Vizualizare sursă pentru „Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului”

Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului
Nu fără dificultate, Vulgata s-a impus în cele din urmă în Occidentul latin;
în sesiunea a patra din 1546 a Conciliului de la Trento ea va fi proclamată
Biblia oficială a Bisericii Romano-Catolice; este însă o Biblie hibridă pentru
că, dacă în ce priveşte textul urmează „originalul” ebraic, în ce priveşte canonul
îl urmează parţial, fiindcă nu respectă şi ordinea cărţilor, canonul lărgit
(cu cărţile „deuterocanonice”) al Septuagintei. La începutul secolului XVI,
exemplul lui Ieronim a fost urmat de Luther şi de ceilalţi reformatori, care
vor traduce Biblia de data asta în limbile naţionale europene plecând tot de
la textul ebraic, receptând totodată şi canonul rabinic al cărţilor autentice ale
Vechiului Testament. Separate într-un grup izolat şi puse în carantină sub
eticheta de „apocrife”, „deuterocanonicele” au fost menţinute totuşi de reformatori
în Bibliile lor ca „bune de citit” şi pentru protestanţi. Ulterior, purismul
„ebraizant” a câştigat în calvinismul britanic, aşa că grupul „apocrifelor"
va fi exclus din toate Bibliile protestante modeme şi contemporane. Din tradiţionalism
şi confesionalism, atât textul, cât şi canonul Septuagintei au fost
menţinute doar de Bisericile Ortodoxe. Dar şi aici, odată cu epoca modernă,
s-a impus prestigiul umanist al textelor „originale” ebraice, ajungându-se la
Biblii hibride cum sunt, de exemplu, traducerile ortodoxe româneşti: toate,
fără excepţie, urmează planul Bibliei protestante a lui Luther, exilând şi
separând „deuterocanonicele” în carantina unui grup de cărţi „apocrife” sau
„necanonice”; iar începând din 1936 şi până în 2001 s-a abandonat şi textul
grec al Septuagintei, luându-se ca referinţă textul rabinilor masoreţi. Justificarea
acestui act antitradiţional dată în prefeţele Bibliilor din 1936 şi 1938
este aceea de a face astfel faţă mai bine polemicilor provocate de răspândirea
de către cultele neoprotestante a versiunilor „Societăţii biblice britanice”
fidele textului ebraic şi canonului ieronimian-lutheran!
Implicaţiile deciziei în favoarea textului ebraic şi a canonului rabinic sunt
însă profunde în plan teologic şi metodologic pentru creştini şi pentru Biserică,
chiar şi atunci când facem abstracţie de faptul — uitat foarte repede — că
ambele sunt produse tardive şi rezultate din decizia deliberată a autorităţilor
223 AUGUSTIN, D e Civilate D ei 18, 42-43.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 177
Sinagogii, după excluderea creştinilor la sfârşitul secolului I, de a se delimita,
atât prin textul ebraic, cât şi prin canoanele rabinilor, de textul grecesc şi de
canonul diferit al Septuagintei creştinilor. Influenţei iudaismului rabinic i se
datorează în primul rând pătrunderea şi adoptarea de către creştini a aceleiaşi
fixaţii literaliste pe texte sacralizate — transformate ulterior în simple
cariere de extras texte de sprijin pentru doctrine teologice (aşa cum pentru
rabini erau baza unor argumente şi soluţii juridice) — şi transformarea creştinismului
biblicist dintr-o religie personală, vie, într-una scripturistică. Dintr-o
comuniune cu Dumnezeu ca Persoană „biblicismul” rabinic, imitat apoi de
protestanţi, face din creştinism o religie a Cărţii, asemenea islamului şi iudaismului
rabinic; departe de credinţa personajelor Bibliei, care — aşa cum
ne-o reaminteşte James Barr — nu au avut o Biblie, ci fie au trăit înaintea ei,
ca patriarhii sau profeţii, fie au avut o cu totul altă atitudine faţă de ea, ca
Iisus şi apostolii. Biblicismul adoptă faţă de Biblie atitudinea de scrib a unor
Ezdra creştini, uitând că Iisus n-a fost un nou Moise, nici n-a adus o nouă
Toră, ci a fost Cuvântul lui Dumnezeu venit în trup ca să aducă lumii Duhul,
harul şi adevărul (In 1, 17), identice cu Viaţa veşnică (In 14, 6; 10, 10). Iisus
a activat într-un iudaism devenit deja de câteva secole o religie scripturistică
centrată în jurul Torei, faţă de care însă avea o atitudine atât de afirmare, cât şi
de libertate şi independenţă critică: nu se lasă controlat de Lege, nici aservit
ei, dar nici nu o aboleşte; o confirmă, dar o şi depăşeşte: nu o desfiinţează,
dar o împlineşte (Mt 5, 17), o umple de Sensul ei ultim restituindu-i Duhul,
care îi afirmă litera, dar eliberează de sclavia faţă de ea. Nicăieri în Evanghelii
Iisus nu e înfăţişat scriind sau poruncind ca învăţăturile şi evanghelia
Lui să fie aşternute în scris, şi este limpede că nu voia să întemeieze o mişcare
religioasă scripturistică. Spre deosebire de scribii şi rabinii contemporani
Lui, Iisus nu are faţă de Scripturile ebraice o atitudine exegetică, ci se
foloseşte de texte biblice ebraice, dar şi de parabole, niciodată însă de naraţiunea
istorică biblică, dar şi de naraţiunile fictive ale unor parabole nebiblice,
pentru a se prezenta pe Sine însuşi, noutatea predicii şi acţiunii Lui.
