Vizualizare sursă pentru „Despre prescrierea ereticilor”

Despre prescrierea ereticilor
1 Condiţia timpurilor prezente ne provoacă şi la îndemnul acesta: nu trebuie
să ne mirăm de aceste erezii, nici de faptul că există, pentru că s-a vestit
dinainte că vor fi, nici că răstoarnă credinţa unora, căci pentru acesta există:
ca să aibă credinţa parte de ispitire şi punere la încercare. 2 Aşadar, în zadar şi
tară minte se scandalizează mulţi că ereziile au atâta putere: „Dacă n-ar avea
putere, n-ar exista. 3 întrucât, dacă e sortit să fie ceva, aşa cum primeşte o
cauză ca să fie, aşa îi urmează şi o putere prin care să fie şi nu poate să nu fie.”
/ / ' Căci şi febra e socotită prin celelalte pricini aducătoare de moarte şi
de chinuri care aduc omului sfârşitul, şi nu ne mirăm că ea există, pentru că
există, nici că îi aduce sfârşitul, căci pentru acesta există. 2 Prin urmare, întrucât
ereziile au fost făcute pentru slăbirea şi pieirea credinţei, dacă ne înspăimântăm
că ele pot face aceasta, înainte să ne înspăimântăm că ele există,
pentru că au puterea de a face aceasta întrucât există şi, întrucât pot aceasta,
au şi existenţa. 3 Dar întrucât febra, precum se ştie, e un rău atât prin cauza,
cât şi prin puterea ei, de ea ne scârbim, mai degrabă decât ne mirăm şi ne
ferim de ea pe cât ne stă în putinţă, întrucât desfiinţarea ei nu stă în puterea
noastră. 4 De erezii însă, care aduc moartea veşnică şi văpaia unui foc mai
mare, unii preferă să se mire de faptul că ele pot face aceasta, decât să le
1 Traducere după ed. F. Refoulé: Tertullien, Traité de la pre scription contre les hérétiques
(Sources Chrétiennes 46), Paris, 1957, p. 89-151. Avocat de meserie, Tertulian aplică
în acest tratat împotriva ereticilor procedura juridică din dreptul roman a aşa-numitelor
praescriptiones. Acestea erau intervenţii în tribunal fie în favoarea reclamantului (pro a d o re ),
fie a acuzatului (pro reo) cu scopul de a evita anticipat în interesul acestora producerea unor
efecte ale procesului sau chiar pentru a evita ca procesul să se angajeze pe fond. Argumentul
lui Tertulian este deci acesta: nu trebuie angajate discuţii cu ereticii pe baza unor Scripturi
care nu le aparţin lor, ci Bisericii şi Tradiţiei acesteia; ieşind din Biserică, ereticii îşi pierd
automat dreptul de a utiliza o proprietate străină: Tradiţia apostolică.
5 1 4 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
evite, deşi au puterea de a le evita.5 De altfel, ele n-ar mai avea nici o putere,
dacă ei nu s-ar mai mira că ele au atâta putere; căci sau mirându-se ajung să
se scandalizeze, sau pentru că se scandalizează de aceea se miră, ca şi cum
atâta putere ar veni din vreun adevăr. 6 De mirare ar fi ca răul să aibă puterile
lui, întrucât ereziile au atâta putere doar la cei care nu sunt tari în credinţă.
7 în lupta boxerilor şi a gladiatorilor de multe ori cineva învinge nu pentru
că e puternic sau pentru că nu poate să nu învingă, ci pentru că cel care este
învins era lipsit de puteri; de aceea, acelaşi învingător, pus mai apoi faţă în
faţă cu unul mai tare, dă înapoi învins. 8 Nu altfel stau lucrurile cu ereziile:
ele îşi trag puterea din slăbiciunile unora, neputând nimic dacă dau peste o
credinţă tare.
Ereziile — scandal pentru cei slabi
I I I 1 Căci de obicei aceşti admiratori naivi sunt duşi la ruină de unele persoane
cucerite de erezie.' „De ce cutare femeie sau cutare bărbat foarte credincioşi,
foarte cuminţi şi foarte obişnuiţi ai Bisericii au trecut în partea aceea?”
3 Dar cine spune aceasta nu-şi va putea oare răspunde că aceia pe care ereziile
i-au putut schimba astfel nu trebuie socotiţi nici cuminţi, nici credincioşi,
nici obişnuiţi [ai Bisericii]? 4 Saul, bun înaintea altora, a fost răsturnat
apoi de gelozie [7 Rg 9, 2; 18, 10]. David, bărbat bun după inima Domnului
[7 Rg 13, 14; FA 13, 22], a căzut mai apoi în omor şi desfrâu [2 Rg 11].
Solomon, dăruit de Domnul cu tot harul şi cu toată înţelepciunea, a fost adus
de femei la idolatrie [3 Rg 11,4]. 5 Numai Fiului lui Dumnezeu I-a fost dat
să rămână fără păcat [Evr 4, 15; 7 Pir 2, 22]. Ce deci? Dacă un episcop, un
diacon, o văduvă, o fecioară, un dascăl sau chiar un martir s-au abătut de la
regula [credinţei], de aceea vor părea ereziile că au adevărul? 6 După persoane
punem la încercare credinţa, sau persoanele după credinţă? Nimeni nu
este înţelept dacă nu este credincios, nimeni nu este mai mare dacă nu este
creştin, şi nimeni nu este creştin dacă nu stăruie până la sfârşit [Ml 10, 22].
Ca om tu îi cunoşti pe fiecare din exterior, crezi ce vezi, dar vezi până
unde ai ochi. „Dar ochii Domnului, zice [Scriptura], sunt înalţi” [4 Ezr 8,20].
