6.119 modificări
Modificări
politica interna, profil moral si posteritate
[[Image:Stefan cel Mare-icon.jpg|thumb|right|Icoana Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt]]
Binecredinciosul voievod '''Ştefan cel Mare şi Sfânt''' a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între [[14 aprilie]] 1457 şi [[2 iulie]] 1504. A avut o domnie de 47 de ani. A ridicat multe biserici şi mănăstiri şi a fost unul dintre apărătorii creştinătăţii împotriva invaziei otomane. [[Biserica Ortodoxă]] îl [[prăznuire|prăznuieşte]] în ziua de [[2 iulie]], ziua trecerii sale la Domnul.
==ViaţaPrimii ani==
Binecredinciosul Ştefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiţiei în localitatea Borzeşti, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Muşatinilor şi al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).
[[Image:Humorstefan.jpg|thumb|right|Portretul Binecredinciosului Ştefan pe Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (considerat a fi cea mai fidelă reprezentare a chipului domnitorului)]]
Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova şi probabil cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti şi îl înfrânge pe Petru Aron la Doljeşti şi Orbic, fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptăţii, de adunarea boierilor şi ostaşilor şi târgoveţilor, în frunte cu mitropolitul Teoctist. A domnit vreme de patruzeci şi şapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe [[2 iulie]] 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti, după cea a lui Carol I (1866-1914).
În politica externă, Ştefan a urmat o politică a echilibrului de forţe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia şi Ungaria), încercând în acelaşi timp să consolideze statutul şi rolul politic şi economic al Moldovei pe plan regional.
După 1486, domnul avea să facă şi el pace cu Imperiul Otoman şi a acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat. După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl aşeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ştefan, pe fratele său Sigismund. Eşuând să îl atragă pe Ştefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediţie militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor. Trupele polone nu reuşesc să cucerească Suceava şi, ca urmare a hărţuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistiţiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră. Polonii nu au respectat însă prevederile armistiţiului, ci au urmat un alt drum, suferind o mare înfrângere din partea oştirii lui Ştefan la Codrii Cosminului. După înfrângerea polonilor, Ştefan lansează în Polonia o expediţie punitivă, în coordonare cu otomanii. Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta şi-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianţei cu Ungaria.
În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea şi respectiv consolidarea influenţei sale în zona Mării Negre, Ştefan a contractat o serie de alianţe matrimoniale. S-a căsătorit mai întâi (1463)cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea la consolidarea alianţei moldo-polone. Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) <ref> Potrivit unei surse (pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa), Alexandru s-ar fi născut dintr-o primă legătură (căsătorie?) a lui Ştefan cu Maruşca, însă prima sa menţiune oficială datează din 1464, la zece luni după căsătoria cu Evdochia.</ref> şi a Elenei, care avea să fie ea însăşi măritată (1483) cu fiul ţarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ştefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviţi şi polonezi. Soţul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena şi fiul ei au fost marginalizaţi şi în cele din urmă ucişi de a doua soţie a lui Ivan al III-lea şi de fiul acesteia.
Ştefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 şi Maria, care a trecut la Domnul în 1518.
==Politica internă==
Pe plan intern, Ştefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorităţii domneşti, în defavoarea marii boierimi patrimoniale. Încearcă şi reuşeşte, dar nu fără o intervenţie brutală, în faţa revoltei unei părţi a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuşi. Şi l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supravieţuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).
A stimulat ridicarea socială a micii boierimi şi a ţăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulţi dintre aceştia fiind, de exemplu, trecuţi în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei). Le-a oferit acestora şi diferite alte recompense (daruri în bani, moşii sau/şi diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câştigarea loialităţii lor directe faţă de domn.
Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe şi de vămi este folosit de domnitor şi pentru a favoriza dezvoltarea comerţului. Negustorii din Braşov, între alţii, beneficiază de privilegii importante, iar domnia şi Biserica beneficiază la rândul lor de facilităţile comerciale de care dispun pentru a-şi consolida proprietăţile. Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii, şi un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale. Stăpânirea temporară a Chiliei şi Cetăţii Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaţionale asigură Moldovei o poziţie foarte avantajoasă în comerţul internaţional, şi pierderea lor va însemna şi o pierdere economică importantă.
