Vizualizare sursă pentru „Raportul dintre domniile românești și Biserică”

{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Raportul dintre domniile românești și Biserică''' a fost unul de strânsă colaborare, urmând modelul de „simfonie bizantină”. În general, activitatea culturală și educația românilor era supravegheată integral de Biserică, dar tot Biserica juca un rol crucial în domeniul politic—atât pe plan intern cât și pe plan extern—dar și în domeniul juridic.

== Bizanț după Bizanț ==

Reținem de la început că raporturiie dintre Stat și [[Biserica Ortodoxă|Biserică]] în țările românești medievale se prezintă exact ca și în [[imperiul bizantin]], adică a existat o strânsă colaborare între aceste două instituții care nu se puteau concepe una fără alta. Aceată strânsă interdependență rezută și din faptul că reședința [[mitropolit|mitropoliților]] țării s-a stabilit acolo unde era reședința conducătorilor politici (Argeș, mai tîrziu Târgoviște și București în Țara Românească, Suceava, apoi Iași în Moldova).

Ca și în Bizanț, domnii români se considerau protectorii Bisericii, căreia i-au acordat sprijin permanent, fie moral, fie material. Ei erau cei mai de seamă [[ctitor]]i de [[mănăstire|mănăstiri]] și [[biserică|biserici]], pe care le înzestrau cu toate cele trebuitoare și le scuteau de o seamă de impozite, le acordau felurite proprietăți și privilegii; în același timp, acordau asistența necesară [[ierarh]]ilor în toate problemele bisericești, dar și civile, se interesau de pregătirea [[cler]]ului de mir, de situația lui materială și morală.

Cu alte cuvinte, domnii țarii erau adevărați „protectori” ai Bisericii din țara lor. În același timp, ei au continuat politica imperială bizantină față de toate Bisericile Ortodoxe din sud-estul Europei și din Orientul Apropiat, mai întâi prin ajutorarea masivă și sistematică a [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei ecumenice]] și a celorlalte trei Patriarhii „apostolice” ([[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]), a unor Biserici ortodoxe naționale sau a unor centre [[monahism|monahale]], în primul rînd a [[Muntele Athos|Muntelui Athos]].

== Domnitorii români, succesori ai bazileilor ==

După relatările lui [[Dimitrie Cantemir]] în lucrarea „Descriptio Moldaviae”, în secolele XIV—XVI mitropolitul țării făcea încoronarea și înscăunarea domnului în cadrul unei slujbe speciale în catedrala mitropolitană - ca și la încoronarea bazileilor bizantini — după care urma o nouă ceremonie la palatul domnesc, mitropolitul rostind primul un cuvînt de felicitare.

Mai târziu, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea când dominația otomană se accentuează, iar domnii români sunt numiți direct de Poartă, se făcea o primă slujbă de încoronare la catedrala patriarhală din Constantinopol (Istanbul), de însuși patriarhul ecumenic, în prezența membrilor [[sinod]]ului patriahal și a înaltului cler, după vechiul ceremonial imperial bizantin.

Cu alte cuvinte, domnii români erau considerați — după 1453 — ca succesori legitimi ai bazileilor de altădată, devenind în această ipostază protectori de drept ai Locurilor Sfinte ortodoxe, ai Ortodoxiei în genere. Ajungând în țară, la București sau Iași, domnilor români li se făcea a doua încoronare, menționată mai sus, de către mitropolitul țării, în prezența înaltului cler și a marilor dregători.

== Mitropoliții == 
=== Relația cu domnii ===
Mitropoliții celor două țări aveau aceeași situație în stat pe care o avea [[patriarh]]ul în raport cu bazileul bizantin. Îndată după înscăunare, mitropolitul devenea al doilea demnitar al țării (după domnitor), având un însemnat rol politic-social, el fiind în plus și îndrumătorul vieții culturale și duhovnicești din țara sa. 

