Vizualizare sursă pentru „Codice biblice”

Cele mai vechi codice biblice
Cele mai vechi codice biblice
Manuscrisele biblice cele mai vechi, scrierile Sfinţilor Părinţi şi hotărârile
unor sinoade ale Bisericii vechi atestă însă diverse liste de cărţi biblice
canonice cu o marjă de variabilitate şi extensibilitate necunoscute ca atare în
epoca modernă. E interesant astfel de urmărit ordinea şi cuprinsul celor mai
vechi manuscrise ale întregii Biblii greceşti, cuprinse în trei faimoase codice
scrise în caractere unciale:
Codex Sinaiticus (n), secolul IV, a fost descoperit în biblioteca mănăstiri
Sfânta Ecaterina din Sinai de eruditul rus Constantin Tischendorf în 1844,
care, cu acordul monahilor, în 1859 l-a donat ţarului Rusiei; în 1933 a fost
vândut de guvernul sovietic bibliotecii Muzeului Britanic, unde se află astăzi.
A fost editat în facsimil în 4 volume în 1862. Este alcătuit din 346 de foi de
pergament scrise pe patru coloane a câte 48 de rânduri pe pagină, în caractere
greceşti unciale, fără spaţiu între cuvinte. A suferit mutilări severe în decursul
istoriei, jumătate din Vechiul Testament, cărţile istorice de la Facere şi
până la Ezdra 9, 9, dispărând cu excepţia unor mici fragmente. S-a păstrat
sfârşitul cărţii Ezdra, Neemia, Estera, Tobit, Iudita, 1 şi 4 Macabei (nu însă
2 şi 3), Isaia, Ieremia + Plângerile, Ioil, Avdie, lona, Naum, Avacum, Sofonie,
Agheu, Zaharia, Maleahi, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea
Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Iov\ precum
şi Noul Testament complet de la Matei la Apocalipsă (cu deosebirea că
Epistolele Pauline apar după, nu înainte de Faptele Apostolilor, iar Epistola
către Evrei se află între 2 Tesaloniceni şi 1 Timoteî), Apocalipsa fiind urmată
de Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Herma incomplet.
Codex Alexandrinus (A), de la începutul secolului V, donat în 1621 de
patriarhul Alexandriei şi apoi ecumenic, Chirii Lukaris ( t 1638), regelui
Angliei, James I (1603-1625), din a cărui bibliotecă a intrat în 1757 în componenţa
nou-înfiinţatului Muzeu Britanic. A fost primul manuscris biblic
uncial cunoscut lumii ştiinţifice, fiind editat încă din 1707-1720 (ed. facsimilate
în 1816-1828 şi, apoi 1879 şi 1881-1883). E compus dintr-un număr
148 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s to lic
de 773 de foi de pergament dintr-un total de 822 scrise pe două coloane a
câte 49 de rânduri în unciale greceşti, şi cuprinde: Pentateuhul, un prim grupaj
de cărţi istorice: Iosua, Judecătorii + Rut, 1-4 Regi, 1-2 Cronici, urmate
de cei 12 profeţi mici (Osea-Maleahi) şi cei 4 mari (Isaia, Ieremia + Baruh,
Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel cu adaosuri; după care urmează un
al doilea grupaj de cărţi istorice: Estera, Tobit, Iudita, 1-2 Ezdra, 1-4 Macabei,
urmate de cărţile poetico-didactice: 151 de Psalmi prefaţaţi de Epistola
lui Atanasie cel Mare către Marcellinus despre Psalmi şi un rezumat al conţinutului
acestora făcut de Eusebiu, cele 9 Ode biblice, Iov, Proverbele,
Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Sirah.
Noul Testament e păstrat integral (cu mici lacune din cauza unor foi dispărute),
scrierile lui fiind dispuse în următoarea ordine: cele 4 Evanghelii,
Faptele Apostolilor, cele 7 Epistole Catholice (Iacob, Petru, Ioan, Iuda), cele
14 Epistole pauline cu Epistola către Evrei între 2 Tesaloniceni şi 1 Timotei;
după Epistolele Pastorale, mai exact după Filimon, urmează Apocalipsa, Codicele
Alexandrin încheindu-se cu Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul.
