Vizualizare sursă pentru „Arheologia biblică”

{{Teologie}}'''Arheologia biblică''' este o disciplină auxiliară a studiului [[Vechiul Testament|Vechiului]] şi [[Noul Testament|Noului Testament]].

Învăţătura creştină ortodoxă consideră că Revelaţia adresată de Dumnezeu omului este cuprinsă în [[Sfânta Scriptură]] şi [[Sfânta Tradiţie]]. Sfânta Scriptură, constituită din Vechiul şi Noul Testament, este cuvântul lui Dumnezeu scris în cadrul Bisericii, sub inspiraţia Sfântului Duh şi pentru cerinţele spirituale ale credincioşilor ei. Cu multe veacuri în urmă, Sfântul [[Ioan Gură de Aur]], Patriarhul [[Constantinopol]]ului, scria la începutul monumentalei sale lucrări, "[[Omilie|Omilii]] la [[Evanghelia după Matei|Matei]]", cuvinte minunate despre însemnătatea Sfintei Scripturi pentru viaţa noastră. Aceste cuvinte, pe care le admirăm astăzi, vor rămâne pentru totdeauna un tezaur în [[sanctuar]]ul literaturii Bisericii creştine: "Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă curată încât harul [[Sfântul Duh|Duhul]]ui să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăşi. [[Dumnezeu]] nu a vorbit prin scrieri cu [[Noe]], cu [[Avraam]] şi cu urmaşii lui, cu [[Iov]] şi cu [[Proorocul Moise|Moise]], ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat [[suflet]]ul lor. Când însă întregul popor a căzut în [[păcate]] grele, atunci da, a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea [[sfinţi]]lor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament." <ref>Sfântul Ioan Gură de Aur, ''Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei.'' Traducere, introducere, indici şi note de Pr. [[Dumitru Fecioru]], Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, p.15</ref> Între Scriptură şi Biserică există o legătură organică, căci Biserica a avut un rol determinant în ceea ce priveşte fixarea canonului biblic, adică în recunoaşterea autenticităţii şi canonicităţii cărţilor şi prin aceasta a devenit un factor important care susţine cu responsabilitate autoritatea colecţiei cărţilor Vechiului şi Noului Testament. <ref>Bria Ion, "Scriptură şi Tradiţie. Consideraţii generale", în ''Studii Teologice'', nr. 5-6, 1970, p. 20-21</ref>

Ambele Testamente sunt părţi integrante ale aceluiaşi plan dumnezeiesc: mântuirea lumii – în Vechiul Testament pregătită şi prevestită, iar în Noul Testament arătată şi împlinită. Cuvintele pe care Sfântul [[Apostolul Pavel|Apostol Pavel]] le adresează Galatenilor „Încât legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă” (Gal. 3, 24), nu trebuie înţelese în sensul că Vechiul Testament şi-a pierdut vreodată valoarea lui în Biserica creştină. Vechiul Testament cuprinde revelaţia adresată poporului Israel, care avea menirea să pregătească venirea Mântuitorului [[Iisus Hristos]], Cel ce urma să aducă descoperirea desăvârşită în legătură cu tot ceea ce era de folos omului pentru [[mântuire]]. Una dintre cele mai potrivite definiţii date Vechiului Testament de către [[Sfinţii Părinţi]] este aceea de „pedagog către Hristos”. Cine nu se hotărăşte să studieze cu seriozitate şi interes corpusul scrierilor sfinte ebraice în care s-au păstrat cuvintele dumnezeieşti transmise nouă de-a lungul istoriei Israelului biblic nu poate înţelege nici opera răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos, nici bogăţia spiritualităţii răsăritene şi nici ideile centrale ale ecleziologiei ortodoxe <ref>Chiţescu, N., "Scriptură, Tradiţie şi Tradiţii", în rev. ''Ortodoxia'', nr. 3-4/1963, p. 363-367</ref>.