[[Botez]]ul, [[cununie|cununia]], [[înmormântare]]a membrilor familiei domnitoare erau săvârșite de mitropolitul țării (numai în caz de boală sau vârstă înaintată de unul din episcopi sufragani). Mitropolitul era considerat ca primul sfetnic al domnitorului, membru de drept al „sfatului domnesc”, fiind întâlnit în această calitate în ambele țări — încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Prin natura slujbei sale, el era nevoit să urmeze orientarea domnitorului. În caz contrar, de multe ori mitropolitul era înlăturat în mod abuziv din scaun de domnul țării și trimis la mănăstirea de metanie, dacă amestecul lui în problemele interne era socotit primejdios pentru stat sau pentru domn.

=== Activitate în politica externă ===
Tot el era trimis în fruntea unor solii ca să încheie tratate înțelegere sau chiar alianțe antiotomane cu țările vecine (regatul Ungariei, principatul Transilvaniei, Rusia, Polonia). De multe ori, mai ales în secolul al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, în caz de vacanță a scaunului domnesc, mitropolitul devenea „locțiitor de domn”.

=== Activitate culturală ===

Mitropolitul primea vizitele unor patriarhi greci (Constantinopol, Alexandria și Ierusalim) sau arabi (Antiohia), ale unor mitropoliți, episcopi, egumeni, fie greci, fie slavi sud-dunăreni, veniți după ajutoare materiale sau chiar în probleme de ordin politic.

Mitropolitul, dar și episcopii sufragani îndrumau întreaga activitate culturală din [[eparhie|eparhiile]] lor (copierea de manuscrise, tipografiile, școlile de toate gradele) sau activitatea artistică. Îndrumau opera de asistență socială din cadrul mănăstirilor (bolnițele), îndemnau pe domni să ușureze soarta țăranilor prin desființarea unor impozite către stat.

=== Activitate juridică ===
Mitropolitul, uneori și episcopii sufragani, judeca nu numai abaterile clerului, ci și abaterile de orice fel ale locuitorilor de pe moșiile mitropoliei sau ale episcopiilor. De multe ori mitropolitul sau episcopii erau încredințați de domnii țării și cu judecarea unor procese civile sau penale obișnuite. În acest caz, mitropolitul judeca împreună cu episcopii săi sufragani sau chiar cu unii ierarhi străini aflați în țară; alteori completul de judecată, prezidat de mitropolit sau de un episcop, era format din clerici de la centrul eparhial.

În cazul când judecata o făcea domnul însuși, mitropolitul era de față, în dreapta lui. Judecata după „[[pravilă]]”, colecție de [[canoane bisericești]] și legi bizantine ([[nomocanon]]), adaptate la realitățile românești. Tot pe plan social, trebuie menționat faptul că îndată după instalare mitropolitul și episcopii întăreau statutele („catastifele”) breslelor meșteșugărești din cuprisul eparhiei lor (de regulă, din orașul de reședință).

== Episcopii ==
În sectorul vieții bisericești propriu-zise, mitropolitul avea în grijă alegerea episcopilor lor sufrageni (de către un sobor de mari dregători și egumeni), pe care îi [[hirotonire|hirotonea]] și îi instala în eparhiile lor. Desigur, domnitorul avea dreptul să-și spună cuvântul asupra persoanei propuse.

Fiecare ierarh veghea, în eparhia lui, la respectarea învățăturii de credință ortodoxă, a normelor vieții morale (actele de stare civilă, ca și divorțurile erau în atribuția Bisericii). Ei săvârșeau [[slujbă|slujbele]] de sfințire a bisericilor ridicate în eparhia lor, făceau vizite canonice, făceau numiri de preoți și [[diacon]]i pentru parohiile vacante, hirotoneau preoți, săvârșeau slujbe în catedralele lor sau în bisericile eparhiei.

