Vizualizare sursă pentru „Sfanta Treime”

Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învăţătura creştină, datorită faptului că are implicaţii asupra întregului sistem creştin, ca modalitate de gândire şi de trăire . Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a credinţei, anume că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.  Această dogmă, care este întâlnită numai în Biserica creştină şi care este străină celorlalte religii şi sisteme religioase şi filosofice, este o taină care nu poate fi înţeleasă deplin de mintea omenească. De aceea ea nu s-a descoperit deodată în istoria mântuirii, ci treptat, etapizat, în mod neclar, aluziv şi incomplet. S-a făcut aşa în funcţie de creşterea spirituală şi morală a oamenilor, care numai printr-o relaţie de iubire, de comuniune cu Dumnezeu, ce presupune o viaţă curată din punct de vedere spiritual şi moral devin deschişi şi sensibili la prezenţa lui Dumnezeu.
	Aşadar, în perioada Vechiului Testament, după căderea oamenilor în păcat ce a avut ca efect întunecarea raţiunii şi rătăcirea de la adevărul credinţei, Sfânta Treime S-a descoperit în chip voalat, adumbrit. Se accentuează mai mult Persoana Tatălui, ca Unicul Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul întregului univers. Asta nu înseamnă că celelalte două Persoane nu existau, căci Ele sunt amintite în cărţile revelate ale Vechiului Testament ca fiind prezente la lucrarea de creare, de proniere, de mântuire a lumii, iar din multe texte vetero-testamentare reiese clar caracterul de Persoane distincte, dar din motive pedagogice, pentru a se evita căderea în politeism a poporului ales, către care s-a făcut Revelaţia, Acestea din urmă au stat „ascunse”. În sensul acesta, Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântarea a V-a teologică,justifică revelaţia treptată a învăţăturii despre Sfânta Treime: „Vechiul Testament Îl predica deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai puţin clar. Noul Testament ni L-a arătat pe Fiul şi ne-a făcut să străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne mai evidentă arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire clară a Fiului până ce nu era mărturisită deschis dumnezeirea Tatălui. Şi câtă vreme dumnezeirea Fiului încă nu era admisă, nu se putea primi în mod mai îndrăzneţ – ca să spun aşa – povara Duhului Sfânt ” . Aşadar, pentru Ortodoxie Sfânta Treime este taina primă şi ultimă a unităţii în diversitate şi a comuniunii în libertate .
	Revelarea Sfintei Treimi s-a făcut în mod deplin, clar şi nuanţat, în Noul Testament. Dacă în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu se descoperea poporului ales prin gura profeţilor, în Noul Testament El Însuşi vine la noi, în Persoana Fiului Său, Care devine om pentru a noastră mântuire, îşi împropriază firea noastră şi devine asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, care eram neputincioşi să ne ridice la Tatăl Său. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne descoperă adevărul despre Sfânta Treime. Acest lucru şi anume venirea lui Mesia pe pământ, a fost anunţată de profeţii Vechiului Testament, prin care s-a făcut pregătirea aperceptivă pentru primirea Mântuitorului la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin întrupare, Dumnezeu vine în „maximă apropiere faţă de noi pentru vecii vecilor” , iar profetul Baruh s-a spăimântat cu duhul când i s-a descoperit că Dumnezeu „pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38).
	Toată această pregătire a umanităţii în vederea primirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost o lucrare a întregii Treimi, o lucrare a Tatălui, prin Fiul şi Cuvântul Său, în Duhul Sfânt. Părintele Stăniloae a spus că „subiectul Revelaţiei dumnezeieşti este Fiul” , căci Lui îi revine rolul revelării lui Dumnezeu în Treime oamenilor. Fiul şi Logosul Tatălui, Care este pururi în „sânul” Sfintei Treimi descoperă continuu comuniunea iubitoare şi unificatoare dintre Persoanele divine, prin Duhul Sfânt. Astfel spus, Iisus Hristos, Cuvântul veşnic al Tatălui se descoperă pe Sine descoperind totdeauna Prea Sfânta Treime.  De aceea  „întruparea lui Hristos este în acelaşi timp revelarea Treimii, întrucât Logosul nu se revelează ca o Persoană singură, ci ca o Persoană divină în relaţie cu celelalte două Persoane divine: în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul” .
Dar să prezentăm mai întâi sistematic prezenţa Sfintei Treimi în Vechiul şi Noul Testament.