Studiul cărţilor sfinte ale Vechiului Testament implică o călătorie în trecut. În esenţă există două căi prin care putem merge din secolul al XXI-lea în vremea şi în lumea în care cărţile biblice au fost scrise pentru prima dată. Una se găseşte în Vechiul Testament, împreună cu alte scrieri antice care au fost păstrate din vremuri străvechi până în zilele noastre <ref>Bartlett, J., R., ''The Bible: faith and evidence: a critical inquiry into the nature of biblical history'', London, British Museum Press, 1990, p. 27</ref>. Prin simpla citire a cărţilor biblice putem recăpăta ceva din istoria şi civilizaţia locurilor iniţiale. Însă oricât de valoroasă ar fi, această abordare este limitată, căci aghiografii Vechiului Testament s-au referit mai puţin la condiţiile istorice şi culturale ale vremurilor în care au trăit, scopul lor principal fiind acela de a descoperi voia cea sfântă a lui Dumnezeu cu privire la poporul Israel şi la întreaga lume <ref>Vladimirescu, M., "Vechiul Testament şi arheologia", în rev. ''Analele Universităţii din Craiova'', seria "Teologie", nr. 10/2002, p. 90</ref>.

A doua modalitate de a călători înapoi în lumea biblică este oferită de arheologie. Ştiinţa modernă a arheologiei implică recuperarea sistematică a dovezilor ce pot fi găsite despre civilizaţiile şi societăţile apuse şi examinarea atentă a acestor dovezi recuperate, în încercarea de a reconstrui ceva din caracterul acestor lumi. În multe părţi din lume, munca arheologică implică mai întâi de toate săpături, pentru că de obicei, rămăşiţele fostelor societăţi se află sub nisip sau sub pământ <ref>Holland, S., ''Biblical archaeology: an onomastic perplexity'', BA 37 (1974), p. 19-23</ref>. Săpăturile reprezintă partea iniţială a muncii arheologice, iar clasificarea, studierea şi interpretarea dovezilor descoperite fac posibilă reconstituirea graduală a societăţilor antice. Putem afla unde şi cum trăiau oamenii; putem afla lucruri despre istoria, speranţele şi temerile lor. În general, putem obţine o imagine a vieţii în lumea antică mai completă decât cea care se formează într-un text scris.<ref>Craigie, Peter, C., ''The Old Testament. Its background, growth and content.'' Abingdon Press. Nashville, 1986, p.79</ref>

Pentru a înţelege cât mai bine mediul în care se desfăşoară istoria Vechiului Testament trebuie să ţinem cont de informaţiile pe care ni le pun la dispoziţie arheologii. În secolul XX, dovezile arheologice au devenit atât de importante pentru studiul Vechiul Testament, încât oricărui cititor îi sunt folositoare unele informaţii generale referitoare la arheologia biblică. Pentru un arheolog modern, nu există nici o zonă din lume care să nu prezinte un potenţial interes. Totuşi, rădăcinile ştiinţei moderne ale arheologiei se află în mare măsură în Orientul Mijlociu. Impulsul universal care a dat naştere la explorarea acestei părţi de lume avea un deosebit interes pentru cadrul în care s-au desfăşurat majoritatea întâmplărilor relatate în Sfântă Scriptură. Studiul Vechiului Testament şi explorările arheologice au mers mână în mână timp de mai bine de un secol.<ref>Lawrence T. Geraty &Larry G. Herr. ''The archaeology of Jordan and other studies presented to Siegfried H.Horn.'' Andrews University Press. Berrien Springs, Michigan, 1986, p.85</ref>

Expresia "arheologie biblică" ar trebui înţeleasă şi interpretată într-un sens larg. În termeni geografici, arheologia biblică este limitată la acele zone în care se desfăşoară istorisirile scripturistice şi la regiunile învecinate care au avut o influenţă asupra istoriei acelor zone. Deşi lista poate fi extinsă, în zilele noastre, arheologia biblică se practică în următoarele ţări: Israel, Iordania, Liban, Egipt, Arabia Saudită, Siria şi Turcia. Întrucât există unele dificultăţi legate de termenul arheologie biblică, acesta ar trebui folosit cu o oarecare precauţie. El nu se referă la un anumit tip de arheologie – munca arheologică urmează aceleaşi principii ştiinţifice indiferent dacă se desfăşoară în Mexic sau în lumea biblică. Expresia nu este folosită nici pentru a induce ideea că singurele rezultate importante ale săpăturilor din Orientul Mijlociu sunt cele legate de cele relatate în Sfânta Scriptură. Într-adevăr, multor arheologi moderni le displace termenul de arheologie biblică, preferând să-şi urmeze demersurile ştiinţifice fără vreo asociere, directă sau indirectă, cu Vechiul Testament <ref>Mazar Amihai, ''Archaeology of the Land of the Bible, 10000 – 586 B.C.E.'', New York: Doubleday, 1990, p.55</ref>.