„Omul se uită la faţă, Dumnezeu la inimă” [7 Rg 16, 7]. 8 De aceea „Domnul
îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” [2 Tim 2, 19] şi „orice plantă pe care
n-a sădit-o El o va smulge” [Mt 15, 13]; îi arată pe cei dintâi cei din urmă
[Mc 10, 31] şi ţine în mână lopata ca să-şi cureţe aria [Mt 3, 12]. ’ Zboare
cât vor voi paiele credinţei uşoare la orice suflare a ispitelor; cu atât mai
curată se va aşeza grămada de grâu în hambarul Domnului! 10 Oare nu s-au
întors de la însuşi Domnul unii dintre ucenici scandalizaţi [In 6, 66]? Dar
pentru aceasta ceilalţi n-au crezut că trebuie să se abată de Ia urmele paşilor
Lui, ci aceia care au ştiut că El este Cuvântul Vieţii şi că de la Dumnezeu a
III.2 . T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e re t ic i lo r 5 1 5
venit [In 13, 3], au stăruit în tovărăşia Lui până la sfârşit, deşi El le-a îngăduit
liniştit să se depărteze de El dacă vor [In 6, 67]. " Că unii, ca Figel,
Hermogen, Filet şi Imeneu, l-au părăsit pe apostolul Lui [Pavel; 2 Tim 1, 15;
I Tim 1, 20] e un lucru mic, căci însuşi vânzătorul lui Hristos [Iuda] a fost
dintre apostoli. 12 Ne mirăm de Bisericile Lui dacă sunt părăsite de unii,
când ceea ce ne arată creştini sunt cele pe care le pătimim după exemplul lui
Hristos însuşi [/ Ptr 2, 21; 4, 13]? 13 „Dintre noi au ieşit, zice [Scriptura],
dar n-au fost dintre noi; dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas fără îndoială cu
noi” [/ In 2, 19].
Ereziile — profeţite dinainte
IV ' De ce nu ne aducem aminte mai degrabă atât cuvintele Domnului, cât
şi scrisorile apostolilor, care nu doar ne-au vestit dinainte ereziile care aveau
să vină, ci ne-au şi poruncit să fugim de ele, şi în acest fel, aşa cum nu ne
înspăimântăm că ele există, tot aşa nu ne vom mira nici de faptul că pot face
lucruri de care trebuie să fugim. 2 Domnul ne învaţă că vor veni mulţi „lupi
lacomi sub piei de oaie” [Mt 7, 15]. 3 Şi ce sunt aceste piei de oaie decât suprafaţa
exterioară a numelui de creştin? Cine sunt lupii răpitori decât simţirile
şi duhurile viclene care se furişează pe ascuns înăuntru, ca să molipsească
turma lui Hristos? 4 Cine sunt profeţii mincinoşi [/ In 4, 1] dacă nu predicatorii
mincinoşi? Cine sunt apostolii mincinoşi [2 Co 11, 13] dacă nu falşii
evanghelizatori? Cine sunt antihriştii [/ In 2, 18] acum şi pururea dacă nu
răzvrătiţii împotriva lui Hristos? 5 Iată ce vor fi ereziile care sfâşie nu mai
puţin Biserica prin perversitatea unor noi învăţături, decât o va prigoni atunci
antihrist prin atrocitatea persecuţiilor, decât că persecuţia face şi martiri, pe
când erezia doar apostaţi. 6 De aceea trebuia să fie şi erezii, ca să se arate cei
încercaţi [I Co 11, 19], atât cei care au rezistat în persecuţii, cât şi cei care
n-au deviat spre erezii. 7 Căci apostolul [Pavel] nu vrea să fie înţeleşi drept
încercaţi cei care schimbă credinţa în erezie, precum interpretează în favoarea
lor ceea ce spune el altundeva: „Toate examinaţi-le! Ţineţi ce este bun!”
[/ Tes 5, 2]. Ca şi cum n-ar mai fi posibil pentru toţi cei care examinează
rău lucrurile să împingă din greşeală spre alegerea unui rău!
Ereziile — condamnate de Pavel
V 1 De altfel, dacă el blamează disensiunile şi schismele, care fără nici o
îndoială sunt rele, tot el le adaugă necontenit şi ereziile, 2 pentru că le adaugă
celor rele şi în acest fel mărturiseşte şi că sunt un rău, şi încă unul mai mare.
1 Fiindcă atunci când spune că de aceea crede ce i se spune despre schisme
şi erezii [în Corint], pentru că ştie că trebuie să fie şi erezii — căci arată că
» V Î -1 / r.rîrt
5 1 6 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o s to lic
în faţa unui rău mai mare crede uşor în rele mai mici —, nu înseamnă că de
aceea a crezut despre aceste rele pentru că ereziile ar fi bune, ci ca să ne
avertizeze prin nişte ispite mai rele că nu trebuie să ne mirăm de cele despre
care spune că trebuie să-i facă arătaţi pe cei încercaţi, adică pe cei pe care nu
i-au putut ticăloşi. 4 De altfel, dacă întreg capitolul [7 Co l] pledează pentru
menţinerea unităţii şi reprimarea separaţiilor, iar ereziile nu smulg mai puţin
de la unitate decât schismele şi disensiunile, fără îndoială că a aşezat şi ereziile
în acea mustrare în care sunt şi schismele şi disensiunile. 3 Şi pentru
aceasta nu-i face încercaţi pe cei ce s-au abătut spre erezii, întrucât îi îndeamnă
cu cea mai mare putere să se abată de la aşa ceva, învăţându-i pe
toţi să vorbească un singur lucru şi să gândească acelaşi lucru [7 Co l, IO],
tocmai lucrul pe care ereziile nu-l îngăduie.