Este bine ştiut că Vechiul Testament, prin învăţătura sa, a pregătit de-a lungul istoriei dogma trinitară care a fost descoperită complet în Noul Testament. Iar Sfântul Apostol Pavel, în acest sens, ne spune că Vechiul Testament este «umbra celor viitoare» (Coloseni 2, 17) şi «pedagog spre Hristos» (Galateni 3, 24).
Prin lumina Sfinţilor Părinţi putem să arătăm câteva texte care conţin urme ale dogmei Sfintei Treimi, uneori vorbind de cel puţin două sau trei persoane, alteori doar de una. Astfel, in Vechiul Testament avem:
          a. Încă de la începutul Sfintei Scripturi, Moise – autorul primelor cărţi ale Vechiului Testament – istorisind creaţia, o redă sub forma unui dialog. După unii Sfinţi Părinţi, acest dialog are loc între Dumnezeu şi Cuvântul Său, pentru că totul s-a făcut prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Facere 1, 1-25). 
b. Apoi, Moise, istoriseşte puţin diferit crearea omului faţă de crearea celorlalte fiinţe şi lucruri. Modul de vorbire a Creatorului se schimbă, El nu mai zice ca până acum «Să fie ...», ci foloseşte pluralul «Să facem ...», care implică cel puţin un sfătuitor «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră» (Facere 1, 26). Aceste texte scot în evidenţă folosirea pluralului «Noi» şi ne duc cu gândul la o sfătuire intratrinitară, între persoanele egale ale Sfintei Treimi, şi nu un dialog dintre Dumnezeu şi creaturile Sale. 
		
	 Texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane

	a. Teofania de la Stejarul Mamvri: arătarea celor trei îngeri lui Avraam, cărora li se închină; le oferă ospitalitate şi-i invită la masă: «Şi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam ... . Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei oameni stăteau înaintea lui. Apoi a zis: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!» (Facere 18, 1-3). 
	Este limpede că Avraam li se adresează la plural celor trei bărbaţi când vrea să li se aducă apă pentru spălarea picioarelor: «Îngăduiţi să Vă aduc puţină apă ...» (v.4), iar când le oferă ospitalitate, se adresează la singular: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta ...» (Facere 18, 3). Deci, lui Avraam numai Dumnezeu i s-a putut arăta prin acest grup, pentru că numai El este în Trinitate şi, în acelaşi timp, în unitate. 	
	b. Cântarea serafimică. Capitolul al şaselea al cărţii profetului Isaia ne istoriseşte viziunea pe care a avut-o acesta, în care Domnul Savaot i se arăta şezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi care zburau în jurul Lui, strigând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este  Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui» (Isaia 6, 3).  Întreitul «Sfânt, Sfânt, Sfânt» indică un Dumnezeu întreit în persoane, iar «Domnul Savaot» desemnează unitatea fiinţială a lui Dumnezeu, deci Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul şi Sfânt este Duhul lui Dumnezeu. 
	c. Tot în capitolul al şaselea, după atingerea cărbunelui de buze, Domnul a zis: «Pe cine voi trimite şi cine se va duce pentru Noi» (Isaia 6, 8), de unde vedem destul de limpede, prin folosirea pluralului «Noi», că Domnul vorbeşte aici de o pluralitate de persoane în Dumnezeu care au aceeaşi natură cu El, şi anume de Sfânta Treime. 


1.2.	Prezenţa Sfintei Treimi în Noul Testament

	Dogma Sfintei Treimi este o dogmă proprie creştinismului; prin ea ne deosebim categoric de păgânism şi de iudaism. Ea reprezintă adevărul prefigurat în Vechiul Testament şi descoperit clar şi complet în Noul Testament de însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, care e culmea şi încheierea Revelaţiei . Observăm că monoteismul din Vechiul Testament este afirmat şi dezvoltat în Noul Testament prin persoana Fiului Său. Iisus Hristos nu este un trimis sau un profet, ci este însuşi Dumnezeu care a intrat în istorie întrupându-Se. În Noul Testament Dumnezeu se revelează ca Tatăl ce are un Fiu prin naştere şi un Duh Sfânt prin purcedere. 
Sfânta Treime se descoperă clar şi deplin, adică atât cât, conform dumnezeieştii socotinţi, este necesar pentru mântuire şi desăvârşire, în Noul Testament.
