Vizualizare sursă pentru „Roman I Lecapenul”

'''Roman I Lecapenul'''  (c. 870 – 948), a fost un împărat bizantin din 920 până în 944. A obținut numeroase succese în politica externă: a făcut din bulgari, dușmanii cei mai temuți ai imperiului, aliați; a rezistat presiunilor arabe din Orient și chiar a extins granița spre Eufrat și Tigru, pregătind terenul pentru reluarea ofensivei antiarabe în perioada următoare. A înfrânt de două ori cerbicia rușilor și a încheiat cu ei înțelegeri favorabile Bizanțului. Roman se numără printre primii împărați de după [[Iustinian I]], care a lăsat imperiul mai mare și mai puternic decât îl preluase. Roman a știut să transforme Biserica într-un aliat, iar patriarhul [[Nicolae Misticul]] a devenit pentru el un prim ministru.

== Relațiile cu bulgarii ==
=== Atacurile lui Simeon ===
Cele mai grave probleme ale imperiului le crea în exterior țarul bulgar Simeon. Ulcerat de durere că visul său de a fi basileu al romeilor și de a-și căsători fiica cu împăratul porfirogenet se spulberase după ce împărăteasa Zoe anulase o înțelegere anterioară, a cerut în corespondența purtată cu patriarhul [[Nicolae Misticul]] ca Roman să fie înlăturat cu orice preț. Nefiind ascultat, a atacat de mai multe ori teritoriul bizantin, iar în 923 a cucerit Adrianopolul și a ajuns chiar până sub zidurile capitalei.

Aici și-a dat seama, ca și în 913, că nu poate trece zidurile și că numai cu o flotă puternică ar realiza acest lucru. A încercat să facă alianță cu arabii din Egipt și Siria, dar diplomația bizantină a dejucat acest plan. Simeon a fost obligat să se retragă din fața capitalei, iar bizantinii au determinat pe sârbi, aflați sub dominație bulgară, să se răscoale.

=== Întâlnirea dintre Simeon și Roman ===
În anul 924 Simeon a revenit pe teritoriul bizantin reușind să recucerească Adrianopolul, de unde armata bizantină izgonise garnizoana lăsată de el acolo, și a ajuns iarăși sub zidurile capitalei. Dându-și seama că fără flotă și fără aliați orașul nu poate fi cucerit, Simeon a cerut o întrevedere cu împăratul Roman și cu patriarhul Nicolae Misticul. 

Această întrevedere a fost acceptată de Roman, iar întâlnirea dintre abilul împărat bizantin și războinicul țar bulgar este privită ca una dintre cele mai impresionante scene din istoria Bizanțului. Cronicarii bizantini Theophanes Continuatus și Simeon Magister au imortalizat acest eveniment subliniind deosebirea dintre cei doi interlocutori.

De pe zidurile cetății, bizantinii priveau îngroziți cum Simeon devasta și încendia vilele și bisericile extramurane, cum era aclamat de armată ca basileu al bulgarilor și „grecilor”, și cum se complăcea în această „apoteoză imperială”. 

În schimb, împăratul bizantin a petrecut toată noaptea în rugăciune în Biserica din Vlaherne, cum a pus pe pieptul său vălul [[Maica Domnului|Maicii Domnului]] ca să-i fie scut împotriva a tot ceea ce ar putea să-l vatăme. Acest văl (mantie) fusese descoperit la Ierusalim la o evreică evlavioasă și adus la [[Constantinopol]] în Biserica din Vlaherne în timpul împăratului Leon I. Din credința în ajutorul Maicii Domnului, spun cronicarii, împăratul Roman și-a făcut cască. Cu aceste arme a mers să-l întâlnească pe Simeon și i-a ținut acestuia o cuvântare care i-a schimbat fundamental atitudinea.