Pe scurt, cumulate, aceste câteva comentarii au rolul de a se constitui într-un avertisment: expresia „arheologie biblică” trebuie folosită cu o anumită precauţie. Importanţa Vechiului Testament, atât pentru religiile iudaică şi creştină, cât şi pentru înţelegerea civilizaţiilor semite, plasează în mod clar arheologia din Orientul Mijlociu pe un loc cu totul aparte. Trebuie spus foarte clar că dezvoltarea arheologiei biblice şi-a avut iniţial originile în curiozitatea epistemică legată de lumea biblică <ref>Deetz, J., ''Invitation to archaeology'', Garden City, N.Y., 1967, p. 45-52</ref>. Expresia "arheologie biblică" poate fi folosită în mod responsabil numai dacă suntem pe deplin conştienţi de istoria şi implicaţiile sale şi de încercarea de a afla, în termeni largi, ceva mai mult despre lumea în care a luat naştere Vechiul Testament <ref>Niels Peter Lemche, ''Prelude to Israel’s Past: Background and biginnings of israelite history and identity.'' Translated by F. F. Maniscalco. Peabody, MA :Hendrickson, 1998, p.146</ref>.

În secolul al XIX-lea, arheologia din Orientul Mijlociu făcea primii săi paşi. La început, ea a fost descrisă în termeni pozitivi, ca fiind "vânătoare de comori", iar în termeni negativi, cu ajutorul unui cuvânt mai dur, "prădare". Motivaţia iniţială, era, atunci, ca şi acum, fascinaţia trecutului şi dorinţa de a învăţa cât mai multe despre epocile trecute din istoria umanităţii. Însă, întrucât metodele de lucru erau primitive, multe lucruri considerate astăzi importante s-au pierdut ori s-au distrus în timpul primelor lucrări arheologice. În prima parte a secolului al XIX-lea, după cum relatează instituţiile şi organizaţiile care au finanţat expediţiile, mare parte din interesul arheologilor era achiziţionarea de monumente şi comori care trebuiau apoi trimise la muzeele din marile oraşe ale Europei <ref>Tuggle, D.H., "Laws, systems and research designs: a discussion of explanation in archaeology", în revista ''American Antiquity'' 37 (1972), p. 3-12</ref>. Splendidele obiecte ce pot fi văzute astăzi la British Museum din Londra sau la Muzeul Louvre din Paris sunt în mare parte rezultatul expediţiilor arheologice din secolul al XIX-lea şi începutului secolului XX. Mai recent, în mod special după cel de-al doilea război mondial, vestigiile arheologice descoperite în Orientul Mijlociu sunt păstrate în ţările lor de origine, iar muzeele din Damasc şi din Ierusalim, pentru a folosi numai două exemple, încep să rivalizeze pe bună dreptate cu cele din Europa şi America de Nord <ref>Craigie, Peter, C., ''op.cit.'', p.81</ref>.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pasiunea pentru comori a făcut loc unor principii mult mai profunde, de explorare şi analiză ştiinţifică. Săpăturile au început să se facă mult mai precaut şi s-a dezvoltat analiza topografică. Stratigrafia, de un real folos în interpretarea descoperirilor arheologice şi mai ales în contextualizarea lor temporală, implică descrierea şi clasificarea diferitelor nivele dintr-o săpătură. Atunci când se sapă o colină sau un deal, pot fi găsite mai multe nivele, fiecare dintre ele reprezentând diferite perioade de locuire a locului respectiv. Pentru a ajunge la straturile inferioare, trebuie îndepărtate straturile de deasupra, iar descrierea detaliată a diferitelor nivele sau straturi, împreună cu unele obiecte descoperite în aceste straturi, contribuie la determinarea atât a perioadei cât şi a tipului de aşezări umane reprezentate în aceste straturi. În termeni generali, straturile superioare ale siturilor conţin dovezi ale aşezărilor din perioade mai recente, iar straturile inferioare reprezintă perioade mai îndepărtate. Obiectele descoperite în timpul săpăturilor, în special vasele de lut, ajută la alcătuirea unei topografii care face posibilă interpretarea datelor unui anumit loc cu privire atât la cronologie cât şi la tipul de civilizaţie. În ultimele decenii s-au dezvoltat metode de datare mult mai performante <ref>Ammon Ben-Tor, ''The archaeology of ancient Israel''. New Haven: Yale University Press, 1992, p.235</ref>.