	Despre cele trei persoane ale Sfintei Treimi trebuie să spunem de la început că noi, oamenii, n-am fi ajuns niciodată cu puterile noastre omeneşti, să ne dăm seama de existenţa lor, dacă Bunul Dumnezeu n-ar fi binevoit să ni-l descopere.
	Adevărul despre Sfânta Treime este descoperit prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos, în mod clar şi nuanţat pentru mântuirea omului. Este exprimată în general atât Treimea ipostasurilor divine, cât şi unitatea dumnezeirii; alteori relaţiile celor trei Persoane divine între Ele (ad intra) şi faţă de lume (ad extra).
	Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, se prezintă pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume s-o mântuiască: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea” (In. 3, 16-17).
	Fiul întrupându-se, îşi mărturiseşte ca şi om dragostea de Fiu faţă de Tatăl, dar o dragoste ascultătoare: „ Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine; şi pe cel ce vine nu-l voi scoate afară; pentru că m-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 6, 37-38) sau Îl revelează oamenilor pe Tatăl ca aceştia să-l iubească tocmai ca pe Tatăl: „Credeţi Mie că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan 14, 11) şi este trimis de la Tatăl în lume: „Ieşit-am de la Tatăl şi om venit în lume, iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28) .
	Dar tot Fiul vorbeşte despre a treia Persoană care este Duhul Sfânt, care a purces, purcede şi va purcede pururea din Tatăl: „Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
	Purcederea este actul de ipostaziere a Duhului Sfânt. Trimiterea este lucrarea Fiului de trimitere a Duhului Sfânt în lume, iar ca orice lucrare divină, trimiterea Duhului Sfânt în lume nu este exclusivă Fiului. Duhul Sfânt a fost trimis în lume şi de către Tatăl, şi de către Fiul: „Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-l va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus” (Ioan 14, 26). Acesta va călăuzi la tot adevărul şi nu va vorbi de la Sine, ci va face prezent şi va mărturisi pe Hristos luând din ceea ce are Fiul, iar Fiul are toate câte le are Tatăl: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13).
	Persoanele Divine au următoarele două însuşiri fundamentale: siniparxia  adică împreună existenţa şi sinergia, adică împreună lucrarea. Siniparxia ţine de unitatea de fiinţă a persoanelor divine şi se manifestă în unitate desăvârşită a persoanelor divine: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei Una sunt” (I Ioan v, 7). „Eu şi Tatăl Una suntem” (Ioan 10, 30). „Tatăl este în Mine şi eu în Tatăl” (Ioan 10, 38). Facerea vorbeşte de „Duhul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 2), iar în Noul Testament se vorbeşte despre „Duhul Tatălui” (NT 10, 20), „Duhul Fiului” (Galineni IV, 6), „Duhul lui Iisus” (Fapte 16, 7), „Duhul lui Hristos” (I Petru 1, 11).
	Textele trinitare ale Noului Testamentexprimă trinitatea persoanelor şi unitatea fiinţei lor. Un text clasic exprimânr aceasta este cel care cuprinde mesajul Mântuitorului dat apostolilor când îi trimite la propovăduire: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). 
	În acest text sunt amintite de Hristos Însuşi, cu numele, toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cuvintele Tatăl şi Fiul înseamnă întotdeauna persoane. Cuvântul Sfântul Duh pus alături de cele două indică, de asemenea, o persoană. Expresia „în numele” nu se foloseşte decât pe lângă persoane. Deci, încă o dovadă că este vorba de cele trei Persoane. Botezul săvârşindu-se în numele Lor şi având ca efect iertarea păcatelor şi renaşterea spirituală, pe care numai Dumnezeu le poate săvârşi, înseamnă că cele trei Persoane sunt Dumnezeu însuşi. Iar expresia „în numele” singular arată că, cele trei Persoane divine au o singură autoritate, precum şi o singură fiinţă.
	Alte texte care exprimă trinitatea Persoanelor şi unitatea Lor sunt: „ Harul Domnului Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13) şi (I Petru 1, 2) „Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu Tatăl, întru sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să ne înmulţească!”. Aceste texte arată împreună lucrarea celor trei Persoane divine pentru mântuirea şi sfinţirea omului . Lucrarea proprie a fiecărei Persoane dumnezeieşti nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ca şi cum Persoanele ar lucra fiecare izolat, ci ca împreună lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiaşi voinţe a lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, adică deşi acţiunea externă este produsul voinţei celei una şi neîmpărţită a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor divine, totuşi fiecare Persoană îşi are contribuţia personală prin lucrările proprii, cum s-a notat mai sus, căci: „Acelaşi Dumnezeu lucrează toate, în toţi” (I Corinteni 12, 6) .
