|
|
| Linia 1: |
Linia 1: |
| − | '''Spiritualitatea ortodoxă''' "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" <ref>Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ''Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica'', EIBM, Bucureşti, 1992, p. 5.</ref>. Aşadar, Spiritualitatea sau ''Teologia Ascetică şi Mistică'' prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: [[asemănarea cu Dumnezeu]] până la [[îndumnezeire]] ([[II Petru]] 1, 4), aceasta fiind [[desăvârşirea]] la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârşit", aceasta este "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" ([[Efeseni]] 4, 13).
| + | MOARTE !!!!!1 |
| − | | + | FANATICII RELIGIOSI CA VOI MERITA ACEASI SOARTA !!! MOARTEA !! |
| − | Dar dezvoltarea organică şi desfăşurarea doctrinei ascetice creştine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (''abneget semetipsum''), să-şi ia [[crucea]] în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (''sequatur Me'')" (Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34). Pornind aşadar de la acest adevărat rezumat al întregii învăţături ascetice a Evangheliei <ref>Cf. P. Pourrat, ''La spiritualité chrétienne'', Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2</ref>, completat de experienţa în [[Duhul Sfânt|Duhul]] a [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor]] - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată învăţătura evanghelică <ref>Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, ''op.cit.'', în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învăţătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (şi-n epistolele sale); si c) învăţătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul creştin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului creştin primitiv": 1. [[Encratismul]] şi [[Montanismul]]; 2. [[Gnosticism]]ul şi Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui [[Clement Alexandrinul]] şi a lui [[Origen]]. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea şi al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea şi al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea şi al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evoluţia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile şi lavrele. Autorii spirituali între secolele al şaselea şi al zecelea".</ref> -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele ''Summae theologicae''. Până atunci tratatele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate şi cuprindere având doar [[Scara]] sfântului [[Ioan Scărarul]], egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient <ref>Scara Paradisului este - după P.Pourrat, ''op.cit.'', p. 486 - echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.</ref> - şi ''Convorbirile'' (''Collationes summorum Patrum'') sfântului [[Ioan Casian]] (+ probabil în anul 435) - în Occident.
| |
| − |
| |
| − | ==Trăsăturile spiritualităţii creştine==
| |
| − | Astăzi, datorită situaţiei favorizante în care ne aflăm, anume pentru faptul că putem să avem mai uşor viziuni de ansamblu asupra întregii istorii a spiritualităţii creştine, putem şi să punctăm trăsăturile cele mai importante ale spiritualităţii creştine şi ortodoxe.
| |
| − | | |
| − | Părintele [[Dumitru Stăniloae]], cu înălţimea şi profunzimea teologică ce l-au caracterizat, desprinde următoarele trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe:
| |
| − | | |
| − | "1. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.<br>
| |
| − | "2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.<br>
| |
| − | "3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu şi ea este totodată cunoaştere şi iubire.<br>
| |
| − | "4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de [[harisme]]" <ref>D. Stăniloae, ''op.cit.'', p. 6.</ref>.
| |
| − | | |
| − | Trăsăturile spiritualităţii ortodoxe sub o altă formă:
| |
| − | | |
| − | a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toţi autorii spirituali din Orient şi aproape toţi din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea [[Francisc de Sales]] <ref>Apud: P. Pourrat, ''op.cit.'', t. I, p. IX.</ref> - au tratat o singură spiritualitate, pe care cei mai mulţi teologi ortodocşi o numesc, convenţional, "monastică". E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul [[Ioan Hrisostom]] le cere credincioşilor săi - care nu erau nicidecum [[monah]]i, ci creştini obişnuiţi - nu numai să citească "Viaţa [[Antonie cel Mare|Marelui Antonie]]" <ref>Scrisă de sfântul [[Atanasie cel Mare]] (+ 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie (+ 356).</ref>, ci să şi facă cele ce citesc, fără să-şi mai caute - în zadar - scuze <ref>Sfântul Ioan Hrisostom, "Omilia a VIII-a la Matei", în: ''Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei'', [[PSB]] 23, EIBM, Bucureşti, 1994, p. 108.</ref>.
