Vizualizare sursă pentru „Monahismul Ortodox”

ESENŢA MONAHIZMULUI ORTODOX
Rugăciunea monahului, şi, mai ales, rugăciunea minţii în inimă, este un
indiciu al faptului că inima sa a fost curăţită de toate gândurile, că mintea sa a
fost eliberată de orice năluciri ale imaginaţiei, de logică şi de patimi, s-a
reîntors în inimă şi s-a unit cu ea în Duhul Sfânt. Iată cum se desfăşoară
rugăciunea, iată cum se dezvoltă energiile minţii în inimă. Este vorba de
iluminarea minţii, despre care s-a vorbit mult în textele patristice. Rugăciunea
minţii trebuie, oricum, să se facă în climatul Tradiţiei Ortodoxe şi în cadrul
ascezei Bisericii Ortodoxe. Afirm acest lucru întrucât unii despart rugăciunea
151
minţii de întreaga viaţă ascetică a Bisericii, prezentând-o drept o formă de yoga
creştină. De fapt, atunci când rugăciunea este despărţită de pocăinţă şi de
plânsul cel după Dumnezeu, de împlinirea poruncilor lui Hristos, prin care
sufletul nostru este curăţit la nivelul celor trei laturi ale sale, când este
despărţită de viaţa liturgică a Bisericii, atunci îşi pierde valoarea din punct de
vedere ortodox, întrucât este făcută mecanic, exoteric, în maniera exerciţiilor
budiste. Faptul că rugăciunea este strâns legată de întreaga viaţă ascetică a
Bisericii ni se arată din lucrările Sfântului Grigorie Palama. Prezentarea concisă
a acestei învăţături poate fi găsită într-o scrisoare a sa "către prea cuvioasa
maică Xenia", în care el vorbeşte "despre patimi şi virtuţi şi despre ceea ce se
naşte ca urmare a atenţiei minţii". In această scrisoare vedem esenţa
monahismului ortodox şi, desigur, felul în care el se prezintă diferit faţă de
orice alt fel de "monahism". Se observă clar că monahismul ortodox ţinteşte
vindecarea omului, iar nu mântuirea Bisericii sau descoperirea persoanelor
potrivite pentru misionarism. Desigur, nu negăm faptul că atunci când o
persoană este vindecată, aceasta împlineşte şi o lucrare cu caracter misionar,
dar lucrul de prim ordin este acela că monahismul ortodox are drept scop
vindecarea omului. Monahii din cadrul Bisericii Ortodoxe luptă să-şi
mântuiască sufletele, iar aceasta înseamnă mai presus de orice aducerea
minţii înapoi în inimă, iar de acolo s-o înalţe către Dumnezeu, de unde ei se
pot bucura de întreaga creaţie într-un mod curat şi pur. Din acest punct de
vedere putem spune că mănăstirile reprezintă spitale ale sufletului.
Aceasta se observă mai ales, în Sfântul Munte. Monahii de acolo trăiesc
o viaţă simplă şi curată. Ei au renunţat la absolut totul, apoi s-au făcut
ascultători faţă de Stareţ şi de duhovnic, aşa încât inima să li se cureţe de
patimi, trec prin etapa căinţei binecuvântate şi astfel ajung la curăţire,
iluminare şi la contemplarea energiilor îndumnezeitoare de la Domnul.
Această viaţă şi această cale care conduce spre adevărata viaţă nu reprezintă
o ipoteză derivată ca urmare a unor studii sau preocupări de ordin ştiinţific, ci
este rodul pocăinţei, ascultării şi al umilinţei. Acest mod de viaţă este cel
descris în scrisoarea Sfântului Grigorie Palama către monahia Xenia asupra
căreia vom face o scurtă analiză. Recunosc că îmi este greu să-i pot face o
152
analiză completă, şi, J aceea, voi prezenta punctele sale esenţiale care ne
vor arăta esenţa monahismului ortodox.
1. PREOCUPĂRI ŞI SCRIERI
La începutul scrisorii sale, Sfântul Grigorie afirmă că i-a venit greu să se
apuce de scris, întrucât ereticii îi răstălmăciseră cuvintele. Sfântul se afla
deja în toiul disputelor isihaste, după victoria sa de la Sinodul din 1341, mai
ales după întemniţarea sa timp de patru ani. Aşadar, a scris "după anul
1345"1. De aici observăm că, deşi se afla într-un mare necaz, era totuşi
preocupat de un atât de serios subiect cu caracter monahal. Scrisoarea sa se
constituie într-un mic tratat care prezintă esenţa şi substanţa monahismului
ortodox. Reiese clar de aici că Sfântul îşi purta luptele sale pentru adevăr
într-o adâncă reculegere şi pace sufletească, ca un monah aghiorit în
adevăratul sens al cuvântului.