După cronicarii la care m-am referit, această cuvântare ar putea fi rezumată în felul următor: „''Tu ești muritor și trebuie să-ți aștepți moartea și judecata. Azi ești în viață dar mâine poți muri. O singură febră poate înăbuși tot orgoliul tău. Când vei ajunge în fața lui Dumnezeu ce vei răspunde de nedreptul masacru?''” Rezultatul întrevederii a fost un succes pentru bizantini în sensul că Simeon a acceptat să pună capăt asediului, să se retragă și să redea imperiului multe din teritoriile invadate. Dar și Roman a făcut un compromis recunoscându-i lui Simeon titlul de basileu, doar restrâns la teritoriul bulgar.

Apreciind marele succes al lui Roman, unii istorici se întreabă dacă el s-a datorat prestigiului imperiului, încorporat în persoanele împăratului și în fața căruia Simeon s-a înclinat ca altădată Attila în fața papei [[Leon cel Mare|Leon I cel Mare]], care a salvat [[Roma]], ori superioritatea morală a civilizației bizantine, pe care țarul o cunoștea din tinerețe? În sfârșit, s-ar putea datora faptului că nu avea flotă și cred că toate acestea la un loc au zdruncinat pe Simeon în trufia lui și mai ales rugăciunile adresate Maicii Domnului, mantia cu puterea ei miraculoasă au fost determinante, salvând capitala ca și altă dată dintr-unul din cele mai grave pericole.

După Theophanes Continuatus, Simeon ar fi vorbit la întoarcerea acasă boierilor săi despre „''înțelepciunea și smerenia împăratului, prestanța și curajul său, despre forța de nezdruncinat a sufletului''”.

Se mai povestește că în timpul întâlnirii dintre cei doi au zburat multă vreme pe deasupra capetelor lor doi vulturi, apoi unul s-a îndreptat în direcția orașului, celălalt spre nord. Interpretarea care s-a dat a fost că de acum există două imperii, unul bizantin, altul bulgar, care trebuie să conviețuiască în pace.

=== Simeon la Preslav ===

Retras în capitala de la Preslav, Simeon avea să constate destrămarea definitivă a „visului său de aur”. El va avea de aici înainte confruntări cu sârbii și croații, pe care bizantinii i-au atâțat împotriva lui. Dacă pe sârbi a reușit să-i domine, croații, în schimb, conduși de regele lor Tomislav, au provocat o mare înfrângere armatei bulgare (926), obligându-l pe Simeon să încheie pace, mediată de [[papă]]. Cu croații, bizantinii vor rămâne în bune legături, iar regelui Tomislav i se va acorda titlul de proconsul și autoritate peste cetățile din Dalmația și asupra insulelor aflate atunci sub autoritatea bisericească a papei.

Simeon moare subit la [[27 mai]] 927, încât nu mai poate relua campaniile anticroate. După moartea lui situația se schimbă în favoarea bizantinilor, căci fiul său Petru (927 – 969), care-i urmează la domnie, nu este un războinic. Simeon este pe drept considerat cel mai mare țar bulgar. El reușise să creeze în Peninsula Balcanică un vast imperiu, căruia i-a dat o nouă capitală, cea de la Preslav. Aici a construit edificii mărețe și le-a împodobit după modelul bizantin, încât ele erau demne de admirația oricărui vizitator, cum spune Ioan Exarhul.

Simeon voia să facă din Preslav o capitală rivală în măreție cu Bizanțul, de aceea nu a precupetit nimic pentru a împodobi sălile palatului cu picturi aurite și argintate. El însuși a fost pictat tronând în costum strălucitor de împărat bizantin. A obținut de la papă în 926 recunoașterea titlului său imperial și ridicarea Arhiepiscopiei Bulgare la rangul de patriarhie. A încurajat răspândirea credinței creștine, sprijinind pe ucenicii lui [[Chiril și Metodie]], adică pe [[Clement al Ohridei|Clement]] și Naum, izgoniți din Moravia și veniți în Bulgaria unde traduc cărți religioase în limba bulgară. Chiar dacă Simeon a fost un crud războinic, el a încercat să facă din Bulgaria un stat civilizat.