Deşi prezentarea caracterului şi a metodelor muncii arheologice nu constituie obiectul studiului nostru, se impune să subliniem un lucru puţin surprinzător: odată cu noile metode de investigaţie, munca arheologică a devenit o ştiinţă relativ exactă. Ca o consecinţă a rezultatelor săpăturilor şi descoperirilor arheologice, cunoştinţele noastre despre lumea biblică sunt considerabil mai mari decât erau cu un secol în urmă, astfel încât zone vaste din istoria şi civilizaţia lumii antice despre care până recent nu ştiam nimic, se completează acum cu informaţii deosebit de interesante. În mod sigur mai este foarte mult de lucru, însă arheologia biblică a progresat enorm în ultimii treizeci de ani. Dacă acum o jumătate de secol un savant se putea specializa în arheologia Orientului Mijlociu, majoritatea cercetătorilor de azi trebuie să se limiteze la o singură zonă arheologică sau la o anumită perioadă. Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane, şi în arheologie întâlnim „o explozie de informaţii” <ref>Silberman Neil Asher & Small David, ''The achaeology of Israel. Constructing the Past, Interpreting the Present.'', Scheffield Academic Press, p.291</ref>.

Cu tot caracterul ştiinţific al arheologiei moderne, majoritatea descoperirilor importante nu sunt plănuite în atmosfera rece a turnului de fildeş. Câteva dintre cele mai importante descoperiri ale acestui secol au plecat de la o descoperire întâmplătoare făcută de un localnic din zona respectivă. Rezultatele săpăturilor arheologice efectuate în Orientul Mijlociu produc diverse feluri de dovezi sau mărturii arheologice; în termeni generali, ele pot fi împărţite în două categorii: dovezi materiale şi texte scrise. După cum se ştie, textele scrise au atras atenţia mass-mediei şi publicului larg în mai mare măsură, însă dovezile materiale sunt la fel de importante în contextul general al lumii antice. În categoria de dovezi materiale, o importanţă deosebită o au clădirile şi complexele de clădiri din oraşe <ref>Leslie, J. Hoppe. ''What are they saying about biblical archaeology?'' Paulist Press, New York, 1984, p.90</ref>. De obicei, în timpul săpăturilor arheologice, dintr-o clădire se mai găsesc doar nişte fundaţii, podele şi ziduri - de cele mai multe ori distruse, însă aceste ruine asigură adesea o bază suficientă pentru conturarea imaginii întregii clădiri. În majoritatea cazurilor, accentul s-a pus pe structuri majore de tipul: temple, palate, fortificaţii militare, clădiri publice. Aceste clădiri mari prezintă o deosebită importanţă deoarece ele constituiau centrul activităţilor comunităţii din care făceau parte. Dacă dorim să avem imaginea vieţii de zi cu zi în lumea antică, importante sunt şi clădirile mai mici, în ultimii ani numeroşi arheologi consacrându-şi întreaga energie examinării caselor simple şi conţinutului acestora, în încercarea de a surprinde savoarea vieţii zilnice a unei persoane simple <ref>Stager, L.E., "The archaeology of the family in ancient Israel", ''BASOR'' 260 (1985), p. 1-35</ref>.

Oricare ar fi gradul de credibilitate istorică pe care îl întâlnim în diferitele genuri literare ale scrierilor veterotestamentare, este evident faptul că datele necesită o interpretare critică, înainte de a putea fi folosite de istoricul ce se ocupă de străvechiul Israel. Sfânta Scriptură nu poate fi citită doar ca un simplu document istoric, lucru valabil de altfel pentru orice alt text vechi. În general, autorii cărţilor Vechiului Testament erau foarte selectivi cu privire la conţinutul lucrărilor lor. Astfel, ei nu ne spun pur şi simplu lucrurile pe care noi, cei de azi, am vrea să le cunoaştem. Sfânta Scriptură nu cuprinde o istoriografie veritabilă în sensul modern al cuvântului; cuvântul „istorie” nici măcar nu apare în Biblia Ebraică <ref>Dever William, "Archaeology and the Bible-understanding their special relationship.", ''Biblical archaeological review''. May/June 1990, vol.XVI, no3, p.53</ref>. De exemplu, autorii biblici din secolul al VIII-lea î.Hr., zugrăvesc pe scară largă acţiunile publice dramatice ale marilor regi, preoţi, reformatori şi profeţi, dar nu ne spun aproape nimic despre viaţa de toate zilele a iudeilor Israelului biblic. Pe tot parcursul Sfintei Scripturi nu se întâlnesc decât câteva indicii trecătoare cu privire la înfăţişarea oamenilor, îmbrăcămintea şi alimentaţia lor, cu privire la ceea ce se petrecea de obicei pe străzile şi în pieţele unui oraş obişnuit, sau despre modul în care practicau agricultura şi comerţul, în ce fel scriau şi păstrau documentele, cum se distrau, cât de mult trăiau, de ce boli mureau şi cum erau îngropaţi. Tocmai acestea sunt detaliile pe care ni le pune la dispoziţie arheologia biblică <ref>Broshi Magen, "Religion, Ideology, and Politics and their impact on palestinian archaeology", ''Israel Museum Journal'' 6 (1987), p. 17-32</ref>.