De regulă, domnii țării Românești și ai Moldovei asistau la slujbele din [[catedrală|catedrale]] mitropolitane din țara respectivă; se săvârșeau cu un fast deosebit mai ales slujbele de la [[Crăciun]], [[Bobotează]] și [[Sfintele Paști|Paști]], la [[hram]]ul catedralei respective sau cu prilejul primirii unor înalți ierarhi străini.

=== Drepturile ierarhilor ===
Mitropoliții, ca și episcopii sufragani, aveau o serie de drepturi: să fie pomeniți la slujbe, să li se zugrăvească chipul în bisericile ridicate în eparhia lor, să fie îngropați în catedrala mitropolitarnă (sau episcopală) ori într-una din mănăstirile țării (fie la cea la care a fost [[egumen]], fie la una pe care o ctitorise el însuși); să beneficieze de o parte din veniturile eparhiei respective și să încaseze o serie de taxe („dări”) de la clerul în subordine.

== Călugării ==
La conducerea eparhiei, mitropolitul și episcopii erau ajutați de un personal administrativ, recrutat mai ales dintre călugări, primul între ei fiind vicarul ([[protosinghel]]); pentru fiecare ținut sau județ funcționa câte un [[protopop]]. Reședința mitropolitană (sau episcopală) era situată alături de catedrală, împreună cu clădirile cancelariei și locuințele personalului administrativ și de slujire, formând un adevărat complex administrativ-bisericesc.

== Preoții ==
{{Main|Preoțimea ortodoxă română din vechime}}
=== Aplicarea legii ===
Abaterile clerului, de orice natură ar fi fost, erau judecate de chiriarhul locului, și nu de dregătorii domnești. Astfel, la 24 februarie 1649, deci în timpul lui [[Vasile Lupu]], s-a hotărât, în sfatul domnesc al Moldovei, ca fiecare chiriarh să judece în eparhia sa pe călugări, călugărițe, preoți și diaconi, iar pe episcopi să-i judece mitropolitul.

Așezământul lui Vasile Lupu privind neamestecul autorității civile în judecata slujitorilor Bisericii a fost întărit și de Gheorghe Ghica în 1658, și de Ștefăniță Lupu în 1659, în afară de crima de omor, care
urma să fie judecată în Divan. Alte hrisoave domnești, mai târzii, întăresc aceste dispoziții.

Rânduielile respective s-au păstrat mult timp, căci [[Dimitrie Cantemir]] scria în ''Descrierea Moldovei'' că:

:''Pentru greșeli mai mici fiecare se pedepsește de către mai marele său: diaconul de preot, preotul de protopop, ieromonahul și călugărul de egumen sau arhimandrit, protopopul, egumenul și arhimandritul de episcop, episcopul de mitropolit, mitropolitul de domn... Pentru greșeli mai mari, care trebuie pedepsite sau cu moartea ori cu luarea preoției, numai preoții, iermonahii sau călugării stau sub judecata episcopilor lor. Iar starețul, arhimandriții și arhiereii nu se pot pedepsi decât de către domn.''

===Protopopii===

Un rol însemnat în viața bisericească de atunci aveau [[protopop]]ii, câte unul sau chiar mai mulți în fiecare județ. Ei erau oamenii de încredere ai ierarhului locului, pe care-l informau de cele ce se petrec în [[eparhie]] și-l ajutau în administrație. Ei recomandau candidați la [[hirotonie]], cereau dispense de căsătorii în grade de rudenie sau dădeau mărturii în cazuri de divorț, săvârșeau anchete în parohii, judecau abaterile clerului în subordine, în numele chiriarhului, figurau ca martori în felurite acte juridice etc.

O parte din aceste atribuții le reveneau datorită faptului că pe atunci mitropoliții și episcopii eparhioți erau aceia care pronunțau sentințe de divorț, dădeau dispense de căsătorie și pedepseau pe cei care trăiau în concubinaj. Trebuie menționat că mitropoliții, uneori și episcopii, erau însărcinați adeseori de domnii țării cu judecarea unor procese civile și penale (de moștenire, proprietate, furt, ucideri etc.), deci aveau atribuții judecătorești foarte largi.

