Vizualizare sursă pentru „Mauriciu”

'''Mauriciu''' a fost împărat bizantin între 582 și 602, fiind ultimul împărat din dinastia iustiniană. 

El a purtat războaie biruitoare cu persanii în Orient și a reușit să stăvilească invaziile avare în Balcani. Astfel, a  devenit primul împărat bizantin în 200 de ani care să lupte dincolo de Dunăre, trimițând expediții în Muntenia și preluând controlul fluviului. În expedițiile de la stânga Dunării, bizantinii se întâlnesc cu autohtonii creștini, adică cu românii. După retragarea sa, frontiera dunăreană se va prăbuși sub marea invazie slavo-bulgară, care va distruge așezările din [[Dobrogea antică|Dobrogea]] și va duce la așezări permanente slave la sud de Dunăre.

Mauriciu a susținut [[Sinodul IV Ecumenic|poziția calcedoniană]].

== Noile exarhate ==
Domnia sa marchează o etapă importantă în evoluția administrativă a statului romano-bizantin; el a creat Exarhatele de Ravenna și Cartagina, adică acele mari unități administrative și militare, puse sub comanda exarhului, demnitar care acumula atât puterea civilă, cât și pe cea militară.

Această formă nouă de organizare a fost impusă de condițiile grele în care se aflau teritoriile departe de capitală, mereu în primejdie de a fi atacate de populațiile migratoare și pentru apărarea cărora era nevoie nu numai de trupe numeroase, dar și de o conducere unică – civilă și militară, capabilă să reacționeze prompt în orice împrejurare.

Cele două exarhate vor deveni posturi avansate ale puterii bizantine în Occident. Organizarea acestor două exarhate va deschide epoca militarizării administrației bizantine și a constituit un model pentru instituirea ''Themelor'' de către [[Heraclie]]. În același timp, ea însemnează o deplasare a centrului de greutate al politicii bizantine spre apus, căci până aici, în timpul lui [[Iustin al II-lea|Iustin]] și Tiberiu, ea fusese îndreptată mai ales spre Orient și Dunărea de jos.

Cât de scump îi era acest ideal lui Mauriciu și cât de puțin dispus era să renunțe la posesiunile din Occident, reiese și din Testamentul său, pe care l-a alcătuit în 597, când s-a îmbolnăvit grav. În acest Testament el reglementa ca fiul său mai mare Theodosie să domnească peste partea orientală a Imperiului cu capitala la Constantinopol; cel de-al doilea Tiberiu, asupra Italiei și insulelor occidentale cu capitala la Roma. După multă vreme, deci, Roma trebuia să redevină a doua capitală a Imperiului. Ideea imperiului universal nu fusese abandonată, iar concepția suveranității pluraliste și a împărțirii unui imperiu roman unic rămânea încă vie.

== Invazia slavilor ==
=== Introducere ===
Pe frontul oriental războiul cu perșii dura de mai multă vreme, solicitând sume însemnate de bani. În 591 situația s-a îmbunătățit simțitor, prin asasinarea lui Hormisdas de către satrapul Varanes din Media. Chosroe II, fiul lui Hormisdas, cere ajutor lui pentru a-și recăpăta tronul tatălui său, dând în schimbul ajutorului, orașele Martyropolis, Daras, apoi Armenia și Arzanene. Mauriciu îi dă lui Chosroe armată cu ajutorul căreia acesta își recapătă tronul și condițiile tratatului sunt respectate.

Mauriciu putea acum să-și transfere trupele pe frontul Dunării de jos, unde el putuse să păstreze o pace relativă, acceptând să plătească avarilor 500.000 de solidi pe an. Aceștia își întemeiaseră un puternic regat dincolo de fluviu și, împreună cu slavii de pe Dunărea de mijloc, pe care-l supuseră și cu slavii independenți de la Dunărea de jos, făceau dese incursiuni în întreaga Peninsulă Balcanică. Mai greu este că ei nu se mai mulțumeau cu expediții de pradă, după care să se întoarcă în locurile de unde porniseră, ci se instalează permanent pe teritoriul bizantin, așa cum ei începuseră să o facă prin anul 580.