El nu şi-a pierdut calitatea de monah şi, de aceea, a scris despre căinţă
şi înaintarea duhovnicească. Este prinosul adus de Sfântul Munte Bisericii şi
lumii întregi.
Ea ne indică modul în care noi ne putem împlini serviciile pastorale,
luptele noastre împotriva ereziilor şi ne prezintă întreaga lucrare a Bisericii, în
general.
Pentru ca toate aceste lucruri să fie ortodoxe, mintea noastră
trebuie să fie cât mai curată cu putinţă şi îndreptată spre Dumnezeu. Trebuie
să subliniem faptul că monahia Xenia era o persoană remarcabilă care era
familiarizată cu lucrările Sfântului Grigorie şi care i-a cerut cu multă fervoare
să-i scrie despre monahism. Sfântul Grigorie o numea "o prea cucernică
maică"2. Sfântul Grigorie îi mărturisi că nu era necesar să-i dea sfaturi cu
privire la viaţa monahală, întrucât prin Harul Domnului nostru
Iisus Hristos, odată cu trecerea anilor, ea căpătase o înţelegere
profundă a împlinirii poruncilor datorită îndelungatei practicări a
acestora, datorită ascultării şi vieţii de linişte.
În acest fel, ea atinsese o măsură a desăvârşirii spirituale, întrucât
sufletul ei devenise capabil să primească ceea ce Dumnezeu scrisese pe el.
153
Oricum, ea manifesta dorinţa de a primi învăţături duhovniceşti, întrucât
sufletul omenesc nu se satură niciodată cu această hrană duhovnicească.
Aşadar, monahia Xenia îi cerea sfaturi cu privire la viaţa monahilor, iar el îi
răspunse: "Prin cererile constante făcute prin scrisorile şi mesajele trimise mai
convins încă o dată să scriu cuvinte de povăţuire, deşi, cu adevărat, nu ai
nevoie de sfătuire"1. Deci, cererile repetate ale acestei sfinte maici au
reprezentat motivul scrierii acestui text inspirat, care prezintă esenţa
monahismului şi exprimă viaţa Sfântului Grigorie, ca şi cea a Părinţilor
aghioriţi, care reprezintă un model de viaţă pentru orice călugăr şi, cu
adaptările de rigoare, pentru orice creştin.
2. PATIMILE ŞI VINDECAREA ÎNTREITĂ A SUFLETULUI
Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul
pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă,
neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: "acea concentrare unică a
minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat". Un monah
adevărat este cel a cărui minte este adunată în inima sa. Pentru a realiza
aceasta, ascetul hotărăşte să trăiască o viaţă retrasă şi simte un dezgust
pentru tot ceea ce îi împrăştie mintea de la rugăciune. Această împrăştiere
poate avea loc în compania multor oameni, chiar şi a monahilor, şi chiar în
momentul când scrii.
"Dacă scrii, îţi împovărezi mintea cu şi mai multe griji apăsătoare". Cei
ce au un suflet sănătos fac excepţie de la acest lucru. Oricum, chiar şi
dragostea lor pentru Dumnezeu nu este curată. Acest lucru este şi mai
evident în situaţia celor împovăraţi de patimi, în care caz aceştia nu
ar trebui să scrie. Isihastul trebuie să fie despovărat de griji şi, de aceea,
numeroşi Părinţi care au atins un înalt nivel de liniştire nu au scris, chiar
dacă ar fi putut scrie lucruri importante şi de folos4.
Când el defineşte ce înseamnă a fi un monah adevărat şi afirmă că
pentru a-ţi păstra mintea simplă, trebuiesc evitate grijile, el continua să
analizeze ce înseamnă moartea sufletului. Citând multe texte biblice, el
spune că păcatul reprezintă adevărata moarte a sufletului, în sensul că atunci
154
când sufletul pierde Harul lui Dumnezeu, el se întunecă. Despărţirea
sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de
Dumnezeu "înseamnă moartea sufletului".