== Biserica Ortodoxă în Transilvania ==

Biserica Ortodoxă din Transilvania, deși nu era dependentă de vreo altă Biserică din afară, avea, totuși, o situație deosebită, din cauza împrejurărilor politice defavorabile de aici, fiind considerată o „Biserică tolerată”.

=== Relația cu Mitropolia Țării Românești ===
Mitropolitul Ungrovlahiei a devenit, înainte de anul 1401, „[[exarh]] al Plaiurilor”, demnitate onorifică superioară celei de mitropolit. Înseamnă că el era un fel de „reprezentant al Patriarhiei ecumenice” pentru teritoriile intracarpatice („Plaiuri”) în care ea nu-și putea impune direct autoritatea, întrucât până în 1541 teritoriile respective au fost ocupate de regatul catolic ungar, care n-ar fi admis aici nicio imixtiune din partea unui patriarh ortodox din afară.

Ca urmare a acestei stări de lucruri, deși Mitropolia Transilvaniei și-a păstrat autonomia, totuși, titularul ei era hirotonit (până în 1698) de către mitropolitui Ungrovlahiei, la Argeș, Târgoviște, București, asistat de sufraganii lui sau de unii arhierei străini. De aici primea Sfântul Mir și ajutoare materiale.

În lipsa unor conducători politici români în Transilvania, domnii Țării Românești au sprijinit în permanență Biserica românească din Transilvania, fie prin ctitorirea unor biserici și mănăstiri, fie prin acordarea unor subvenții anuale în bani sau a unor ajutoare ocazionale (moșii, veșminte, cărți etc). Pentru toate acestea, erau considerați adevărați „protectori” ai Bisericii Ortodoxe transilvane.

După 1541, deci în „epoca principatului”, se știe în mod sigur că alegerea mitropolitului Transilvaniei se făcea de un „[[sobor]]”, format din [[protopop]]ii eparhiei, întrunit la Alba Iulia. Alegerea era întărită (recunoscută) de principele Transilvaniei, după care urma hirotonia noului ales în Țara Românească.

=== Relația cu Mitropolia Moldovei ===

La începutul secolului al XVI-lea s-a creat eparhia Vadului, cu o existență de peste un veac, dependentă sub raport bisericesc și material de Mitropolia Moldovei și de domnii de acolo. În felul acesta, s-a făcut și mai mult simțită unitatea de neam și de credință a românilor de pe ambele versante ale Carpaților. 