VI1 Nu trebuie să vorbim mai mult despre aceasta, dacă acelaşi Pavel e
cel care altundeva, scriind galatenilor, enumeră ereziile între crimele trupeşti
[Ga 5, 20] şi-i sugerează lui Tit să respingă pe omul eretic după prima mustrare
[TU 3, 10-11], pentru că unul ca acesta c un pervers şi delincvent ca
unul condamnat de el însuşi. 2 Dar, insistând aproape în fiecare epistolă că
trebuie fugit de învăţăturile falsificate, înţeapă ereziile ale căror opere sunt
învăţăturile falsificate [doctrinae adulterae]\ „ereziile” sunt numite astfel de
la cuvântul grec care înseamnă „alegere”, de care se foloseşte în cel mai înalt
grad cineva fie pentru a le institui, fie pentru a le primi. 3 De aceea spune şi
că ereticul e condamnat de sine însuşi, fiindcă şi-a ales lucrul în care va fi
condamnat [TU 3, 11]. Nouă însă nu ne este îngăduit să introducem nimic
după bunul-plac, dar nici să alegem ceea ce ar introduce cineva după bunul
lui plac. 4 Noi avem întemeietori/învăţători [autores] pc apostolii Domnului,
care n-au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să-l introducă, ci
au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura [disciplinam] primită de la
Hristos. Astfel, chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti o altă evanghelie, i
se va spune de către noi: anatema! [Ga 1, 8]. 6 Duhul Sfânt văzuse dinainte
că într-o fecioară pe nume Filomene va fi un înger al amăgirii care, preschimbându-
se într-un înger de lumină [2 Co 11, 14], seducându-1 pe Apelle
cu semne şi minuni l-a făcut să introducă o nouă erezie.
Credinţă — erezie — fdozofie
V II1 Acestea sunt învăţături [doctrinae] ale oamenilor şi demonilor născute
pentru a gâdila urechile [7 Tim 4, 1; 2 Tim 4, 3] din duhul înţelepciunii
lumii, pe care Domnul numind-o neghiobie [stultitia] a ales cele neghioabe
ale lumii spre ruşinarea filozofiei înseşi [7 Co 1, 27; 3, 19]. 2 Interpretă îndrăzneaţă
a naturii şi economiei divine, ea este materia înţelepciunii lumii.
3 Pentru că ereziile însele sunt înzestrate cu resurse de filozofie. De aici vin
III.2 . T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e r e t ic i lo r 517
Ia Valentin eonii, nu ştiu mai care forme infinite şi trinitatea omului; era
platonician. De aici dumnezeul Iui Marcion, mai bun din pricina liniştii lui:
venise de la stoici. 4 Afirmaţia că sufletul piere vine de la Epicur; pentru ca
să se nege restaurarea cărnii se pleacă de la şcoala tuturor filozofilor; acolo
unde materia e echivalată cu Dumnezeu, e învăţătura Iui Zenon; iar unde se
vorbeşte de un dumnezeu foc aprins, acolo intervine Heraclit. 5 Aceeaşi materie
e frământată şi la eretici, şi la filozofi, aceeaşi reluare înfăşurată mereu:
de unde răul şi de ce? de unde omul şi cum anume? Şi ceea ce a propus mai
aproape de noi Valentin: de unde Dumnezeu? Ei bine, din „Enthymeză” şi
„Ektromă”. 6 Vrednic de milă Aristotel, care i-a învăţat dialectica, meşteră la
a zidi şi demola, versatilă în propoziţii, încremenită în presupuneri, aspră în
argumente, creatoare de controverse, vătămătoare chiar ei înseşi, retratând
toate ca nu cumva să nu fi tratat ceva. ' De aici acele mituri şi genealogii
interminabile [/ Tim 1,4; 2 Tun 2, 17; TU 3, 9], acele întrebări sterile şi cuvinte
şerpuitoare, ca un cancer; de la care vrând apostolul [Pavel] să ne înfrâneze
spune explicit că trebuie să ne ferim de filozofie scriind colosenilor:
„Vedeţi ca nu cumva să vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta
amăgire după prcdania?tradiţia oamenilor” [Col 2, 8], în afara providenţei
Duhului Sfânt. s El fusese la Atena [FA 17, 15] şi cunoscuse din întâlniri
această înţelepciune omenească, ce năzuieşte după adevăr, dar îl corupe şi
prin diversitatea sectelor cc se combat între ele se multiplică pe ea însăşi în
ereziile ci.
{> Cc au în comun, aşadar, Atena şi Ierusalimul? Ce au în comun Academia
şi Biserica? Ce au în comun ereticii şi creştinii? 10 învăţătura noastră vine
din porticul lui Solomon [In 10, 23; FA 5, 12], care ne-a predat el însuşi că
Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii [Sol 1, 1]. " Vor vedea cei care
au produs un creştinism stoic, platonic şi dialectic! 12 După Hristos Iisus noi
nu mai avem nevoie de curiozitate, nici de cercetare după Evanghelie.
13 Odată ce am crezut, nu mai dorim să credem nimic dincolo de asta; căci
credem întâi aceasta: că nu mai este ceva dincolo de care să trebuiască să
credem.
Adevăratul sens al Iui „ Căutaţi şi veţi afla”
VIII1 Vin aşadar la acea expresie pe care şi ai noştri o pun înainte pentru
a-şi înteţi curiozitatea, şi ereticii le-o vâră în minte pentru a le inocula meticulozitatea.