Aceasta este adevărata moarte5. Prin călcarea voii lui Dumnezeu sufletul
şi-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi astfel "trupul a fost supus
ostenelilor, suferinţei şi descompunerii" şi, desigur, s-a supus morţii. Există
moartea cea dintâi şi cea de-a doua. Cea de-a doua moarte este despărţirea
ultimă şi definitivă de Dumnezeu, lucru care se întâmplă în cazul celor ce nu
s-au pocăit, şi care va avea loc după învierea morţilor. "Moartea, cu adevărat
vorbind, este aceasta: în cazul sufletului înseamnă despărţirea sa de Harul
divin şi supunerea cu totul păcatului. Aşadar, oricine se teme de această a
doua moarte şi poartă în sine adevărata viaţă nu se teme de moartea
trupească6.
Aşa precum viaţa trupului înseamnă unirea sa cu sufletul, tot la fel viaţa
sufletului înseamnă unirea sa cu Dumnezeu. Viaţa sufletului nu se referă
exclusiv la suflet, ci şi la trup, deoarece alcătuirea omului le presupune pe
amândouă.
Moartea a venit prin călcarea poruncilor, iar viaţa vine prin împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu. Trupul gustă viaţa sufletului şi este liberat de
moarte şi de iadul cel veşnic în cazul celor ce trăiesc după poruncile lui
Hristos.
Aşadar şi asupra trupului "este împărtăşită viaţa veşnică într-un Hristos,
fără durere, boală şi întristare şi cu adevărat acesta devine nemuritor". Aşa
precum în cazul lui Adam moartea sufletului său i-a precedat moartea
trupească, la fel şi acum viaţa sufletului precede viaţa trupului. In Hristos,
prin moartea Sa pe Cruce, Sufletul Său a fost despărţit de Trupul Său, în
vreme ce nici unul nu s-a separat în fapt de celălalt, iar, mai târziu, a avut
loc şi învierea Trupului Său. La fel se petrece şi cu omul. Chiar dacă sufletele
drepţilor sunt despărţite prin moarte de trup, totuşi, întrucât ele însele nu
sunt despărţite de Dumnezeu, va exista înviere şi înălţare şi pentru trupurile
lor. Toţi vor fi înviaţi, drepţii şi păcătoşii, dar numai drepţii vor fi înălţaţi la
ceruri.
155
Dobândirea vieţii adevărate, care este cauză a nemuririi şi a vieţii celei
veşnice, trebuie să înceapă de acum7.
În acest scop, Dumnezeu ne-a dăruit această viaţă "ca loc de pocăinţă".
Pocăinţa este necesară. Nu trebuie să cădem în deznădejde, pe care diavolul
o sugerează nu numai celor ce trăiesc fără să se îngrijească de suflet, ci şi
celor ce trăiesc o viaţă ascetică. Pocăinţa este strâns legată de voinţa liberă
a omului, adică de libertatea sa de alegere. Dumnezeu, în marea sa dragoste
faţă de omenire îi oferă omului vreme de pocăinţă, dar dacă acesta nu vrea
să se pocăiască şi să se întoarcă către Dumnezeu, "El nu-şi retrage puterea
pe care ne-a dat-o". Fără îndoială, El continuă să-1 invite pe om să intre pe
făgaşul vieţii celei adevărate. Acest lucru apare limpede în parabola
lucrătorilor viei. Tatăl nostru Cel Ceresc ne cheamă prin Fiul Său şi ne
împacă cu Sine "fără să ia în consideraţie jignirile noastre ce I le aducem".
Totuşi nu numai că El ne cheamă, dar ne promite şi o răsplată, şi, cu
adevărat "o răsplată de negrăit". Hristos însuşi spune: "Am venit ca ei să
poată avea viaţă şi încă din belşug".
Belşugul la care se referă Hristos reprezintă nu numai faptul de a fi şi de
a trăi împreună, ci şi faptul că El ne-a făcut fraţi şi moştenitori ai împărăţiei.