| |
| − | | |
| − | b) Învăţătura ascetică ortodoxă este esenţialmente evanghelică, având ca « piloni » principali [[lepădarea de sine]] - ''abneget semetipsum'' - şi urmarea lui Hristos - ''sequatur Me'' <ref>Lc. 9, 23. Trebuie să menţionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de [[Toma de Kempis]]; e vorba de o urmare mai mult decât ''per pedes'', o urmare personală, adică relaţională şi de comuniune, în Duhul.</ref>. Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învăţăturii ascetice evanghelice şi, apoi, dezvoltat şi explicitat de asceţi - este: cu cât lepădarea de sine şi asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârşită va fi urmarea lui Hristos <ref>"Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (Pourrat, op.cit., p. 10).</ref>. Cu precizarea că există o fază a înălţimii duhovniceşti în care, după ce ascetul s-a despătimit şi a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar şi ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinţa, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neaşteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar <ref>D. Stăniloae, ''op.cit.'', pp. 281-285.</ref>.
| |
| − | | |
| − | c) O a treia trăsătură a spiritualităţii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici [[iubirea aproapelui]]. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit şi a desăvârşit Legea <ref>Cf. Matei 5, 17-19 şi Romani 13, 8,10: "...cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. (...) Iubirea este deci împlinirea legii".</ref>. Întradevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele <ref>Asa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Şi dacă îmi va greşi aproapele de şapte ori, să-l iert?" Şi tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii " (Ioan 13, 34-35).</ref>, iar pe Dumnezeu L-au iubit posesiv şi cu avariţie <ref>"L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu?
| |
| − | "Mais quand Dieu est dévenu aussi plein de signification que le trésor pour l'avare, se répéter fortement qu'il n'existe pas. Eprouver qu'on l'aime, meme s'il n'existe pas. C'est lui qui, pas l'opération de la nuit obscure, se retire afin de ne pas etre aimé comme un trésor par un avare" (Simone Weil, ''La pesanteur et la grâce'', Plon, 1992, p. 24).</ref>.
| |
| − | | |
| − | d) În sfârşit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură, care se face remarcată. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile <ref>Nu se poate spune, totusi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este si cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi si omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne si duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprin-zând si lupta cu lumea (Ef. 2, 2 etc.); si tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptătii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).</ref>. Mai mult, după cum remarca cu un oarecare reproş Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumuseţilor virtuţii de practicat" <ref>"La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder... Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure...» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359). Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. (...) C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si-de-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167).</ref>. Totuşi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul [[Iustin Popovici]], omul a devenit învăţător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" <ref>Pere Justin Popovici, ''Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe'', Ed. "La Lumiere du Thabor" (coll. "L'Age d'homme"), t. II, p. 9.</ref>. Aşadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) - cum vor naturiştii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală si de religie)" <ref>N. Steinhardt, ''Jurnalul fericirii'', Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.</ref>. Pe de altă parte însă, e adevărat - experienţa marilor asceţi o arată - că este imposibil a se menţine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseşte e transmisibil - ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modalităţile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însuşi Domnul în taina ascultării şi în măsura împlinirii poruncilor.
| |
| − | | |
| − | ==Surse==
| |
| − | *Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ''Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica'', EIBM, Bucuresti, 1992
| |
| − | *P. Pourrat, ''La spiritualité chrétienne'', Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age"
| |
| − | *Iulian Nistea, ''Spiritualitatea ortodoxa în slujbele cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie'' (teză de licenţă) - http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm
| |
| − | | |
| − | ==Note==
| |
| − | <references/>
| |
| − | | |
| − | [[Categorie:Spiritualitate]]
| |