Sistemul juridic din Moldova lui Ştefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris şi cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic. Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorităţi intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii oraşelor, mitropolia, episcopiile şi egumenii mănăstirilor, drepturile obştilor ţărăneşti etc.) şi de scutiri şi privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieţii personale a oamenilor.
Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, şi armata ţării, periodic decimată de numeroasele războaie şi lupte de hărţuială în care este angajată ţara. Deşi se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreţi) şi pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se foloseşte şi de un corp de pedestrime uşoară (feciorii), de cavaleria uşoară (husarii) şi chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situaţii excepţionale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din ţărani, aceştia din urmă probabil fără pregătire militară. Sursele atestă faptul că mulţi dintre oştenii lui Ştefan erau de origine ţărănească (probabil răzeşi). Ştefan încurajează însă ascensiunea socială a ţăranilor şi a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor şi le răsplăteşte periodic loialitatea.
Ştefan cel Mare a întărit autoritatea şi drepturile Bisericii – atât a Mitropoliei (de la Suceava) şi episcopiilor (de Roman şi de Rădăuţi), cât şi a mănăstirilor şi a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestraţi cu autoritate quasi-episcopală). A înzestrat numeroase biserici şi mănăstiri cu bani, moşii, beneficii, privilegii şi scutiri de taxe. A consolidat multe mănăstiri şi biserici mai vechi, iar pe locul multor construcţii preexistente de lemn a zidit lăcaşe de piatră. A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, şi îndeosebi al Mănăstirii Zografu. Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităţilor bisericeşti, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale. Astfel, este susţinut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului şi primul citat în toate actele oficiale. Din punct de vedere bisericesc, şi după cum reiese şi din pisaniile bisericilor şi mănăstirilor zidite de el, precum şi din hrisoavele domneşti şi din diferite alte scrisori şi documente trimise de Ştefan, aceste ctitorii de biserici şi mănăstiri şi sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.
Din punct de vedere cultural, perioada lui Ştefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât şi din punct de vedere al arhitecturii, picturii etc. Limba cancelariei domneşti, ca şi a Bisericii, era [[slavona veche|slavona]]. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuşi ar fi avut măcar unele cunoştinţe de limba rusă <ref> Ion Ursu, op.cit., p. 426.</ref> Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopiseţul de la Bistriţa, adăpostit la Mănăstirea Bistriţa, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domneşti şi Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii. Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, şi se dezvoltă în acelaşi timp şi arta miniaturii. Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meşteşugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea şi încurajează schimburile culturale cu meşteşugari şi ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecţi, meşteşugari îndeosebi din Transilvania şi Polonia să participe la proiectele sale de construcţie.
În perioada ştefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească şi un stil de pictură cu totul distinctă şi specifică Moldovei. Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularităţi, în marea tradiţie iconografică bizantină. Multe mănăstiri şi biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcţii din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alţi particulari.
==Ctitor şi binefăcător al Bisericii==
La [[Mănăstirea Sfântul Pavel (Muntele Athos)|Mănăstirea Sf. Pavel]], voievodul a construit în 1472 un [[aghiasmatar]], a renovat biserica (1497-1500) şi a construit un apeduct.
