ro&source=gbs_selected_pages&cad=3#v=onepage&q&f=false online])</ref> El a refuzat anularea deciziilor sinodului și a răspuns cu calm și fermitate că la Niceea nu fusese aprobat nimic anormal, ci se aplanase o mai veche controversă (cea a iconoclasmului) care separa cele două Biserici. Se pare însă că aceste explicații au ajuns prea târziu pentru a mai împiedica sinodul de la Frankfurt (794) să respingă o parte din hotărârile Sinodului VII Ecumenic ca și cum ar fi susținut adorarea icoanelor. Acest sinod de la Frankfurt pe Main a acutizat tensiunile deja existente dintre [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene și cea Apuseană. Aceste tensiuni aveau atât motive dogmatice (''Filioque'', practica utilizării ''azimei'' la [[euharistie]] în Biserica Apuseană etc.), cât și, mai ales, motive politice. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”).

==Relaţiile Pe lângă aceste contradicții teologice, relațiile papei Adrian I cu [[Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului]] au fost însă marcate și de dispute [[Jurisdicție|jurisdicționale]]. După ce [[Imperiul Roman de Răsărit]] pierduse mare parte din teritoriile ce alcătuiau în secolele VI-VIII Exarhatul de Ravenna, cucerite de longobarzi și, ulterior, de franci, episcopii din exarhat depindeau (cel puțin teoretic) tot de Patriarhia Constantinopolului. După ce însă regele franc Pepin ''cel Scurt'' i-a donat papei Ștefan al III-lea o parte din teritoriile fostului Exarhat de Ravenna, cucerite de la longobarzi, episcopii Romei (papii) au emis pretenția ca episcopii din exarhat să le fie strict subordonați pe plan jurisdicțional, ceea ce a atras inevitabil conflictul cu patriarhii Constantinopolului. O parte din episcopatele fostului Exarhat de Ravenna au reușit totuși să dezvolte tradiții de putere seculară locală și de independență față de Roma (îndeosebi cele ce se aflau în sudul Italiei, în ''Catepanatul de Italia''<ref>Catepanatul de Italia (în greacă, κατεπανίκιον Ἰταλίας) a fost o provincie (themă) a Imperiului Bizantin, cuprinzând Italia continentală aflată la sud de o linie trasată de la Monte Gargano până la golful din dreptul orașului Salerno. De asemenea, Amalfi și Neapole, deși situate la nord de această linie, se supuneau Constantinopolului, prin intermediul catepanului.</ref>, condus de la Bari de către guvernatori bizantini). ==Scrieri==De la Adrian I al Romei s-au păstrat următoarele scrieri<ref>[http://www.documentacatholicaomnia.eu/01_01_0772-0795-_Hadrianus_I.html Documenta Catholica Omnia], accesat 18 decembrie 2012</ref>:* ''Capitula''* ''Capitula'' (''Notae Antonii Augustini Terraconensis Archiepiscopi'')* ''Epistola Metrica Ad Carolum Regem''* ''Epistolae''* ''Vita Operaque'' [Ex Mansi]* Bulla ''Igitur Omnibus Sancte Dei''* ''Capitula Angilramni''