De aceea, nici scrierile apostolilor nu sunt o simplă interpretare, un midrash
creştin, al Scripturilor ebraice, ci au în centrul lor proclamarea noutăţii persoanei
şi activităţii lui Iisus ca Domn, presimţită însă în tradiţiile iudaismului.
Autoritatea textelor e clar subordonată autorităţii supreme a Persoanei
lui Iisus Hristos Domnul, nu invers. Textele scripturistice sunt utilizate ca
argumente profetice (scripturile vechi) sau mărturii (scripturile noi) ale Adevărului,
nu drept sursă sau criteriu al Adevărului şi credinţei. Scripturile nu
controlează credinţa, ci derivă din credinţa vie a patriarhilor, profeţilor şi
apostolilor, din întâlnirea lor vie cu Dumnezeul Unic şi Fiul Său Unic pentru
zidirea în credinţă a Poporului vechi şi nou al lui Dumnezeu.
178 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
Cărţile Noului Testament datează înainte de anul 70
Istoria canonului şi textului Noului Testament224 este la fel de instructivă,
atât teologic, cât şi istoric, ca şi a celui Vechi. în ce priveşte istoricul redactării
şi datării scrierilor viitorului Nou Testament, cercetările au cunoscut în
ultimele decenii reaşezări spectaculoase faţă de teoriile ştiinţifice standard
de la începutul şi mijlocul secolului XX (von Hamack, 1897, sau Kiimmel,
1953), pentru care redactarea Evangheliilor ar fi avut loc, pe baza unor prezumptive
surse şi tradiţii orale anterioare, abia între anii 70-110, cea a Epistolelor
Pastorale şi „Catholice” în jurul anului 100, ultima (2 Petru) fiind
concepută odată cu încheierea canonului între anii 120-150.
Surpriza a venit din partea unui teolog şi episcop anglican, John Arthur
T. Robinson (1919-1983) — episcop de Woolwich (1959-1969), profesor
de Noul Testament la Trinity College, Cambridge (1969-1983) —, care.
pe lângă solide studii de teologie biblică, stârnise o imensă controversă în
1963 prin cartea sa Honest to God (vândută în decurs de patru ani într-un
milion de exemplare); plecând de la idei ale teologilor liberali Paul Tillich,
Dietrich Bonhoeffer şi Rudolf Bultmann, episcopul anglican John Arthur
T. Robinson punea în discuţie critică modurile de interpretare teologică a
creştinismului tradiţional şi a supranaturalului, pledând pentru revizuirea
drastică a limbajului spre a-1 face accesibil omului modern, pentru o rcinterpretare
a moralei creştine şi pentru o „nouă reformă” a creştinismului
occidental. Retras din scaunul episcopal în urma polemicilor iscate, Robinson
a revenit la catedră şi la studiile biblice, publicând în 1976 o la fel de scandaloasă
pentru teologia academică tentativă de „redactare a Noului Tcsta-
224 Ea a avut parte, mai ales în sânul protestantismului luteran german, de investigaţii
din cele mai diferite, începând cu contestarea lui raţionalist-istoristă de Johann Salomo
SEMLER (Abhandtung von freier Untersuchung des Canons, 4 voi., 1771-1775) şi până la
reabilitarea lui teologică de BREVARD S. Childs (The New Testament as Canon. An Introduction,
1984), trecând prin monografia monumentală a lui THEODOR Zahn (Gescliiclite
des neutestamentlichen Kanons, 1882 şi 1892, 2 voi.; al 3-lea n-a mai fost publicat), care
a iscat reacţia polemică a lui Adolf von Harnack şi cea clasică a lui Hans von
CAMPENHAUSEN (Die Entstehung der christlichen Bibel, 1968), până la sintezele indispensabile
ale teologului prezbiterian american BRUCE M. METZGER (1914-2007): The Text o f the
New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration, Oxford, 1964, şi The Canon
o f New Testament. Its Origins, Development and Signiftcance, Oxford, 1987. Interpretarea
se poartă încă în cadrele fixate de disputa Zahn — von Hamack: dacă pentru Zahn canonul
Noului Testament s-a format din raţiuni intraecleziale prin adaosuri succesive fiind deja
format înjurai anului 100 d. Hr., pentru von Hamack (urmat de von Campenhausen cu nuanţe)
el s-a format între anii 140-175 ca răspuns al Bisericii, alături de regula de credinţă şi
succesiunea apostolică, la criza provocată de marcionism, gnosticism şi montanism.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 179
ment”225 urmată, postum, de o altă provocatoare încercare de a demonstra
„prioritatea lui loan”226.