2 Scris este, spun ei: „Căutaţi şi veţi afla” [Mt 7, 7]. 3 Să ne aducem
însă aminte când anume a rostit Domnul acest cuvânt. Cred că la începuturile
învăţăturii Lui, întrucât până atunci toţi se îndoiau dacă era Hristosul,
pentru că până atunci nici Petru nu-L proclamase Fiul lui Dumnezeu [Mt
i r.rit
5 1 8 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o sto lic
'■ 'J i
16, 13-16], şi nici chiar Ioan însuşi nu era încă sigur de aceasta. 4 Pe drept
cuvânt, aşadar, s-a spus atunci: „Căutaţi şi veţi afla”, când încă trebuia căutat
ceea ce nu era cunoscut încă, iar acest lucru se referea la iudei.3 Căci pe ei,
care aveau unde să-L caute pe Hristos, îi priveşte întreg cuvântul acelei ironizări:
6 „îl au pe Moise şi pe Ilie” [Lc 16, 29], adică Legea şi profeţii, care
vorbeau mai înainte de Hristos, după care altundeva spune deschis: „Cercetaţi
Scripturile, în care nădăjduiţi mântuirea, fiindcă ele vorbesc despre Mine!”
[In 5, 39]; acest lucru vrea să-l spună: „Căutaţi şi veţi afla!” 7 Pentru că şi
cele ce urmează e limpede că se adresează tot iudeilor: „Bateţi şi vi se va
deschide!” [Mt 7, 7]. s Anterior iudeii fuseseră aproape de Dumnezeu, după
care, scoşi afară din pricina fărădelegilor, au început să fie în afara lui Dumnezeu.
9 Păgânii însă nu fuseseră niciodată aproape de Dumnezeu, nefiind
decât o „picătură dintr-un vas” şi un „fir dc praf dintr-o arie” [7s 40, 15] şi
întotdeauna afară. 10 Şi în acest fel cine a fost întotdeauna afară cum va bate
oare acolo unde n-a fost niciodată? Cunoaşte oare uşa prin care nici n-a fost
primit, nici n-a fost aruncat afară cândva? Nu va bate oare mai degrabă cel
care ştie că a fost înăuntru şi a ajuns afară, şi care cunoaşte uşa? " Chiar şi
„Cereţi şi veţi primi” [Mt 7, 7] se potrivea celui ce ştia de la cine trebuie
să ceară şi de la cine i se făgăduise ceva, şi anume de la Dumnezeul lui
Avraam, Isaac şi lacob, pe Care păgânii nu-L cunoşteau nici pc El, nici vreo
făgăduinţă a Lui. 12 De aceea grăia [Hristos] către Israel: „Nu sunt trimis
decât la oile pierdute ale casei lui Israel” [Ml 15, 24]. 13 Nu aruncase încă la
câini pâinea fiilor [Mt 15, 26], nici nu lc poruncise să umble în calea păgânilor
[Mt 10, 5]. 14 Dacă la sfârşit a poruncit [apostolilor] să meargă să înveţe
şi să boteze neamurile păgâne [Ml 28, 19], ei trebuiau să-L urmeze pe Duhul
Sfânt Mângâietorul, Care trebuia să-i conducă la tot adevărul [In 16, 15]. Şi
face acest lucru prin Acela. 15 Căci dacă înşişi apostolii, meniţi să fie dascăli
păgânilor, trebuia să urmeze ca unui învăţător Mângâietorului, cu mult mai
mult a ajuns de prisos acel „Căutaţi şi veţi afla” cu referire la noi, la care
învăţătura urma să vină prin apostoli, iar la apostolii înşişi prin Duhul Sfânt.
Căci deşi toate spusele Domnului au fost rânduite pentru toţi şi au ajuns la
noi prin urechile iudeilor, cele mai multe fiind însă îndreptate spre persoanele
lor, nu au pentru noi puterea unui sfat, ci sunt doar un exemplu.
IX Fac acum de bunăvoie un pas înapoi de la această poziţie. Să admitem
că acel „Căutaţi şi veţi afla” este spus pentru toţi. Deşi aici sensul corect
cere să fie stabilit în mod riguros cu cârma interpretării. 2 Nici un cuvânt
dumnezeiesc nu e atât de descusut şi revărsat, încât să trebuiască să fie apărate
doar cuvintele fără să fie stabilită raţiunea cuvintelor. 3 Dar mai întâi
propun acest lucru: Hristos a dat drept învăţătură un lucru unic şi sigur, în
care trebuie să creadă în orice chip păgânii, şi pe care de aceea trebuie să-l
N1.2. T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e r e t ic i lo r 5 1 9
caute, ca să poate crede în el, atunci când îl vor găsi. 4 Dar nu poate exista o
căutare infinită a unui lucru unic şi sigur; prin urmare, trebuie să-l cauţi până
îl găseşti şi să crezi atunci când îl găseşti, şi nu e nevoie de nimic mai mult
decât să păzeşti ceea ce ai crezut. Pe deasupra, să mai crezi şi aceasta: că nu
mai e nimic de crezut, deci nici de căutat, atunci când ai găsit şi crezut ceea
ce ai fost învăţat de El, Care nu-ţi porunceşte să mai cauţi altceva decât ceea
ce a învăţat El. 5 Dacă se îndoieşte cineva de aceasta, i se va dovedi că la noi
se găseşte ceea ce a învăţat Hristos. 6 Până atunci, cu încredere în această
dovedire, îi previn pe unii că nu trebuie să caute dincolo de ce au crezut,
adică de ceea ce a trebuit să caute, ca să nu interpreteze fără disciplina raţiunii
acel „Căutaţi şi veţi afla”.