Pentru a se bucura de acest belşug de viaţă, omul trebuie să renunţe la
tot ceea ce îi stă în calea obţinerii lui, adică la bogăţie, viaţă uşoară, slavă
deşartă, la toate lucrurile trecătoare, precum şi la orice patimă rea şi urâtă a
sufletului şi a trupului, la toată mizeria adunată în vremea visărilor, la tot
ceea ce a auzit, văzut sau vorbit şi care pot dăuna sufletului. De aceea,
pocăinţa înseamnă întoarcerea minţii către Dumnezeu, ajungerea la
adevărata viaţă prin pocăinţă8. Pocăinţa şi renunţarea la toate lucrurile ce pot
fi dăunătoare pot fi experiate de către toţi oamenii, dar, mai ales de către
monahi.
Este posibil şi în cazul celor căsătoriţi să-şi caute curăţirea sufletului lor,
dar acest lucru se face cu foarte mare dificultate. De aceea, cei ce iubesc
mântuirea, care şi-au aţintit privirea spre viaţa ce va să fie, îşi aleg o viaţă
trăită în curăţie9.
Întrucât şi acest trup al nostru este "greu de pus la jug şi greu de
îndreptat pe calea virtuţii", aceasta înseamnă că este mai greu atunci când
156
suntem legaţi şi de numeroase alte fiinţe. în cazul celor căsătoriţi grijile nu
sunt blamate, dar ele sunt cu desăvârşire interzise celor ce trăiesc în celibat.
Cu deosebită claritate îşi prezintă Sfântul Grigorie Palama aceste
învăţături în scrisoarea mai sus amintită, întrucât ea se referă la călugăriţe
care şi-au ales o viaţă trăită în castitate şi pentru ele, Sfântul doreşte să
pună accentul pe eliberarea de griji şi pe curăţirea sufletului. Nu înseamnă
câtuşi de puţin o dispreţuire a alegerii Mirelui Hristos. în plus, în omiliile sale,
în calitate de Mitropolit al Tesalonicului el face referiri la această unire mistică
întru Hristos şi-i scoate în evidenţă viaţa de asceză. Dar şi în această
scrisoare trimisă maicilor, afirmând lucrurile la care ne-am referit, el
aminteşte de textul din Sfântul Apostol Pavel: "Vremea s-a scurtat. Cei ce au
neveste să le considere ca şi cum nu le-ar avea, iar cei cu treburi lumeşti să
le considere ca şi cum nu ar exista". Interpretând acest text, el spune că
lupta unui creştin căsătorit este mai grea decât a unui monah. Acest
lucru e demonstrat de faptul că postul e mai uşor decât înfrânarea de la
mâncare şi băutură10.
După ce s-a făcut alegerea unei vieţi de castitate, monahia trebuie s-o
trăiască cu totală dăruire şi plină de roade. El îi aminteşte cuvintele
Domnului: "Eu sunt viţa, iar voi sunteţi mlădiţele. Tatăl Meu este Stăpânul
viei. El curăţă orice mlădiţă din Mine care aduce roadă, ca mai multă să
aducă.
Fecioara este o mireasă a lui Hristos, o mlădiţă a viei vieţii, şi, de aceea,
pe de o parte, ea trebuie să se veselească de dragostea Mirelui, iar pe de altă
parte, ea trebuie să-i răspundă prin ascultare. Fecioara nu trebuie să-şi
dorească viaţa lumească, întrucât aceasta înseamnă o cădere din har.
Oamenii din lume sunt morţi dinaintea lui Dumnezeu şi deci, "Ce înrudire
poate avea mireasa vieţii cu cei morţi?"" După spusele Domnului nostru
Iisus Hristos există o poartă îngustă şi o cale strâmtă, dar există şi una mare
şi largă.
Cea dintâi aparţine monahilor care nu pot trece prin ea cu sarcina grea a
slavei deşarte, a egoismului, a banilor şi a averilor. Acest fel de viaţă pare
întunecos, dar el aduce mângâiere, împărăţia Cerurilor şi este premisă a
157
mântuirii. Cealaltă cale, largă, aparţine celor din lume, dar ea nu este lipsită
de necazuri. Dimpotrivă, ea "este plină de multe necazuri împovărătoare"12.
Calea cea strâmtă şi cu necazuri nu este independentă de sărăcia
duhului. Domnul a binecuvântat sărăcia, spunând: "Fericiţi cei săraci cu
duhul". Nu este vorba doar de o sărăcie a trupului, ci de o sărăcie trupească
împreunată cu smerenia sufletului. Această smerenie este esenţială, întrucât
este posibil ca cineva să se lepede de avuţii şi să trăiască în post şi înfrânare,
doar pentru a fi lăudat de alţi oameni. Aceasta nu înseamnă a fi sărac cu
duhul, deoarece slava deşartă reprezintă contrariul sărăciei duhovniceşti. Cel
ce are o inimă înfrântă şi smerită se consideră pe sine nevrednic de
laude, avere şi confort13. Mergând până acolo încât Sfântul Grigorie pune
în discuţie bazele vieţii monahale, mai departe el dezvoltă subiectul vindecării
omului de patimi.