Codex Vaticanus (B), din secolul IV, atestat în Biblioteca Apostolică a
Vaticanului din 1475, este cel mai bine păstrat şi cel mai important manuscris
existent al Bibliei greceşti. A fost folosit pentru ediţia Septuagintei delà
Roma din 1587. Textul complet a fost editat la Roma în 1858 de A. Mai
în 5 volume, şi încă o dată în 6 volume între 1869-1881 de C. Vercellone şi
J. Cozza; ed. facsimilate: Roma, 1889-1890, 5 volume, şi 1904-1906, 4 volume.
Conţine 759 de foi de pergament scrise pe câte trei coloane pe pagină
în unciale greceşti. Lipsesc însă primele 20 de foi cu primele 46 de capitole
din Facerea, alte 10 foi cu Psalmii 105, 27 - 137, 6, precum şi caietele finale
din Noul Testament. Ordinea cărţilor Vechiului Testament este cea clasică a
Septuagintei creştine: Pentateuhul; cărţile istorice: Iosua, Judecătorii + Rut,
1-4 Regi, 1-2 Cronici, 1-2 Ezdra (cărţile Macbeilor lipsesc cu totul); cărţile
poetico-didactice: Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântărilor,
Iov, înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Sirah, Estera, Iudita şi
Tobit; cei 12 profeţi mici (de la Osea la Maleahi) şi cei 4 profeţi mari: Isaia,
Ieremia (+ Baruh, Plângerile, Epistola), Iezechiel şi Daniel cu adaosuri.
Ordinea cărţilor din Noul Testament este: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor,
cele 7 Epistole Catholice {Iacob, Petru, Ioan, Iuda) şi Epistolele Pauline:
Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1-2 Tesaloniceni,
Evrei, textul întrerupându-se la cap. 9, 14, caietele cu Epistolele
Pastorale, Apocalipsa şi poate şi Epistolele 1-2 ale lui Clement Romanul
fiind pierdute.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 149
Liste patristice şi sinodale de cărţi canonice ale Scripturii
Liste ale cărţilor biblice avem în Răsărit de la Meliton (a doua jumătate a
secolului II), Origen (f 253)19', de la Atanasie cel Mare (f 373)19192, Chirii
al Ierusalimului ( | 394)193, Epifanie al Salaminiei (f 403)194, Grigorie din
Nazianz ( | 390)195 şi Amfilohiu al Iconiului (f 396)196; iar în Apus de la
Ieronim, Rufin şi Augustin197, toţi în jurul anului 395.
Cea mai veche listă cu scrierile Noului Testament este cuprinsă în aşa-numitul
„Canon Muratorian”. în anii ’30 ai secolului XVIII, eruditul italian
Ludovico Muratori a descoperit în biblioteca Ambroziana din Milano, într-un
manuscris din secolul VIII, o foaie cu un text incomplet la început şi la sfârşit,
scris într-o latină plină de greşeli ortografice şi gramaticale şi datat în a
doua jumătate a secolului II. Cele 85 de rânduri păstrate reprezintă o listă
comentată a scrierilor Noului Testament începând cu sfârşitul notiţei despre
Evanghelia după Marcu şi continuând cu notiţe despre Luca şi Ioan ca
Evangheliile a treia şi a patra. Vin apoi Faptele Apostolilor şi Epistolele
Pauline către Biserici şi către persoane, fără însă Epistola către evrei, urmate
de Epistolele lui Iuda şi 1-2 Ioan, fără Epistolele lui Iacob şi 1-2 Petru, şi
se încheie cu înţelepciunea lui Solomon, cu Apocalipsa lui Ioan, cu Apocalipsa
lui Petru, deşi cu rezerve. Sunt respinse Păstorul lui Herma, Epistolele
marcionite atribuite lui Pavel către Laodiceea şi Alexandria, precum şi scrierile
gnosticilor Arsinoe, Valentin, Miltiade şi Vasilide.
O listă comentată cu scrierile Noului Testament la începutul secolului IV
ne oferă Eusebiu al Cezareii (t 340)198, care, pe urmele lui Origen, le ierarhizează
pe grade de autoritate în: cărţi recunoscute (homologoumena) de toţi:
cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, 1 Ioan şi 1 Petru;
cărţi disputate (antilegomena): Iacob, Iuda, 2 Petru, 2-3 Ioan (Apocalipsa
nu apare deloc)199; şi cărţi neautentice (notha): Faptele lui Pavel, Păstorul
lui Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Bamaba şi Didahia, distincte
191 Transmise ambele de EUSEBIU al Cezareii, Historia Ecclesiastica IV.XXVI.14 şi
VI.xxv.2.
192 Faimoasa Epistolă 39, 4 din anul 367.
193 Cateheza IV, 35.
194 Panarion. I, 1, 8 şi Mens. 4 şi 23 din anii 374-377.
193 Carmina I, 12, 5, cca 390.
196 Iambi adSeleucum 2, 51-88.
197 De doctrina Christiana II, 13.
198 Historia Ecclesiastica III.xxv. 1-7.
199 Acest canon restrâns al Noului Testament — fără cele 4 Epistole Catholice mici
(2 Petru, 2-3 loan, Iuda) şi fără Apocalipsa — este cel al traducerii siriace Peshitta din
secolul IV, care este până astăzi Biblia oficială a vechii Biserici Asiriene a Orientului.