=== Primele lupte ===

Din toate marile evenimente externe din perioada de început a Bizanțului, niciunul n-a avut repercusiuni mai importante asupra viitorului ca pătrunderea slavilor în Balcani. Celelalte popoare migratoare (de exemplu, germanii) au plecat în alte părți. Slavii vor reuși să se constituie în unități politico-administrative în sânul Imperiului bizantin.

Totuși, până în anul 607, armata bizantină condusă de generalul Priscus și apoi de Petru, fratele împăratului, va reuși în urma unor lupte îndelungate să țină la respect pe acești slavi și să nu-i lase să se instaleze în masă la sud de Dunăre. Luptele s-au purtat în Dobrogea, în Bulgaria de astăzi, mai ales între Dunăre și Munții Balcani, în zona Banatului și chiar în Muntenia și Oltenia.

=== Prezența românilor ===

Istoricii care ne informează asupra lor ne dau și unele amănunte despre populația autohtonă atât din nordul cât și sudul Dunării. De pildă, Theophylact Simocate, contemporan cu evenimentele acestea, și Theofanes Confesorul, la începutul secolului al IX-lea, ne dau indicații prețioase privitoare la strămoșii poporului român și la [[limba română]].

Este vorba de atestarea primelor cuvinte considerate românești, „torna, torna, fratre”, rostite de un ostaș din armata bizantină, condusă de Comentiolus, magister militum per Thraciam, în timp ce se retrăgea spre sud prin codrii Balcanilor. Răsturnându-se samarul de pe un catâr, ostașii din urmă lui și a stăpânului animalului care mergea înainte l-au făcut atent pe acesta să se întoarcă înapoi și să reașeze samarul. Vorbele pronunțate au părut celorlalți ca fiind semnal de fugă înapoi, din cauza unui atac al dușmanilor, și atunci toți s-au speriat și au luat-o la fugă strigând în gura mare „torna, torna”. Și oastea dușmană a luat-o la fugă, crezând că este atacată de bizantini.

Istoricii care ne vorbesc despre această întâmplare arată că toți strigau „în limba locului” ori în „limba părintească”, ceea ce dovedește că avem de-a face cu o populație romanică din sudul Dunării, din care s-au recrutat ostași pentru armata bizantină. Cuvintele aparțin limbii latine populare, vorbită de această populație romanică din Peninsula Balcanică și constituie dovezi prețioase despre prezența autohtonilor în această zonă în epoca migrațiilor. 

Theophylact Simocata, vorbind de expedițiile armatei bizantine în nordul Dunării (în Muntenia), menționează și pe autohtonii de aici, care se pun în slujba armatei bizantine în lupta ei împotriva triburilor slave, apoi unele râuri, cum ar fi Ilivakia, identificat cu Ialomița și Paspirios (Buzăul ori Siretul).

Populația autohtonă era creștină și de la ea trebuie să fi primit învățătura creștină acel gepid, care s-a oferit să ajute pe bizantini împotriva slavilor conduși de Musokios.

=== Retragerea bizantină ===

Ultima campanie la Dunăre împotriva slavilor și avarilor din timpul lui Mauriciu a început în primăvara anului 602 și a fost condusă de Petru, fratele împăratului. Acțiunile s-au desfășurat atât la sud de Dunăre în Thracia, cât și în sudul Olteniei și Munteniei. Ele au durat până toamna târziu, când împăratul a ordonat trupelor să ierneze dincolo de Dunăre, de unde să-și culeagă proviziile, pentru a nu le mai cere din averea statului. Toate acestea au nemulțumit armata, care s-a revoltat și a proclamat împărat pe centurionul Phocas.

Ostașii s-au retras în imperiu, iar granița de la Dunăre va rămâne de acum încolo nepăzită și barbarii din nord vor putea trece la sud de fluviu fără impedimente.

{{start box}}
{{succesiune|
înainte=[[Tiberiu Constantin]]|
titlu=[[Listă a Împăraților Romani de Răsărit|Împărat Roman (Bizantin)]]|
ani=582-602|
după=[[Focas]]}}
{{end box}} 

== Surse == 
* [[Emilian Popescu]], ''Curs de Bizantinologie'', Facultatea de Teologie a Universității București.

== A se vedea și ==
* [[Încreștinarea bulgarilor]]
* [[Dobrogea antică]]

[[Categorie:Împărați romani]]