==Profilul moral al lui Ştefan cel Mare şi posteritatea sa== Personalitatea lui Ştefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât şi pe urmaşii săi direct. Politician şi tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice şi la graniţa între cele trei mari puteri regionale – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune. Angajat într-un sistem de alianţe complicat, schimbat în funcţie de evoluţia situaţiei locale, el a reuşit să-şi păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol. Reuşitele sale militare i-au câştigat respectul şi chiar admiraţia contemporanilor, şi a captat imaginaţia posterităţii. A fost numit Ştefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareş<ref>Ion Ursu, op.cit.., p. 438</ref>, iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”.Domnia lui a rămas un reper pentru urmaşii săi şi legitimarea dinastică de la el a avut o importanţă fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui. Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculaţii, atât din partea contemporanilor cât şi a posterităţii. Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv şi irascibil, dar curajos şi altminteri practic, perseverent şi mereu gata de acţiune. Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel::„Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor.” Totuşi, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmaţie a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospeţe”. Decapitări de boieri sunt puţine (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancţiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepţionale faţă de unii duşmani pe care căuta să îi demoralizeze. O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmaşi ai lui precum Ştefăniţă Vodă sau Ştefan Lăcustă.Ştefan s-a distins totodată prin realism politic şi abilitate diplomatică, după cum o arată şi reuşita excepţională a unei domnii atât de lungi. Pentru reuşitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, şi-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475-1483) şi apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulţi cronicari contemporani de la curţile polonă şi maghiară a fost numit deja „erou”. A fost apreciat de contemporani, şi mai ales de posteritate ca un om drept şi un reper în administrarea dreptăţii, şi s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ştefan de-a lungul domniei sale. De asemeni, se pare că a fost iubit de ţară şi cinstit ca un părinte al ţării încă din timpul vieţii, după cum o mărturiseşte şi cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său...” Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic şi diplomat, ci şi ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat şi de excepţionala dezvoltare a artelor şi meşteşugurilor în vremea domniei lui. Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română şi după căderea regimului comunist. Astfel, este incontestabil faptul că Ştefan a avut cel puţin un fiu ilegitim (Petru Rareş), poate şi un al doilea (al doilea fiind Ştefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ştefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite. Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori. O primă căsătorie cu Maruşca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ştefan şi al Evdochiei de Kiev. Toate căsătoriile lui Ştefan au fost însă parte a reţelei de alianţe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, şi fără îndoială au avut ca scop şi consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, şi de Bogdan Vlad, care i-a supravieţuit, toţi fiii legitimi ai lui Ştefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă. Luând în considerare aceste lucruri, precum şi evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieţii sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omeneşti, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, şi mai multe documente în care domnul mărturiseşte că este pedepsit „pentru păcatele sale”. De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului. De altfel, binecredinciosul Ştefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credinţă în Dumnezeu, de smerenie şi evlavie. Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieţii, de viaţa veşnică şi de mântuirea sufletului său, domnul îşi dăruieşte mare parte a averilor înzestrării de biserici şi mănăstiri şi cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar şi pentru oştenii săi căzuţi în luptă şi pentru întreaga ţară. Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând faţă de Maica Domnului şi faţă de sfinţii mucenici militari – Sf. [[Gheorghe Purtătorul de Biruinţă|Gheorghe]] ([[23 aprilie]]), Sf. [[Dimitrie Izvorâtorul de Mir|Dimitrie]] ([[26 octombrie]] şi, în plan secundar, Sf. Procopie ([[8 iulie]]). Potrivit unor surse izolate, fiecare din aceşti trei sfinţi i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruinţa. Potrivit tradiţiei, Ştefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, şi într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, şi, mulţumind atât pentru victorii cât şi pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri şi beneficii o mulţime de biserici şi mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte. Domnul primeşte înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu: „cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale şi a mulţimii de oşteni căzuţi pe acel loc. Iar prin Grigore Ţamblac el îşi vesteşte cu smerenie înfrângerea Curţilor europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele” <ref>Cit. în Ion Ursu, op.cit., pp. 139-140.</ref> Astfel, în jurul personalităţii lui Ştefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viaţă, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou şi sfânt în acelaşi timp, făcând obiectul veneraţiei atât pentru calităţile sale militare şi justiţiare, cât şi ca un personaj miraculos. I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificaţie militară, altele nu. Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când ţara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuşi a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie. Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărţi dreptatea, uneori chiar în chip de înger <ref>A se vedea, de exemplu, legendele anexate la volumul ''Binecredinciosul Voievod al Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt'', ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992.</ref>. Această imagine a domnului a trecut din memoria şi evlavia populară în literatura cultă şi în discursul istoriografiei naţionale, Ştefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia. Astfel, dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat şi extins la nivelul întregii ţări după crearea statului românesc modern, şi a supravieţuit inclusiv perioadei comuniste. În ultimii ani, a făcut şi obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidenţă complicata conjunctură istorică şi inevitabilele rezultate împărţite ale politicii interne şi externe a domnitorului <ref>Inventariate şi rezumate de exemplu în Bogdan Murgescu, ''Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină'', Polirom, Iaşi, 2012, pp. 15-27 („Dimensiunea europeană a politicii lui Ştefan cel Mare”) şi 35-43 („Ştefan cel Mare – 2004. Câteva reflecţii la 500 de ani de la moartea domnitorului”).</ref> ===Cinstirea şi [[proslăvire]]a===
==Imnografie==