150 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1 . C a n o n u l a p o s to l ic
însă de apocrifele invocate de eretici: Evangheliile lui Petru sau Toma, Faptele
lui Andrei sau Ioan şi altele.
Lista clasică a cărţilor canonice ale Bibliei creştine o întocmeşte în anul 367
Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei (f 373). Pentru Vechiul
Testament el enumeră 22 de cărţi după numărul literelor alfabetului ebraic:
Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Rut,
1-2 Regi, 3-4 Regi, 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Psalmii, Proverbele,
Eccleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, cei 12 profeţi mici, Îs aia, Ieremia +
Baruh, Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel, „cu care se încheie Vechiul
Testament”. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament sunt grupate astfel:
4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 7 Epistole Catholice, 14 Epistole Pauline
şi Apocalipsa. Bune de citit şi de folosit în instrucţia catehumenilor sunt şi:
înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah, Estera, Iudita, Tobit,
Didahia Apostolilor şi Păstorul lui Herma. Cărţile „apocrife” puse în circulaţie
sub numele lui Enoh, Isaia, Moise sau alţii trebuie respinse.
Primele hotărâri sinodale privitoare la canonul biblic sunt canonul 60 al
Sinodului de la Laodiceea (înainte de 380) şi canonul 26 al Sinodului de la
Cartagina din 397; ambele au un conţinut similar şi precizează în sensul listei
atanasiene cărţile „canonice”, singurele din care e permis să se citească în
cultul Bisericii: din 22 de cărţi ale Vechiului Testament şi din 26 ale Noului
Testament, fară Apocalipsă, exclusă din raţiuni de prudenţă din uzul liturgic
comunitar, unde trebuia şi explicată prin predică, şi pentru care e permisă
doar lectura individuală, în privat.
Tot de la sfârşitul secolului IV, înainte de anul 380, avem lista amplificată
însă semnificativ din ultimul canon, al 85-lea, al Apostolilor cu care sc
încheie ampla compilaţie liturgico-disciplinară în opt cărţi a Constituţiilor
Apostolilor prin Clement; „Apostolii” cer aici episcopilor, urmaşilor lor, şi
creştinilor să respecte mai întâi drept „cărţi sfinte ale Vechiului Testament” pc
cele cuprinse în lista şi ordinea canonului „clasic” al Septuagintei creştine:
Pentateuhul lui Moise, urmat de grupul cărţilor istorice: Iosua, Judecătorii,
Rut, 1—4 Regi, 1-2 Paralipomene, 1-3 Ezdra, Estera, Iudita şi 1-4 Macabei,
după care vin cărţile didactico-poetice: Iov, Psalmii (151) şi 5 cărţi ale lui
Solomon (Proverbele, Eccleziastul, Cântarea Cântările, înţelepciunea şi
Psalmii lui Solomon), şi cele 16 cărţi ale profeţilor (12 mici şi 4 mari);
la acestea se adaugă ca „bună pentru învăţătura tinerilor” şi înţelepciunea lui
Sirah. După care trebuie să primească şi „cărţile noastre ale Noului Testament”:
4 Evanghelii {Matei, Marcu, Luca şi Ioan), 14 Epistole ale lui Pavel,
1 a lui Iacob, 3 ale lui Ioan, 1 a lui Iuda, 2 ale lui Petru; nu urmează apoi
cum ne-am aştepta Apocalipsa lui Ioan, nemenţionată măcar, ci „două Epistole
ale lui Clement, precum şi Constituţiile grăite nouă, episcopilor, în opt
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 151
cărţi prin mine, Clement, şi pe care nu trebuie să le faceţi publice pentru toţi
din pricina lucrurilor tainice [mystikaf'00 din ele, şi Faptele noastre, ale Apostolilor”.
însumate, Scripturile creştine ale profeţilor Vechiului Testament
(45 + 1) şi ale apostolilor Noului Testament (36), listate de canonul 85 apostolic
sub forma unui canon biblic extins, se ridică la 82 (sau 81). Că acest
canon biblic „clementin” n-a fost un simplu produs livresc — Constituţiile
Apostolice prin Clement fiind, cum se ştie astăzi, produsul pseudoepigrafic
al unui atelier literar antiohian din a doua jumătate a secolului IV — o dovedeşte
ecoul şi recepţia lui eclezială în Biserica Etiopiană, care până astăzi
are un canon biblic extins alcătuit din 81 de cărţi.