== Alte legături ==
{{Citat|Ați văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriță. Du-te la Mănăstirea Cozia și vei afla lângă Mircea cel Bătrân, care a întemeiat această mănăstire și-i înmormântat acolo, o lespede de piatră pe care scrie: «Aici odihnește monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul» – ai auzit? El, domn peste trei principate și mama lui, călugăriță. Apoi și Ștefan cel Mare. Du-te la Mănăstirea Probota, unde este îngropat Petru Rareș, făcută de el. Vei vedea lângă dânsul scris: «Aici odihnește roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare». Ei domni, și mamele lor, călugărițe! Vedeți voi câtă unire era atunci între credință și conducere? Așa trebuie să murim!”|Arhim. Ilie Cleopa<ref>În memoria Părintelui Cleopa, «Mânca-v-ar Raiul!», Ediţia a III-a, 2002</ref>}}
* Canonizări de domnitori:
** [[Ștefan cel Mare]] a fost canonizat în 1992.
** [[Neagoe Basarab]] a fost canonizat în 2008.
** [[Constantin Brâncoveanu]] a fost canonizat în 1992.
* Călugări care au devenit domnitori:
** Vlad Călugărul a fost călugăr și egumen înainte de a deveni domn al Țării Românești.
** Radu Paisie a fost călugăr și stareț la [[Mănăstirea Curtea de Argeș]] înainte de a deveni domnitor.
* Rude călugărite ale domnitorilor:
** Mama lui [[Mircea cel Bătrân]] s-a călugrăit (Ana Calinichia).
** Mama lui [[Ștefan cel Mare]] s-au călugărit (Maria Oltea).
** Mama lui [[Radu cel Mare]], adică soția domnului Vlad Călugărul, s-a călugărit cu numele de Eupraxia la mănăstirea Snagov.
** Unchiul și mătușa lui [[Neagoe Basarab]] s-au călugărit (Barbu și Neguța Craiovescu deveniți Pahomie și Salomia la [[Mănăstirea Bistrița (Vâlcea)|Mănăstirea Bistrița]])
** Mama lui [[Mihai Viteazul]] s-a călugărit (călugărița Teofana).
** Fratele domnitorului Ioan Teodor Callimachi, [[Gavriil Callimachi]], s-a călugărit la [[mănăstirea Putna]], devenind mai târziu mitropolit al Salonicului și apoi al Moldovei.
** În perioada regală, Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand I și a reginei Maria, s-a călugărit primind numele Maica Alexandra.
* Domnitori cu duhovnici cunoscuți:
** Ștefan cel Mare l-a avut duhovnic pe [[Daniil Sihastrul]]
** Neagoe Basarab l-a avut duhovnic pe [[Nifon al II-lea al Constantinopolului]].
** Petru Rareș l-a avut duhovnic pe [[Grigorie Roșca]].
** Constantin Mavrocordat l-a avut duhovnic pe [[Grigorie de la Colțea]].

== Originea dreptului românesc nescris ==

Despre originea dreptului românesc nescris, P. P. Panaitescu argumentează astfel<ref>P. P. Panaitescu, ''Introducere la istoria culturii românești'', Editura Științifică, București, 1969.</ref>:

:''Cei mai mulți cercetători ai dreptului românesc consuetudinar au căutat moștenirea dacilor sau a romanilor ca originea dreptului nescris, folosit în țările române în perioada feudală. În realitate, dreptul nu se moștenește, el este creat necesar apărării orânduirilor sociale și stă în legătură cu evoluția acestora. Dreptul consuetudinar românesc nu este de origine nici dacică, nici romană. Din datele pe care le posedăm până acum, putem afirma originea gentilică a acestui drept. Predominarea organizației satelor moșnenești și răzășești, a comunităților de avere în Transilvania, pentru cele mai multe sate, chiar a celor aservite nobililor (boierilor) și bisericii, a făcut ca o sumă de principii juridice ale obștii să fie adoptate în organizația de stat a țărilor române. Astfel, prin judecata jurătorilor, care reprezintă garantarea obiceiurilor locale prin participarea obligatorie a sătenilor aleși din satele vecine, statul feudal a păstrat dreptul obștilor la ancheta prealabilă a oamenilor locului, „oameni buni și bătrâni”, precum și sistemul stăpânirii colective a pământului: stăpânirea boierească era tot o stăpânire gentilică, a ginții boierești cu frați, fii și nepoți, așezată deasupra celei țărănești. Statul feudal a mai păstrat și dreptul de preemțiune rezervat (în caz de vânzare a pământului) membrilor obștii și ai obștilor înrudite. De asemenea, responsabilitatea penală colectivă (dușegubina) pentru crime și responsabilitatea fiscală a satului întreg față de stat.''

== Note ==
<references/>

==Surse==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

== A se vedea și ==
* [[Jurisdicția bisericească asupra provinciilor romane sud-dunărene]]
* [[Sfârșitul Bizanțului românesc]]

[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Ortodoxia în România]]
[[Categorie:Eclesiologie]]
[[Categorie:Drept canonic]]