De aici înainte, el face o minunată analiză a patimilor şi a vindecării lor
întrucât monahismul ortodox ţinteşte vindecarea omului.
Sufletul omului are o întreită alcătuire, cu alte cuvinte el are trei puteri,
latura raţională, a inteligenţei, cea mânioasă şi cea poftitoare. Când sufletul
este bolnav, cele trei forţe ale sale sunt şi ele bolnave. Hristos a început
vindecarea sufletului cu latura poftitoare, întrucât dorinţa nesatisfăcută
alimentează puterea mânioasă şi atunci inteligenţa se îmbolnăveşte şi ea. De
aceea, forţa mânioasă a sufletului nu se poate vindeca înaintea vindecării
laturei poftitoare şi nici inteligenţa nu poate fi vindecată până când celelalte
două forţe ale sufletului nu vor fi fost vindecate'4. De aceea, latura poftitoare
trebuie vindecată.
Primul vlăstar al forţei poftitoare ce apare încă din copilărie este
dragostea faţă de posesiunile materiale, iar zgârcenia apare puţin mai târziu,
deşi totuşi încă din copilărie.
La început, copiii doresc să posede diferite obiecte, iar zgârcenia apare
mai târziu, deoarece aceasta din urmă nu îşi are rădăcinile în firea omului, ci
în opţiunea lui.
Patima zgârceniei apare din necredinţa în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Dragostea de posesiuni materiale şi zgârcenia cauzează multe
rele, precum lăcomia, avariţia, hoţia şi aşa mai departe. Nu numai că există
158
multe patimi derivate din zgârcenie şi iubirea de averi, dar apare şi lipsa
vreunei înclinaţii de a face binele. Mintea unui avar este moartă şi, în
realitate, ea este îngropată în praful şi ţărâna aurului, aşa precum morţii sunt
îngropaţi în pământ.
Mormântul omului zgârcit miroase mai tare decât mormintele celor
morţi15.
Sărăcia de bună voie îl eliberează pe om de această miasmă şi de
această patimă ucigătoare de suflet a zgârceniei. Monahul care are patima
iubirii de posesiuni şi zgârcenia este incapabil de ascultare. De aceea,
renunţarea precede ascultarea. Monahul care nu vrea să se elibereze de
această patimă ucigătoare este posibil să capete boli trupeşti16. După ce va fi
analizat faptul că cea dintâi patimă care trebuie vindecată este iubirea de
avuţii, de lucruri materiale, Sfântul Grigorie merge mai departe la cea de-a
doua patimă, care este dragostea de sine. Această patimă se dezvoltă în om
înaintea patimii iubirii trupeşti, când omul este încă destul de tânăr. Există
două feluri de dragoste de sine. Una este slava deşartă, care se leagă de
înfrumuseţarea trupului şi dorinţa de a avea haine scumpe, iar cealaltă îi
afectează pe cei cunoscuţi pentru virtuţile lor şi ea este însoţită de ipocrizie
şi de îngâmfare17. Această patimă se poate vindeca prin dragostea pentru
slava cerească, prin sentimentul propriei nevrednicii şi prin îndelunga răbdare
a dispreţului celorlalţi, punând slava lui Dumnezeu mai presus de propria
slăvire. Dacă există cumva vreo virtute, aceea trebuie atribuită lui
Dumnezeu, iar atenţia trebuie îndreptată către El. Un mare ajutor în
vindecarea acestei patimi îl are "retragerea din lume şi trăirea unei vieţi de
rugăciune", închiderea în propria chilie. Ca atare, se poate evita îngâmfarea
când vezi dezgustul pe care-1 aduce cu sine această patimă18.
O altă patimă legată de iubirea de sine este dorinţa de a câştiga stima
celorlalţi. Această patimă "este cea mai subtilă dintre toate". Şi întrucât e
cea mai subtilă, trebuie cu orice preţ să te fereşti de ea evitând să o accepţi,
respingând orice gând care ar putea aduce cu sine acceptarea ei,
înarmându7te împotriva ei. Dorinţa de a câştiga stima celorlalţi este o
patimă dezastruoasă. Ea îl conduce pe om mai departe la lipsa de credinţă.