	Existenţa a trei Persoane, reale şi deosebite între Ele este reliefată, în primul rând, prin cuvintele îngerului rostite către Sfânta Fecioară la Buna Vestire: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Textul indică, în mod distinct, pe cele trei Persoane, precum şi iconomia fiecărei Persoane.
Botezul Domnului în Iordan de la Ioan Botezătorul prilejuieşte arătarea Persoanelor distincte ale Sfintei Treimi: Fiul care Se botează în Iordan, Duhul Sfânt care se coboară în chip de porumbel şi Se odihneşte peste El şi Tatăl care dă mărturie despre Fiul Său întrupat lumii, cum reiese din textul: „Iar, botezându-Se Iisus, îndată-ce a ieşit din apă, iată cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17) „Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şii Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 10-11). 
	În cuvântarea de rămas bun către apostoli: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va vorbi vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 14-16), Hristos vorbeşte despre Tatăl, despre Fiul şi despre un alt Mângâietor, Duhul Adevărului, Care purcede de la Tatăl, trimis în lume de Tatăl şi de Fiul şi Care în numele Fiului va învăţa toate. „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). „Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea, am zis că din al Meu ia şi vă vorbeşte vouă” (Ioan 16, 15).  
	În afara acestor locuri scripturistice care vorbesc deodată despre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, sunt altele multe în care este amintită fiecare persoană în parte .
	Persoana Tatălui este evidenţiată prin cuvintele: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Persoanei Tatălui i se atribuie raţiunea: „Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6, 32), voinţă „pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30), iubire „Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi” (Ioan 5, 20).
	Uneori textul Sfintei Scripturi poate da impresia că Tatălui I se atribuie o întâietate în Sfânta Treime, căci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, dar aceasta se datorează imposibilităţii exprimării omeneşti de a afirma astfel de principii a Sfinti Treimi, Tatăl neavând întâietate existenţială faţă de Fiul şi de Duhul Sfânt, deşi este Născător şi Purcezător: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru” (Ioan 20, 17). „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei”             (Efeseni 1, 17) .
	Persoana Fiului Întrupat este indicată prin însăşi numirea de Fiu născut din Tatăl, având aceeaşi fire dumnezeiască: „Şi Cuvântul  S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl ...” (Ioan 1,14). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), precum şi prin proprietăţile care I se atribuie.
	Astfel se spune că are raţiune, întrucât cunoaşte desăvârşit pe Tatăl „ ... pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât numai Fiul ...” (Matei 11, 27), are voinţă „Părinte voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi-ai dat” (Ioan 17, 24), iubeşte pe oameni „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12) şi lucrează mântuirea lor, jertfindu-Şi chiar viaţa pentru ei „Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem, pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”.
	Dumnezeirea Fiului este afirmată în multe locuri, fie direct, fie indirect. Direct, la Botez, Tatăl Îl numeşte „Fiul Meu iubit” (Matei 3, 17); în faţa lui Caiafa, Hristos se recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64); Apostolul Toma îl numeşte „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu” (Ioan 20, 28). Indirect, dumnezeirea Fiului ca Persoană deosebită de Tatăl se afirmă atribuindu-I-se însuşiri dumnezeieşti ca atotputerniciei „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimis nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), omniprezenţa „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi I se cuvine adorare dumnezeiască „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl ...” (Ioan 5, 23) şi altele. 
	Persoana Sfântului Duh amintită de Mântuitorul Hristos însuşi care ne arată că, Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este trimis de Tatăl şi de El în lume, în numele Lui ca să mărturisească despre El şi să călăuzească la tot adevărul, fiind Duhul Adevărului „Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie spuneţi”  (Luca 12, 12).
