Vizualizare sursă pentru „Raiul”

Raiul
Raiul
XII. Aşadar, fâcându-1 pe om stăpân al pământului şi al tuturor celor ce
sunt în el, Dumnezeu l-a aşezat în ascuns stăpân şi al slujitorilor care erau
în el. Aceştia însă ajunseseră deja la desăvârşire, dar stăpânul, adică omul,
era şovăielnic, fiindcă era copil şi trebuia să ajungă crescând la desăvârşire.
Iar ca această educare şi creştere a lui să se facă în desfătare, i-a pregătit un
loc mai bun decât această lume, superior ei prin aer, frumuseţe, lumină, hrană,
plante, rod, ape şi toate celelalte necesare vieţii, al cărui nume e rai. Atât de
frumos şi de bun era raiul: Cuvântul lui Dumnezeu umbla adeseori în el şi
5 0 0 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l ap o s to lic
vorbea cu omul prefigurând astfel cele viitoare, şi anume faptul că avea să
locuiască împreună cu oamenii, vorbind cu ei şi învăţându-i dreptatea. Omul
însă era copil neavând încă o judecată desăvârşită, drept pentru care a şi fost
înşelat uşor de amăgitorul.
Formarea femeii
XIII. Aşadar, pe când era omul în rai, Dumnezeu i-a adus înainte toate
animalele şi i-a poruncit să le pună nume „şi orice nume a dat Adam unui
suflet viu, aşa a rămas numele lui” [Fc 2, 19]. Dar I-a plăcut să facă omului
şi un ajutor, căci Dumnezeu a zis aşa: „Nu este bine ca omul să fie singur.
Să-i facem ajutor potrivit pentru el” [Fc 2, 18]. Dar între toate animalele nu
s-a găsit un ajutor egal şi asemănător lui Adam. Dumnezeu însuşi a trimis
atunci peste Adam un extaz şi el a adormit; pentru ca dintr-un lucru să se
facă alt lucru, a venit peste Adam prin voia lui Dumnezeu somnul care nu
fusese făcut în rai. Şi Dumnezeu a luat una din coastele Iui Adam şi a umplut
locul ei cu came, iar din coasta pe care a luat-o a zidit o femeie şi a
adus-o înaintea lui Adam. Văzând-o, acesta a zis: „lată acum os din oasele
mele şi came din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbatul
ei a fost luată” [Fc 2, 23].
XIV. Şi Adam şi Eva — căci acesta era numele femeii — „erau goi şi nu
se ruşinau” [Fc 2, 25], fiindcă în ei era un cuget nevinovat şi copilăresc şi în
acesta nu era nimic din gândurile ticăloase ce se nasc în suflet prin poftele şi
dorinţele ruşinoase. întrucât îşi păzeau neatinsă firea, pentru că ccca ce fusese
suflat în plămada lor era un Duh de viaţă şi câtă vreme acest Duh rămâne în
locul şi puterea lui, nu poate fi gândit răul. De aceea nu se ruşinau sărutându-
se şi îmbrăţişându-se în chip sfânt în felul copiilor.