Fiul său Petru crescuse la Constantinopol și primește în căsătorie nu o prințesă porfirogenetă, ci pe Maria Lecapena, o nepoată a împăratului Roman de la fiul său Christofor. Raporturile bizantino-bulgare iau un alt curs. Este recunoscută patriarhia bulgară, înființată de Simeon, granițele între cele două state nu mai sunt supravegheate, încât în timpul lungii domnii a lui Petru, influența bizantină în Bulgaria cunoaște o intensitate fără precedent. Dar tăria statului bulgar scade mult în această perioadă. Una din cauze este efortul militar-economic care l-a făcut în timpul lui Simeon.

== Relațiile cu arabii ==
=== Situație generală ===
În această vreme n-au lipsit din partea arabilor incursiuni în teritoriul bizantin, dar acestea au putut fi curând anihilate, atât în Orient, cât și mai aproape de Constantinopol.

De pildă, în Marea Egee, aproape de insula Lemnos, flota bizantină provoacă celei arabe condusă de Leon din Tripolis o grea înfrângere în anul 924. În Orient, dincolo de Muntele Taurus, bizantinii profită de disensiunile interne arabe, dintre abasizi și fatimizi, și, beneficiind de alianța regelui Armeniei Așot al II-lea, generalii bizantini cuceresc orașe importante ca Theodosiopolis (Erzerum), Melitene, Daras, Nisibe, Germaniceea și altele. Comandantul care s-a distins în chip deosebit în aceste lupte a fost Ioan Curcuas. El reușește după victorii în Mesopotamia de sus să ia în 944 Alepul și Edessa.

=== Sfânta Mahramă ===
Din Edessa obține Sfânta Mahramă (Mandylion-ul), pe care fusese impregnat chipul Mântuitorului, dăruit de El însuși regelui Abgar. Această Sfântă relicvă constituia mândria orașului Edessa și obținerea ei s-a făcut cu aprobarea califului arab.

Potrivit Tradiției, regele Abgar al Edessei s-a îmbolnăvit și atunci a trimis mesageri la Mântuitorul să-l roage să vină să-l vindece. Mântuitorul, neputându-se duce, i-a trimis această mahramă (văl) pe care, punându-l pe față, i s-a imprimat chipul. Regele s-a făcut sănătos și a păstrat acest dar ca pe cel mai de preț. În secolul al X-lea era prețuită și considerată mândria orașului, încât a trebuit să fie scosă numai cu aprobarea emirului.

Tradiția despre această mahramă era puternică la Constantinopol, de aceea sosirea ei a fost întâmpinată cu mare fast. Împăratul și populația capitalei l-au așteptat pe generalul Ioan Curcuas cu lumânări și flori, închinându-se în fața chipului Mântuitorului. Era, de fapt, cea mai prețioasă [[icoană]] nefăcută de mână omenească (''acheiropoieta''), care reda autentic chipul Mântuitorului. Ea atesta și realitatea [[Întrupare|Întrupării]] Lui, constituind o justificare pentru [[iconofil]]i.

Mahrama a fost depusă în Palatul Mare imperial, în capela Pharos, iar aducerea ei la Constantinopol a fost după aceea sărbătorită anual la [[16 august]]. La Constantinopol s-a păstrat până în anul 1247, când a fost cumpărată de regele Ludovic al IX-lea, care a adus-o la Paris și a depus-o la Sainte Chapelle. Aici a rămas până la Revoluția franceză din 1789, când a fost distrusă, ca și alte multe relicve creștine.

Copii după acest mandylion s-au făcut la Constantinopol, iar ele au influențat pictura încă din secolul al X-lea. Cele mai vechi copii se păstrează pe icoanele din secolul al X-lea de la mănăstirea [[Mănăstirea_Sfânta_Ecaterina_(Sinai,_Egipt)|Sfânta Ecaterina]] de la [[Muntele Sinai]], astfel încât aspectul original a putut fi reconstituit: chipul Mântuitorului cu o parte din gât, fără să se vadă umerii; fața tânără cu barba mică.