	Dumnezeirea Duhului Sfânt este afirmată cu claritate, direct sau rezultând din context. Astfel, „celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta” (Luca 12, 10). Cine minte Duhul Sfânt nu minte „oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Facerea 5, 3-4); Duhul are însuşiri dumnezeieşti este „alt Mântuitor” (Ioan 14, 16), este atotştiitor, învaţă „toate” (Ioan 14, 16), este atotputernic, participând la creaţie „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2), egal fiind cu Tatăl şi cu Fiul; prin Duhul Sfânt vine mântuirea prin naştere „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
	Dacă în unele texte se pare că s-ar nega dumnezeirea Duhului Sfânt: Duhul Sfânt „nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi ce I s-a spus” (Ioan 16, 13), aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt nu este atotştiitor, ci că, după voinţa dumnezeiască, după Înălţarea la cer a Domnului, Duhul nu va spune nimic deosebit de spusele anterioare ale Domnului, tocmai pentru că are atotştiinţa, „fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 10).
	În Sfânta Scriptură, obişnuita înşirare a Persoanelor dumnezeieşti este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar există şi altfel de înşirare, ca: Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul: „Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2); Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13); Duhul Sfânt, Fiul şi Tatăl: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi” (I Corinteni 12, 4-6), fiind şi această înşirare un indiciu asupra egalităţii Persoanelor dumnezeieşti .
	Textele trinitare ale Noului Testament mai exprimă unitatea în trinitate a celor trei Persoane, având unitate de fiinţă, de atribute, de activitate. Fiinţa lor este unică, neîmpărţită sau nemultiplicată în Persoanele Sfintei Treimi. De aceea, cele trei Persoane sunt un singur Dumnezeu. Dar fiecare dintre Ele este Dumnezeu adevărat, fiindcă ipostaziază aceeaşi unică fiinţă dumnezeiască, fără să o împartă cumva. Toate trei au aceleaşi atribute (naturale, intelectuale şi morale), întrucât atributele ţin de fiinţă şi toate trei au o activitate externă comună, în sensul că la activitatea externă a unei persoane divine (creare, mântuire, etc.) participă şi celelalte două persoane, pentru că orice lucrare a lui Dumnezeu perneşte dintr-un singur principiu şi este manifestarea unicei voinţe a lui Dumnezeu .
	Unitatea fiinţei Fiului şi a Tatălui o arată Hristos Însuşi când afirmă „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30) sau: „Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl” (Ioan 10, 38).
	Iar unitatea fiinţei Sfântului Duh cu a Tatălui se vede în cuvintele: „Căci vine dintre oameni, ştie cele ale omului fără numai duhul omului care este în el. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-o cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 11).





2.	Formularea oficială a Bisericii a dogmei Sfintei Treimi

„Având în vedere dificultatea înţelegerii dogmei, chiar de la începuturile Bisericii au apărut concepţii eronate referitoare la Sfânta Treime, născute dintr-o înţelegere defectuoasă a textelor scripturistice trinitare. Astfel monarhianismul(sec. II-III) şi subordinaţionismul, cu cele două extreme ale sale(arianismul şi macedonianismul), au determinat Biserica să formuleze şi să apere învăţătura despre Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane” .
Astfel, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli au apărut scurte mărturisiri de credinţă, numite Simboluri, şi cei care urmau să se boteze trebuiau să le cunoască.
Cel mai vechi simbol de credinţă este Simbolul Apostolic, în care se spune:”Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic...şi în Iisus Hristos, unicul, Fiul Lui Dumnezeu, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfânt”. Foarte clar şi precis este exprimată şi învăţătura despre Sfânta Treime în Simbolul atanasian: ”Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi Treimea în unitate, nici confundând Persoanele, nici împărţind Fiinţa,alta este Persoana Tatălui, alta a Fiului şi alta a Duhul  Sfânt, totuşi una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, egală în glorie şi veşnică maiestate”.
Biserica şi-a manifestat credinţa în Sfânta Treime şi prin formula Botezului, menţionată în Didahie, ca şi prin formula doxologică:”Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Foarte de timpuriu, această credinţă este mărturisită şi în rugăciunea Lumină lină, în care se spune:”Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu”.
Părinţii apostolici mărturisesc credinţa în Sfânta Treime aşa cum au preluat-o din Sfânta Scriptură:”Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi un singur Duh al Harului revărsat peste noi”.
Cu apologeţii, elaborarea învăţăturii despre Sfânta Treime intră într-o nouă fază. Astfel, în Răsărit Sfântul Teofil al Antiohiei foloseşte pentru prima dată cuvântul Treime: ”De asemenea, cele trei zile înainte de creearea luminătorilor sunt preînchipuiri ale Sfintei Treimi: a lui Dumnezeu, a Cuvântului şi a înţelepciunii Lui. De asemenea, în Apus, Tertulian foloseşte şi el cuvântul Treime, contribuind şi la precizarea terminologiei treinitare” .