X 1 Iar raţiunea acestei ziceri stă în trei puncte: în obiect, în timp şi în măsură.
în obiect, ca să vezi ce anume trebuie căutat; în timp, ca să ştii când
anume; în măsură, ca să ştii până unde. ' Aşadar trebuie căutat ceea ce a învăţat
Hristos cât timp nu îl găseşti şi până îl vei găsi. L-ai găsit însă atunci
când ai crezut. ’ Căci n-ai crede dacă n-ai găsi, cum n-ai căuta decât ca să
găseşti. 4 Aşadar, căutând ca să găseşti şi găsind ca să crezi, crezând ai pus
capăt oricărei prelungiri a căutării şi găsirii. 5 Această măsură ţi-o stabileşte
însuşi rodul cercetării. Acest şanţ ţi l-a trasat însuşi Cel care nu vrea ca tu să
crezi altceva decât ce a învăţat El, şi deci nici să cauţi altceva. 6 De altfel,
dacă întrucât atâtea alte învăţături au fost date de alţii, trebuie să le căutăm
atât cât să Ic putem găsi, vom căuta atunci mereu şi nu vom mai crede niciodată.
Căci unde va mai fi capătul căutării? Unde va mai fi punctul fix al
credinţei? Unde va mai fi încheierea găsirii? La Marcion? Dar şi Valentin ne
propune: „Căutaţi şi veţi afla”. ,s La Valentin? Dar şi Apelle m-a învăţat cu
aceleaşi cuvinte. Iar Ebion, Simon şi toţi pe rând n-au altceva prin care să mi
sc vâre în suflet ca să mă ducă la ei. 9 Nu voi fi astfel liniştit niciodată, întrucât
peste tot dau de acel „Căutaţi şi veţi afla”, ca şi cum nicăieri şi niciodată
n-aş fi pus mâna pe lucrul pe care l-a învăţat Hristos, care trebuie căutat
şi e necesar să fie crezut.
X I 1 Rătăceşte nepedepsit dacă nu greşeşte, deşi chiar faptul de a rătăci
înseamnă a greşi; cutreieră nepedepsit cel ce nu părăseşte nimic." Dar dacă
am crezut o dată în ceea ce a trebuit să cred şi cred totuşi că mai trebuie să
caut şi altceva, înseamnă că sper că trebuie să găsesc şi altceva, şi în nici un
chip n-aş spera aceasta decât fie dacă n-aş crede eu care păream să cred, fie
am încetat să mai cred.J Şi altfel, părăsindu-mi credinţa, voi fi găsit tăgăduitor
al ei. Voi spune-o într-un cuvânt: nimeni nu caută decât fie cel ce nu a
avut, fie cel ce a pierdut. 4 Bătrâna aceea pierduse una din cele zece drahme
ale ei şi de aceea o căuta; dar când a găsit-o, a încetat să mai caute [Lc 15, 8].
Vecinul n-avea pâine şi de aceea bătea; dar când i s-a deschis şi a primit, a
5 2 0 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o s to lic
încetat să mai bată [Lc 11, 5]. 6 Văduva se ruga de judecător să o asculte,
pentru că nu era primită; dar când a fost ascultată, n-a mai stăruit [Lc 18, 6].
Există, aşadar, un sfârşit al căutării, al baterii şi al cererii; căci spune
[Scriptura]: „Celui ce cere i se va da, celui ce bate i se va deschide şi cel ce
caută va găsi” [Lc 11,9; A// 7, 8]. 8 Va vedea cel ce caută mereu, pentm că nu
va găsi; căci caută acolo unde nu se va găsi. 9 Va vedea cel ce bate mereu,
pentru că nu i se va deschide niciodată; căci bate acolo unde nu e nimeni.
Va vedea cel ce cere mereu, pentru că nu va fi auzit niciodată; căci cere
de la cel care nu aude.
X II1 Dar chiar admiţând că trebuie să căutăm şi acum, şi întotdeauna, unde
anume însă trebuie să căutăm? La eretici, unde toate sunt străine şi potrivnice
adevărului nostru şi de care suntem opriţi a ne apropia? 2 Care slugă va
nădăjdui hrană de la un străin, ca să nu zic de la un duşman al stăpânului ei?
Care soldat cere daruri şi soldă de la regi nealiaţi, ca să nu zic duşmani, dacă
nu un dezertor, transfug şi rebel? 3 Chiar şi bătrâna aceea şi-a căutat drahma
sub acoperişul ei, chiar şi cel care bătea a lovit la uşa vecinului, chiar şi văduva
aceea făcea apel la un judecător neduşman, chiar dacă aspru. 4 Nimeni
nu poate fi învăţat de acolo de unde e dărâmat; nimeni nu este luminat de
lucru de care e întunecat. 5 Să căutăm, aşadar, în ce c al nostru, de la ai
noştri şi pentru ce e al nostru; dar şi aceasta numai întrucât poate fi pusă în
chestiune cu păstrarea regulii de credinţă.
