{{reorg}}'''Fanarioţii''' sau '''grecii fanarioţi''' (în [[limba greacă]]gr: ''Φαναριώτες'') erau membri ai familiilor aristocratice greceşti care locuiau în cartierul [[Fanar]](tr. ''Fener'') din Constantinopol (Istanbul) <ref name="Britannica">"Phanariote", Encyclopedia Britannica 2006</ref> (Φανάρι,),<ref>Numele [[Fanar]] derivă dintr-un cuvânt grecesc legat de navigatia maritimă, care însemna "[[far]]". <br>{{cite web| url=http://www.komvos.edu.gr/dictonlineplsql/simple_search.display_full_lemma?the_lemma_id=15948&target_dict=1 | title=''Τριανταφυλλίδης [Triandafillis] On line Dictionary'' | work=Φανάρι (ναυτ.) |accessmonthday= | accessyear=}}</ref> Acesta era principalul cartier al grecilor din [[Constantinopol]] (IstambulIstanbul), unde se afla şi sediul [[Patriarhia Ecumenică Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului]]. Fanarioţii dominau administraţia Patriarhiei şi interveneau deseori în alegerea înalţilor prelaţi, inclusiv a [[Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului|Patriarhului Patriarhulului Ecumenic al Constantinopolului]], care avea statutul de "[[Primus inter pares|Primul între egali]]" în lumea rândul [[episcop]]ilor [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană|ortodocşi]].

Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră dobândiseră o mare influenţă politică şi adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau au ocupat funcţii administrative foarte importante în [[Imperiul Otoman]]. Din 1669 până la 1821, fanarioţii au servit slujit ca [[dragoman]]i ''dragomani'' (translatori) ai [[Înalta Poartă|Sublimei Porţi]] şi ai ambasadelor în relaţia sa cu ambasadele străine. Alături de demnitarii bisericii Bisericii şi de funcţionarii locali din provincii, fanarioţii reprezentau clasa conducătoare greacă aristocraţia fanariotă s-a aflat la conducerea ''milletului'' grecesc (populaţia ortodoxă a Imperiului Otoman) în timpul dominaţiei otomane până la izbucnirea [[războiul de independenţă al Greciei|războiului de independenţă al Greciei]](1821). În timpul acestui ultim război, fanarioţii au jucat un rol de primă importanţă şi au influenţat deciziile Adunării Naţionale greceşti, corpul reprezentativ al revoluţionarilor, care a fost convocat în şase şedinţe între 1821 şi 1829.

Între 1711/1716 şi 1821, unii dintre fanarioţi au fost numiţi domnitori (voievozi) ai [[Principatele Dunărene|Ţărilor Române]] [[, Moldova]] şi [[Valahia]], . La acestea accedeau de obicei ca o promovare pentru funcţionarii foştii dragomani. Această perioadă este cunoscută în [[istoria României]] ca '''epoca fanariotă/domniile epoca domniilor fanariote'''.

După [[căderea Constantinopolului|cucerirea Constantinopolului]], când [[Listă a sultanilor Imperiului Otoman|sultan]]ul [[Mehmed sultanul Mahomed al II-lea Fatih|Mahomed Cuceritorul]] i-a luat locul ''de facto'' şi ''de jure'' [[Listă a împăraţilor bizantini|împăratului bizantin]] ca suveran al creştinilor imperiului Imperiului cucerit. Sultanul l-a recunoscut pe Patriarhul Ecumenic ca drept lider naţional politic şi religios (''[[ethnarch]]etnarh'') al grecilor şi altor etnii care erau incluşi în ''[[Millet (Imperiul Otoman)|Milletul]]milletului'' [[ortodoxie greacă|ortodoxiei greceşti]]. zis "grecesc" <ref name="glenny">Glenny, pag. 195</ref> Patriarhul a câştigat o impotanţă de prim rang şi - în fapt a ocupat un rol de primă importanţa printre creştinii imperiuluipopulaţiei ortodoxe, deoarece întrucât otomanii nu făceau nici o nicio dinstincţie legală între religie şi naţionalitateetnie, considerându-i pe toţi ortodocşii din imperiu ca aparţinând unei singure entităţipolitice şi administrative.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83</ref>

Aceasă poziţie Astfel, Patriarhia Ecumenică a fost multă vreme purtătoarea intereselor întregii populaţii ortodoxe a Imperiului, şi păstrătoare a comunităţii supranaţionale numite de D. Obolensky "''Commonwealth''-ul bizantin" <ref>Kitromilides, 2000 </ref> Supravieţuirea Patriarhiei Ecumenice în statul otoman a încurajat priectele multă vreme proiectele rezistenţei greceşti, care era centrată pe reînvierea şi revitalizarea ideea de reînviere a [[Imperiul Bizantin|Imperiului Bizantin]]. Patriarhul Autoritatea Patriarhului şi ceilalţi a celorlalţi ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care Bisericii Ortodoxe şi asimilarea acestora în administrarea milletului grecesc s-a reuşit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor şi o bună parte făcut concomitent cu integrarea unei părţi a fostei nobilimi aristocraţii bizantineîn administraţia imperială.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83" />