A te bucura de laude din partea oamenilor provoacă invidie, care reprezintă o
159
crimă potenţială "cauza celei dintâi ucideri şi apoi uciderea lui Dumnezeu". în
cele din urmă, patima iubirii de sine îl duce pe om la mari falsităţi19. A treia
patimă, care este vlăstarul dorinţei, este lăcomia, din care se naşte toată
necurăţia. Lăcomia este strâns legată de patima carnală şi apare la om ca
fiind a treia pe măsura maturizării sale. Oricum, ea este înnăscută în om.
Cum se poate explica aceasta?20
Sfântul Grigorie Palama face excelente observaţii asupra acestui punct
crucial, care reprezintă o problemă a psihologiei contemporane. El spune că
nu numai această patimă "ci şi mişcările naturale legate de procrearea
copiilor apar încă din pruncie dimpreună cu dorinţa pruncilor de a suge la
pieptul mamei lor. Dar afirmăm că ele apar mai lent la om, întrucât în
pruncie aceste patimi sunt naturale, şi, de aceea, nu sunt blamabile. Aceste
patimi din pruncie "ne indică o boală sufletească". Dar ele se transformă în
tablou clinic al unei astfel de boli la cei care fac exces de ele. "Când noi
răsfăţăm trupul pentru a-i întreţine patimile", patima devine rea, iar iubirea
de sine este începutul patimilor carnale şi o boală a sufletului.
Această învăţătură a Sfântului Grigorie este importantă întrucât ea
exprimă atitudinea Bisericii faţă de toate acele analize psihologice ale
reacţiilor sufleteşti ale pruncilor şi ale copiilor -analize care creează mai
multe probleme21.
Sfântul Grigorie aminteşte că mintea este prima victimă a acestor patimi.
Mintea este mişcată de patimă întrucât ea este cea care primeşte imaginea
lucrurilor din lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor, folosindu-le
într-o manieră pătimaşă. Se arată din exemplul Evei că acest lucru se
întâmplă mai ales prin intermediul ochilor. De aceea trebuie acordată o mare
atenţie simţurilor şi minţii.
Aşadar, deşi patimile sunt considerate ca existând încă din copilărie, ele
nu conduc la păcat, ci la păstrarea şi întărirea firii omeneşti "înainte ca
mintea să fie implicată în ele". în cazul copiilor mişcările fireşti ale trupului
care preînchipuie actul concepţiei nu înseamnă păcat,dacă mintea nu este
implicată într-un mod pătimaş.
În toate situaţiile, omul care doreşte să fie eliberat de patimi trebuie să
acorde o mare atenţie minţii neîmpătimite. Pentru a stinge un foc devastator,
160
nu e de nici un folos să lupţi cu flăcările, ci trebuie scos materialul care îl
alimentează. Acelaşi lucru este valabil şi în problemele duhovniceşti. Pentru
patima desfrânării, nu este suficient să posteşti şi să-ţi chinuieşti trupul, ci
mult mai important este ca izvoarele gândurilor să fie secate prin rugăciune
şi smerenie22.
Sfântul Grigorie este un isihast în toate omiliile sale, dar cu mult mai
mult în ceea ce priveşte vindecarea sufletului. El accentuează necesitatea
vindecării minţii.
Aflăm din învăţăturile Părinţilor Bisericii că facultatea contemplativă a
sufletului înconjoară ermetic facultatea poftitoare a sufletului şi patimile
legate de sex.
Iată de ce vindecarea trebuie aflată acolo. Osteneala trupească şi
abţinerea moderată de la mâncare sunt şi ele necesare, dar ceea ce vindecă
patimile trupeşti sunt "osteneala trupească şi rugăciunea care ţâşneşte dintro
inimă smerită"23.
Aşadar, monahul trebuie să cultive facultatea contemplativă, liniştea, el
trebuie să stea în chilia sa "pătimind osteneala rugăciunii făcută cu
smerenie". Chilia celui ce duce o viaţă cu adevărat monahală "este un adăpost
al autoconstrângerii". Este posibil ca să trăieşti o viaţă de chilie în singurătate
şi să dobândeşti sărăcia duhovnicească24.