Regula credinţei
XLII1 Iar regula de credinţă [regula fidei] — ca să mărturisim dc pe acum
ce apărăm — sunt cele în care se crede: ' că este un singur Dumnezeu, nu
altul decât Creatorul lumii, Care a adus toate din nimic prin Cuvântul Său
rostit/emis mai înainte de toate; 3 că acest Cuvânt, numit Fiul Lui, a fost
văzut în numele lui Dumnezeu în diverse moduri de patriarhi, s-a făcut auzit
întotdeauna de profeţi, iar la urmă S-a pogorât în Duhul şi Puterea lui Dumnezeu
Tatăl în Fecioara Maria, S-a făcut trup/came în pântecul ei şi născut
din ea a fost Iisus Hristos; 4 după care a propovăduit o nouă lege şi o nouă
făgăduinţă a împărăţiei cerurilor, a făcut minuni, a fost ţintuit de cruce, a
treia zi a înviat, a fost ridicat la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui, 3 a trimis
în locul Lui pe Duhul Sfânt Care să-i conducă pe cei ce cred; că va veni cu
strălucire să-i ia pe sfinţi în rodul vieţii veşnice şi al făgăduinţei cereşti şi ca
să-i judece pe cei spurcaţi la foc veşnic când va face învierea fiecărei părţi
cu restaurarea cărnii. 6 Această regulă învăţată/instituită, cum se va dovedi,
de către Hristos nu are la noi alte chestiuni/probleme decât cele pe care le
ridică ereziile şi care-i fac pe eretici.
IU.2. T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e re t ic i lo r 521
De ce ereticii nu sunt creştini
XIV1 De altfel, dacă forma ei rămâne în ordinea ei, vei putea căuta şi trata
ce doreşti şi-ţi vei putea da drumul întregii pofte a curiozităţii, dacă ţi se pare
fie că atârnă în ambiguitate, fie că e învăluită în obscuritate. 2 Căci este câte
un frate învăţat înzestrat cu harul ştiinţei, e câte unul care umblă între cei
iscusiţi, câte unul curios care caută împreună cu tine. în sfârşit, e mai bine să
nu ştii decât să cunoşti ceea ce nu trebuie să ştii, pentru că ai cunoscut ce trebuia
să ştii. J Căci spune [Scriptura]: „Credinţa ta te-a mântuit” [Lc 18, 42],
nu iscusinţa scripturilor. 4 Credinţa e pusă într-o regulă, are o lege şi mântuirea
care vine din păzirea legii. Iscusinţa stă însă în curiozitate, având doar
slava care vine din dorinţa de a trece drept expert. 5 Curiozitatea să cedeze
însă credinţei, iar slava să cedeze mântuirii! Sau să nu se opună, sau să tacă.
A nu şti nimic împotriva regulii înseamnă a şti toate.
6 Să admitem că ereticii n-ar fi duşmanii adevărului şi că n-am fi preveniţi
să fugim de ei: la ce bun să te aduni cu oameni care mărturisesc ei înşişi că
mai caută [77/ 3, 10]? 7 Căci dacă mai caută, n-au găsit încă nimic sigur, şi
de aceea orice ar părea că deţin între timp nu face decât să arate îndoiala lor,
câtă vreme mai caută. 4 Şi astfel şi tu, care cauţi ca şi ei, privind la ei care
caută şi ei, cuprins de îndoieli şi privind către cei aflaţi în îndoieli, nesigur şi
privind către cei nesiguri, în chip necesar vei fi dus în groapă ca un orb condus
de alţi orbi [Mt 15, 14]. 9 Dar întrucât pretind că mai caută doar pentru a
ne amăgi, ca să ne strecoare tratatele lor pentru a ne sădi în suflete preocuparea
lor, atunci când au ajuns la noi, îndată apără cele de care spuneau că
trebuie abia căutate. Şi astfel trebuie acum să-i combatem astfel, încât să ştie
că noi îi tăgăduim pe ei, nu pe Hristos. 10 Căci întrucât mai caută, nu ţin încă,
iar întrucât nu ţin, n-au crezut încă, şi întrucât nu au crezut încă, nu sunt
creştini. " Chiar atunci când ţin şi cred ceva, spun că mai caută încă pentru
a-şi apăra credinţa. 12 Dar înainte de a apăra, tăgăduiesc ceea ce cred, mărturisind
că n-au crezut încă pentru că mai caută. 13 Aşadar, cei care nu sunt
creştini nici măcar pentru ei înşişi, cu cât mai mult nu vor fi pentru noi? Cei
care vin cu înşelăciune ce credinţă mai dispută? Ce adevăr apără ei, care ni-1
induc plecând de la o minciună? 14 „Dar ei vorbesc plecând de la scripturi şi
conving plecând de la scripturi!” Şi de unde altundeva ar putea vorbi despre
lucrurile credinţei dacă nu din cărţile credinţei?
Cui aparţin Scripturile
X V 1 Venim aşadar la ceea ce ne-am propus; căci spre acest lucru ne îndreptam
şi pe acesta îl pregăteam prin prefaţa alocuţiunii de până acum, ca
acum să începem lupta de acolo de unde ne provoacă potrivnicii. 2 Căci ei
5 2 2 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic
întind Scripturile şi prin această îndrăzneală a lor îi clatină pe unii, şi astfel
în adunări îi obosesc pe cei tari, îi prind pe cei slabi, iar pe cei din mijloc îi
lasă cu un scrupul în inimă. 3 Aşadar, aici mai degrabă va trebui să le închidem
calea, neadmiţându-i la nici o discuţie plecând de la Scripturi. 4 Dacă ele
sunt tăria lor, atunci ca să le poată avea, trebuie văzut cui anume îi revine
posesiunea Scripturilor, ca să nu fie admis să recurgă la ele cel căruia ele
nu-i revin nicicum.