Pentru Robinson, toate cărţile Noului Testament au fost scrise înainte de
anul 70, fiindcă nici una din ele nu se referă la acest eveniment catastrofic
pentru iudaism, profeţit de Iisus, ca fiind deja împlinit. Cea mai veche scriere
este Epistola lui Iacob din anii 47-48, care ne permite o privire asupra iudaismului
creştin, fidel în acelaşi timp lui Iisus şi instituţiilor fundamentale ale
religiei lui Israel. Perioada de maximă înflorire literară („epoca elisabetană”
a scrierii Noului Testament) a fost cea a deceniului cuprins între anii 50-60,
când au fost scrise Epistolele Pauline227 şi au fost redactate Evangheliile
actuale pe baza protoevangheliilor asamblate în anii 40-50 plecând de la
culegeri de istorii şi ziceri ale lui Iisus care au circulat în anii 30^10: Matei
ca Evanghelie pentru o comunitate iudeo-creştină deschisă misiunii spre
păgâni; Luca drept Evanghelie pentru comunităţile păgâno-creştine ale imperiului
greco-roman, evanghelizat de Pavel în drumul său de la Ierusalim
spre Roma; Marcu e Evanghelia de centru a lui Petru pentru comunitatea
mixtă de la Roma; iar loan este Evanghelia comunităţii iudeo-creştine ioaneice,
a cărei redactare se extinde pe tot parcursul intervalului între data de
9 aprilie a anului 30 (duminica învierii) şi luna august a anului 70 (distrugerea
Ierusalimului), fiind într-un fel Alfa şi Omega a dezvoltării Noului Testament;
formată la Ierusalim ca primă tradiţie ioaneică şi apoi ca protoevanghelie în
anii 30-50, a cunoscut prima ediţie la Efes în 50-55, forma ei finală cu prolog
şi epilog datând după criza comunităţii ioaneice din anii 60-65 atestată
de cele trei Epistole ioaneice, dar înainte de catastrofa anului 70. Tot în intervalul
40-60, în zona dintre Galilcea şi Siria plasează J. A. T. Robinson şi
enigmatica Didahie a celor Doisprezece Apostoli. Deceniul cuprins între
anii 50-60 marchează începutul epocii de „argint” deja anticipată de Epistolele
Pastorale, epocă preocupată de întărirea şi apărarea credinţei adevărate
împotriva pericolelor ereziilor şi schismelor, dar şi ale persecuţiilor şi apos-
225 John A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976.
226 John A. T. Robinson, The Priority o f John, 1987.
227 1 Tesa/oniceni la începutul lui 50; 2 Tesaloniceni în intervalul 50-52; 1 Corinteni în
primăvara lui 55; / Timotei în toamna lui 55; 2 Corinteni la începutul lui 56; Galateni la
sfârşitul lui 56; Romani la începutul lui 57; Filipeni în primăvara lui 58; Coloseni în vara
lui 58; Efeseni la sfârşitul verii lui 58; 2 Timotei în toamna lui 58.
După J. A. T. Robinson, datele activităţii Apostolului Pavel sunt: 33, convertirea;
35, prima vizită la Ierusalim; 42, a doua vizită la Ierusalim; 47^48, prima călătorie misionară;
48, Sinodul apostolic din Ierusalim; 49-52, a doua călătorie misionară; 52-57, a treia călătorie
misionară, încheiată în 57 la Ierusalim; 57-59, captivitatea la Cezareea; 60-62, captivitatea
la Roma; 66, martiriul la Roma (precedat de martiriul lui Petru în 65).
180 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
taziilor; acum au fost scrise: Iuda şi 2 Petru în anii 60-62, Faptele Apostolilor
între anii 57-62; cele trei Epistole ioaneice între anii 60-65; I Petru în
primăvara lui 65; Evrei în anul 67 (după martiriul Apostolilor Petru şi Pavel
în anii 65-66, dar înainte de moartea lui Nero în iulie 68) şi Apocalipsa
la sfârşitul anului 68, pe fondul războiului civil între pretendenţii la tronul
imperial şi al războiului iudaic, înainte de victoria finală a lui Vespasian şi
cucerirea Ierusalimului de către Titus în august 70. Sfârşitul primei generaţii
apostolice228 29 a adus o pierdere de elan şi crize interne, reflectate în scrierile
postapostolice, cum sunt 1 Clement de la începutul anului 70, Barnaba din
jurul anului 75 sau Păstorul lui Herma din jurul anului 85, un nou avânt
înregistrându-se în secolul II odată cu martirii şi apologeţii Ignatie, Policarp,
Iustin sau autorul anonim al Epistolei către Diognet.