Ca rezultat al administraţiei ecleziastice şi fanariote, grecii au atins o culme consecinţă a influenţei poziţiei lor politice, influenţa grecilor fanarioţi, dintre care unii erau extraordinar de bogaţi, la Curtea otomană a atins apogeul în secolul al XVIII-lea. În teritoriile cucerite, perioadă în care sfuncţie de statutul politic al provinciilor cucerite, populaţiile locale au optat pentru strategii diferite de supravieţuire. O parte şi-au dovedit cei păstrat identitatea ortodoxă, dar unii, mai influenţi dintre toate naţiunile supuse ale imperiului. În teritoriu însăales pe teritoriul Bosniei şi Albaniei de astăzi, precum şi în teritoriile bulgare, situaţia era puţin diferitădar şi, în secolul al XVI-lea [[slavii de sud]] fiind cei mai importanţi rar, în afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorinţa de convertire cele greceşti au optat pentru convertirea la [[islam]], (pentru a se bucura au existat şi campanii sau cazuri de toate drepturile cetăţeniei otomaneconvertire silită), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii [[Provincia Bosnia, Imperiul Otmoman|Bosniei Otomane]]. În acelaşi timp, sârbii au preferat să nu se convertească, dar au Fosta aristocraţie sârbă a încercat să capete obţină influenţă şi poziţii militare de prim rangprestigiu mai ales în rândurile armatei.<ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref>

Cu timpul, prezenţa slavilor în administraţie s-a devenit extrem de dovedit foarte periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce aceşti supuşi întrucât aceştia au tins să-şi ofere sprijinul acordat sprijin armatelor [[Dinastia Habsburgică|Habsburgilor]] , în contextul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]]. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ şi religios suprem al tuturor supuşilor ortodocşi din imperiu, indiferent de apartenenţa lor naţională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Patriarhia Serbiei]], fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Greceşti. <ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>

Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiţie pentru putere cu liderii bisericeşti. <ref name="Svoronos87">Svoronos, pag. 87</ref> Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioţii Constantinopolului şi pe de altă parte de notabilităţile locale din [[Grecia Otomană|provinciile Greciei Otomane]] (''[[kocabaşi]]'', ''[[gerontes]]'', ''[[dimogerontes]]'', ''[[prokritoi]]''). În conformitate cu afirmaţiile lui [[Constantin Paparregopoulus]]istoricului grec Constantinos Paparregopulos, unul dintre cei mai importanţi istorici greci, fanarioţii anarioţii au deţinut la început cele mai importante funcţii seculare de la curtea Patriarhală şi, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influenţa deciziile Patriarhului.<ref name="Papar108">Paparregopoulus, Eb, pag.108</ref> Negustorii greci şi clericii de origine aristocratică bizantină, care câştigaseră o mare prosperitate economică şi politică şi care au fost cunoscuţi mai apoi ca ''fanarioţi'', s-au aşezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii greceşti după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce [[Hagia Sophia]] a fost transformată în [[moschee]]).<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref>

Deşi toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau [[levant]]ini levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum [[Dumitraşcu Cantacuzino]] în Moldova sau [[Gheorghe Duca]] în Muntenia, amândoi aleşi în 1673, şi-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleşi, pentru a fi zălog la Constantinopol. În acelaşi timp, monarhia electivă tradiţionlă din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice şi a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambiţioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri şi care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moşii din ţară. <ref>Djuvara, pag.123, 125-126</ref> Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveştilor şi cea a Cantacuzinilor în perioada de de până în anul 1711.

Schimbarea clară de politică faţă de cele două principate a fost determinată de faptul că, deşi autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărţuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legaţi din ce în ce mai mult de [[Imperiul Rus]], odată cu venirea la putere a împăratului [[Petru I al Rusiei|Petru cel Mare]] şi de prezenţa încurajatoare pentru rebeli a [[Monarhia Habsburgică|Habsburgilor]] pe frontiera [[Munţii Carpaţi|Munţilor Carpaţi]]. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte şi cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecţia a populaţie româneşti ortodoxe. Această promisiune a devenită evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui [[Mihai Racoviţă]], care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviţă a fost înlocuit cu [[Nicolae Mavrocordat]], fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe [[Ştefan Cantacuzino]].