Discuţia cu ereticii e oprită de Pavel
X V I1 Aş da de gândit însă că introduc această chestiune din pricina neîncrederii
în planul meu sau din dorinţa de a aborda astfel problema, dacă n-ar
fi un bun motiv, şi înainte de toate acela că credinţa noastră datorează ascultare
Apostolului [Pavel] care ne opreşte să intrăm în dispute, să plecăm urechile
la cuvinte noi, să ne adunăm cu un eretic după o mustrare [/ Tini 6,20;
Tit 3, 10], nu după o discuţie. 2 Până acolo a oprit discuţia, încât desemnează
doar mustrarea drept cauză a adunării cu un eretic; şi nu vorbeşte decât de
una singură, pentru că acesta nu e creştin, ca să nu pară că c mustrat după
obiceiul creştinilor o dată şi încă o dată cu doi sau trei martori [Mt 18, 15].
pentru că tocmai de aceea trebuie mustrat, pentru că nu trebuie discutat cu
el. Fiindcă atunci la nimic nu foloseşte lupta Scripturilor decât ea să ducă la
întoarcerea pe dos a stomacului sau creierului.
Ereticul şi Scripturile
X V II' Erezia nu primeşte unele scripturi; iar pc caic le primeşte nu le
primeşte întregi, ci prin adaosuri şi scoateri afară Ic potriveşte dispoziţiei
învăţăturii ei; şi chiar atunci când le ţine întregi, le răstoarnă coincntându-le
prin diverse expuneri. 2 Iar un sens falsificat astupă la fel de mult adevărul
pe cât o face condeiul corupător. în chip necesar presupunerile lor deşarte
nu vor să recunoască cele prin care sunt învinse. 3 De aceea se folosesc de
cele pe care ei le-au compus prin fals şi pe care le-au ales din pricina ambiguităţi.
4 Ce vei putea izbândi, preaiscusitule în Scripturi, când tot ce vei
apăra va fi negat de cealaltă parte, şi tot ce vei nega va fi apărat de ea?
In luptă nu-ţi vei pierde decât vocea şi nu vei câştiga decât fiere amară din
pricina blasfemiei.
Inutilitatea discuţiilor
X V III1 Dar — în cazul în care există cineva pentru care să cobori în discuţii
asupra scripturilor ca să-l întăreşti pe el care se îndoieşte — va înclina
oare acela spre adevăr ori nu mai mult spre erezii? 2 Mişcat de faptul că te
III.2. Te rtulian din C a rtag in a , D e sp re p re sc rie re a ere tic ilo r 5 2 3
vede că n-ai izbândit nimic, întrucât cealaltă parte neagă şi se apără cu egală
tărie, acela va pleca mai nesigur de la această discuţie aprinsă, neştiind ce
anume să socotească drept erezie.J Pentru că şi ei pot să ne întoarcă aceleaşi
învinuiri, căci în chip necesar vor spune şi ei, care pretind că apără deopotrivă
adevărul, că mai degrabă noi aducem scripturi falsificate şi exegeze
mincinoase.
Planul expunerii
XIX1 Prin urmare, nu trebuie să facem apel la Scripturi, nici să angajăm
lupta în cele în care victoria este sau nulă, sau incertă, sau puţin sigură.
' Căci chiar dacă confruntarea Scripturilor nu va pune ambele părţi pe picior
de egalitate, ordinea lucrurilor dorea ca înainte să fie pusă singura întrebare
care trebuie discutată acum: cui anume îi aparţine credinţa însăşi? Ale cui
sunt Scripturile? De la cine, prin cine, când şi cui anume a fost predată învăţătura
[idisciplina] prin care sc fac creştinii? 3 Căci acolo unde va apărea că
este adevărul învăţăturii [disciplinae], acolo va fi şi adevărul Scripturilor şi
al comentariilor şi al tuturor tradiţiilor creştine.
Bisericile — depozitarele credinţei apostolice
X X 1 Hristos lisus, Domnul nostru — să-mi fie îngăduit să vorbesc pentru
moment astfel —, oricine ar fi El, al oricărui Dumnezeu ar fi, din orice fel
de materie, om şi Dumnezeu, învăţător al oricărei credinţe, fâgăduitor al oricărei
răsplătiri, ’ a declarat El însuşi cât timp a petrecut pe pământ ce anume
era, ce a fost, cc voinţă a Tatălui slujea şi ce a hotărât că trebuie să facă
omul, spunând acestea fie înaintea poporului, fie deoparte învăţăceilor, din
care a ales doisprezece mai de seamă să-I fie alături, meniţi să fie învăţători
neamurilor [păgâne] .3 Şi unul din ei căzând, ducându-Se la Tatăl după înviere
a poruncit celor unsprezece rămaşi să se ducă şi să înveţe neamurile
[păgâne] botezându-le în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt [Mt 28, 19]. 4 Şi îndată
apostolii — nume [grecesc] care se tâlcuieşte „trimişi” — luându-1 la sorţi
ca al doisprezecelea pe Matia în locul lui Iuda [FA 1, 26], după autoritatea
profeţiei care este în psalmul lui David [Ps 68, 29], primind apoi puterea
făgăduită a Duhului Sfânt pentru minuni şi vorbire, după ce mai întâi au întărit
credinţa în lisus Hristos şi au întemeiat Biserici în Iudeea, ieşind apoi în
lume au vestit aceeaşi învăţătură [doctrinam] a aceleiaşi credinţe neamurilor
păgâne. 5 Şi la fel au întemeiat în fiecare oraş Biserici, de la care şi celelalte
Biserici au împrumutat butaşii credinţei şi sămânţa învăţăturii, pe care le
împrumută în fiecare zi pentru ca să se facă Biserici. 6 Pentru aceasta şi ele
sunt socotite apostolice, ca vlăstare ale Bisericilor apostolice. 7 Orice lucru e
5 2 4 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. Canonul aposlolic
necesar să fie judecat după obârşia lui. De aceea atât de multe şi atât de mari
Biserici sunt una şi aceeaşi Biserică de la apostoli, din care sunt toate.