Este deci explicabil de ce Ioan Curcuas, ducând la Constantinopol această prețioasă relicvă, a fost primit cu atâta entuziasm: victoriilor sale de pe câmpul de luptă i se adăuga mandylion-ul, care a dat triumfului militar obișnuit o coloratură pregnant religioasă. După împărat, nu exista o altă personalitate în imperiu care să se bucure de atâta prestigiu. De aceea, Roman s-a gândit să-l facă membru al familiei imperiale prin alianță, dar fiii săi, temându-se de marea sa influență, au uneltit pentru a-l aduce în dizgrație și chiar pentru a-l înlocui cu incapabilul Pantherios, care a fost bătut curând de arabi.

== Atacul rusesc ==

În iunie 941, când împăratul Roman Lecapenul se pregătește să profite de dimensiunile din sânul Emiratelor Arabe, trimițând acolo armata, Constantinopolul este atacat de o importantă flotă rusească condusă de Igor, cel mai tânăr fiu al lui Rurik și succesorul lui Oleg la conducerea cnezatului de Liev.

Expediția rusă a fost pregătită în secret și a reușit să aducă pagube importante populației de pe ambele maluri ale Bosforului. Scopul ei era, se pare, să forțeze pe împăratul bizantin să acorde privilegii comerciale negustorilor ruși, atât la Constantinopol, cât și în alte părți ale imperiului.

Expediția rusă și consecințele ei pentru populația bizantină sunt amintite de numeroși cronicari bizantini, de izvoare [[hagiografie|hagiografice]] și de episcopul Liutprand de Cremona, venit în delegație la Constantinopol. Atacul rușilor a fost însă zdrobit de flota bizantină condusă de protovestiarul și cronicarul Teofanes, om de încredere al împăratului, care a utilizat focul grecesc, iar pe uscat de trupele lui Ioan Curcuas acesta a trebuit să se întoarcă din Asia Mică în 944. Igor nu a renunțat însă la planurile sale și în anul 944 organizează o nouă expediție, de data aceasta pe uscat, și mai puternică având înrolați în cadrul ei pecenegi și triburi slave.

Avertizat de bulgari, împăratul bizantin trimite delegați, care-i întâmpină pe ruși și aliații lor la Dunăre, le oferă daruri și-i convinge să trimită la Constantinopol persoane împuternicite în vederea încheierii unui tratat de pace. Acest tratat a și fost încheiat și el reproduce de fapt, în condiții mai favorabile bizantinilor, acordurile anterioare oferind rușilor condiții comerciale avantajoase, dar obligându-i să nu mai atace vreodată Chersonesul și celelalte cetăți bizantine din Crimeea. Puțin timp după aceea Igor moare în cadrul unei expediții în 945.

== Sfârșitul ==

În ziua de [[20 decembrie]] 944, cei doi fii ai săi, Ștefan și Constantin, l-au obligat să părăsească tronul și l-au trimis în exil pe Insula Proti, unde a devenit [[călugăr]] și a trăit până la [[15 iunie]] 948, când a murit. Anii petrecuți în [[mănăstire]] au fost de penitență și [[rugăciune]]. În această atmosferă el a ajuns să reflecteze asupra deșertăciunilor vieții și chiar să-și renege întreaga activitate atât de benefică pentru imperiu.

{{start box}}
{{succesiune|
înainte=Constantin al VII-lea|
titlu=[[Listă a Împăraţilor Romani de Răsărit|Împărat Roman (Bizantin)]]|
ani=920&mdash;944 |
după=Constantin al VII-lea}}
{{end box}}

== Surse ==
* [[Emilian Popescu]], ''Curs de Bizantinologie'', Facultatea de Teologie a Universității București.

[[Categorie:Împărați romani]]
[[Categorie:Istoria Bisericii]]