Aprofundarea dogmatică a textelor scripturistice referitoare la Sfânta Treime viza, în cazul apologeţilor, erezia lui Sabelie, care nega Treimea la Persoane absolute în Dumnezeu şi erezia subordinaţionistă, care considera Logosul şi Duhul Sfânt puteri create de Dumnezeu în vederea creării lumii.
Învăţătura despre Sfânta Treime, mărturisită şi trăită de Biserică primeşte o formulare oficială, autoritară şi definitivă la Sinoadele I şi II ecumenice, cu prilejul condamnării ereziei lui Arie şi a lui Macedonie. Combătându-l pe Arie, care nega divinitatea Mântuitorului, susţinând că a fost un timp în care Fiul n-a existat şi că a fost creat din nimic sau dintr-o substanţă străină a Tatălui, Sinodul I de la Niceea(325) stabileşte deofiinţimea Tatălui cu a Fiului: ”Şi întru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a Născut mai înainte de toţi vecii: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”(art. II). În articolul următor este formulat adevărul privind întruparea, iar celelalte patru articole adevărul privind patimile, moartea pe cruce, învierea, înălţarea, a doua venire şi judecata de universală.
Consecinţa firească a arianismului a fost negarea divinităţii Duhului Sfânt, şi supus Fiului, dar superior lumii spirituale a îngerilor, având o poziţie de intermediar între Dumnezeu şi creaturi. Pentru că atacau divinitatea Duhului Sfânt susţinătorii lui Macedonie s-au numit pnevmatomahi, adică luptători împotriva Duhului Sfânt.
Învăţătura despre persoana şi lucrarea Duhului Sfânt este formulată de Biserică la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381): Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deci egali. Sinodul nu mai foloseşte expresia Sfântului Atanasie cel Mare ”de o fiinţă” şi nici nu-l numeşte Dumnezeu, pentru a proteja creştinii care se temeau de cei care se scandalizase contra Sfântului Atanasie, propunând un limbaj liturgic. Dar deofiinţimea Duhului cu Tatăl şi cu Fiul este exprimată prin termenul neotestamentar  ”purcedere” prin care se arată că Duhul Îşi are fiinţa din veci din Tatăl, că această fiinţă este comună cu cea a Tatălui şi a Fiului, motiv pentru care trebuie să fie ”împreună cu Tatăl şi cu Fiul”. Având în vedere fiinţa comună, Duhul Sfânt este numit ”Domnul de viaţă făcătorul”, adică este Dumnezeu, Creator şi Proniator, alături de celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Sfinţii Părinţi care au trăit în timpul celor două Sinoade Ecumenice şi după ele au adus o contribuţie importantă la formularea dogmei Sfintei Treimi, prin susţinerea unităţii de fiinţă şi a treimii persoanelor.
Astfel, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul compară Sfânta Treime cu o perlă, a cărei frumuseţe este evidenţiată de lumina ei unică. Dacă cineva taie această perlă în bucăţi, frumuseţea ei dispare. ”Acelaşi lucru se întâmplă şi când îl coborâţi pe Fiu, pentru a vă arăta adorarea faţă de Tatăl: Tatăl nu va primi adorarea voastră. Tatăl nu poate fi mărit prin omiterea adorării datorate Fiului, pentru că adorarea Acestuia constitue adorarea Tatălui.Dacă voi coborâţi Duhul Sfânt, Fiul nu primeşte adorarea voastră. Pentru că, deşi Duhul Sfânt nu provine în acelaşi fel din Tatăl ca Fiul, El este totuşi din Tatăl Însuşi. Ori adoraţi Treimea întreagă, ori o respingeţi întreagă, pentru a fi consecvenţi cu voi înşivă . Aceeaşi idee este susţinută de Sfântul Atanasie cel Mare: „Căci unul este felul dumnezeirii; şi el este şi în Cuvântul.Şi unul este Dumnezeu Tatăl, existând în Sine ca cel ce există în toate şi se arată în Fiul ca cel ce străbate prin toate, şi în Duhul, ca cel ce lucrează în El prin Fiul. Astfel, mărturisim că unul este Dumnezeu în Treime.Şi prin aceasta cugetând o dumnezeire în Treime suntem cu mult mai vârtos binecredincioşi decât ereticii care vorbesc de o dumnezeire multiformă şi mult împărţită”