8 Astfel toate sunt primare şi toate apostolice, pentru că toate sunt una. Dovedesc
unitatea lor comunicarea păcii, apelativul fraternităţii şi schimbările
ospitalităţii, 9 drepturi pe care nu le guvernează nici o altă raţiune decât unica
predanie a aceleiaşi sfinte taine [eiusdem sacramenti una traditio].
Două prescrieri ale ereticilor
X X I1 Plecând, aşadar, de aici, îndreptăm şi o prescriere [praescriptionem]:
dacă Domnul Iisus Hristos i-a trimis la propovăduire pe apostoli, atunci nu
trebuie primiţi alţi propovăduitori [praedicatores] decât cei pe care i-a aşezat
Hristos. 2 Pentru că nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel
căruia i-a descoperit Fiul [Mt 11,27], şi nu altora se pare că le-a descoperit
Fiul decât apostolilor, pe care i-a trimis să propovăduiască ceea ce le-a descoperit
lor. 3 Dar ce anume au propovăduit? Ceea ce le-a descoperit Hristos.
Şi aici voi prescrie că nu altfel trebuie probat acest lucru decât prin aceleaşi
Biserici, pe care le-au întemeiat înşişi apostolii, propovăduindu-lc fie prin viu
grai, cum se spune, fie prin scrisori mai apoi. 4 Dacă aşa stau lucrurile, e limpede
că orice învăţătură [doctrinam] care c în acord cu acclc Biserici apostolice,
matrice şi obârşii ale credinţei, trebuie socotită adevărată, adică ţinând
fără îndoială ceea ce Bisericile au primit de la apostoli, apostolii de la Hristos.
iar Hristos de la Dumnezeu. 5 Iar orice învăţătură care sc ridică împotriva
adevărului Bisericilor şi al apostolilor lui Hristos şi al lui Dumnezeu trebuie
judecată încă dinainte ca fiind din minciună. 6 Ne rămâne, aşadar, să demonstrăm
dacă această învăţătură a noastră, a cărei regulă am dat-o mai sus. trebuie
socotită din predania apostolilor şi dacă prin însuşi acest fapt celelalte
vin din minciună. 7 Noi avem comuniune cu Bisericile apostolice pentru că
nici o învăţătură [doctrina] nu e diferită: aceasta e mărturia adevărului.
N-au ştiut apostolii totul?
X X I I ' Dar tocmai pentru că dovedirea e atât de uşoară încă, îndată ce e
rostită, nu mai e nimic de reluat, să facem ca şi cum n-a fost rostită dând loc
celeilalte părţi în cazul în care aceştia [ereticii] cred că pot să pună în mişcare
ceva pentru a infirma această prescriere. 2 Ei obişnuiesc să spună că apostolii
n-au ştiut toate, după care, bântuiţi de aceeaşi nebunie întorc vorba şi spun
că apostolii au ştiut toate, dar n-au predat tuturor toate, în ambele cazuri
făcând reproşuri lui Hristos că a trimis apostoli fie mai puţin învăţaţi, fie
prea subtili. 3 Dar care om cu minte teafară ar putea crede că n-au ştiut ceva
cei pe care Domnul i-a aşezat învăţători, avându-i în tovărăşie, în ucenicie şi
III.2. T ertulian din C a rtag in a , Despre pre sc rie re a e re tic ilo r 5 2 5
convieţuire; cărora le explica deoparte cele ce erau obscure, spunându-le că
lor li s-a dat să cunoască cele ascunse, a căror înţelegere nu e îngăduită poporului
[Mc 4, 34; Lc 8, 10]? 4 A rămas ascuns ceva lui Petru, care a fost
numit piatra pe care se va zidi Biserica, care a primit cheile împărăţiei cerurilor
şi puterea de a lega şi dezlega în cer şi pe pământ [Mt 16, 18-19]?
’ A rămas ceva ascuns lui Ioan, preaiubitul Domnului, care s-a culcat la
pieptul Său, singurul căruia i-a arătat mai dinainte Domnul pe luda vânzătorul,
şi pe care l-a trimis în locul Său drept fiu al Măriei [In 16, 23; 19, 25]?
6 Ce a vrut El să nu ştie cei cărora le-a arătat şi slava Sa, pe Moise şi pe Ilie
şi, pe lângă aceasta, şi glasul Tatălui din cer [Mc 9, 2 sq]? Nu ca şi cum i-ar
fi respins pe ceilalţi [apostoli], ci pentru că „pe trei martori se va statornici
tot cuvântul” [Dl 19, 15; Mt 18, 16]. N-au ştiut ei, cei cărora după înviere a
socotit de cuviinţă să le explice pc cale toate Scripturile [Lc 24, 27]? 8 Ce-i
drept, le spusese odată: „Multe am încă să vă spun, dar nu le puteţi purta”,
9 dar adăugând îndată: „Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă
va conduce la tot adevărul” [In 16, 12-13], a arătat că nimic nu ignorau cei
cărora le făgăduise că prin Duhul Adevărului îi va duce la „tot adevărul”.
111 Şi şi-a împlinit făgăduinţa. întrucât „Faptele Apostolilor” atestă pogorârea
Duhului Sfânt [FA 2, 1]. " Cei care nu primesc această scriere nu pot nici să
fie ai Duhului, ci care nu pot recunoaşte pe Duhul Sfânt trimis ucenicilor;
dar nici să apere Biserica, ei care nu pot proba când şi în ce leagăn a fost
aşezai acest corp. L Căci ci vor mai bine să nu aibă dovezile celor pe care le
apără, ca să nu primească demascările minciunilor lor.