Gândindu-ne la lumea antică, probabil ne vin mai uşor în minte regii şi palatele lor sau preoţii şi templele lor. Este foarte adevărat că faptele notate în analele istoriei tind să fie asociate cu persoane importante şi cu instituţiile în care activau acestea. Pentru înţelegerea Vechiului Testament, avem nevoie nu numai de cadrul monarhic sau religios, ci şi de structura vieţii reale din vremurile biblice. Acest lucru poate fi explicat de către arheologi pe baza rămăşiţelor structurilor materiale. 

Deşi arheologia nu poate confirma pretutindeni sensul fundamental religios al Sfintei Scripturi, ea reuşeşte totuşi să clarifice circumstanţele istorice a numeroase texte scripturistice şi evenimentele pe care acestea le descriu <ref>Hodder, I, ''Reading the past: current approaches to interpretation in archaeology'', Cambridge, Cambridge University Press, 1986, p. 98</ref>. Uneori, arheologia poate aduce în prim plan anumite probleme asupra cărora autorii biblici, din diferite motive, nu au insistat prea mult. Deşi acest aspect suplimentar sau compensatoriu al arheologiei biblice este adesea neglijat, în realitate el prezintă o importanţă deosebită datorită funcţiei sale de lămurire a textelor biblice. Arheologia biblică oferă un exemplu de mărturie suplimentară atunci când este vorba despre cucerirea oraşului iudaic Lachiş de către Senaherib, în anul 701 î.Hr. –un eveniment deosebit de grav pentru regatul Iudeii, la care abia se face o mică aluzie în textul de la IV Regi 18, 14, unde ni se spune numai că regele asirian se afla la Lachiş în timpul unei incursiuni în Iudeea: „Atunci a trimis Iezechia, regele Iudei, la regele Asiriei, în Lachiş, ca să-i zică…”. 

Totuşi arheologia a scos la lumină două surse extra-biblice care confirmă cu certitudine o distrugere de proporţii care a avut loc la Lachiş în acea perioadă: 1) în palatul regilor asirieni de la Ninive au fost descoperite reprezentări ale martorilor oculari pictaţi în celebrele reliefuri Lachiş; 2) mărturia arheologică evidentă a distrugerii de la stratul arheologic III, descoperită chiar la Lachiş, atât în timpul săpăturilor britanice cât şi a celor evreieşti constituie una dintre cele mai elocvente şi mai impresionante urme ale unei distrugeri descoperite vreodată. De ce nu menţionează aghiografii acest eveniment? Acest lucru se poate datora în parte faptului că pentru ei adevărata istorie se concentra în jurul asediului ulterior al lui Senaherib împotriva Ierusalimului, în parte intenţiei lor de a acoperi o înfrângere ruşinoasă. Totuşi, fără contribuţia arheologiei nu am şti nimic despre căderea Lachişului <ref>Lernau, H. ''Investigations at Lachish, The sanctuary and the residency'', Lachish V (ed. Y. Aharoni), Tel Aviv: Gateway Publishers, p.88-103; Sweeney, M.A., Landsberger B. & Parpola S., "The sin of Sargon and Sennacherib’s last will". În: [[State Archives of Assyria Bulletin]] 3 (1989), p. 3-51</ref>.

În cursul expediţiilor arheologice frapează adeseori diversitatea obiectelor de cult religios şi a obiectelor de artă. Printre comorile lumii antice recuperate de către arheologi se numără splendide boluri de aur, mici idoli placaţi în aur sau în argint, picturi murale din Egipt şi reliefuri de piatră din Mesopotamia. În molozul clădirilor distruse cu mult timp în urmă, s-au descoperit statui ale zeilor asemănătoare celor descrise şi condamnate în scrierile Vechiului Testament. Pe baza obiectelor de acest fel devine posibilă reconstrucţia parţială a canoanelor artistice şi a practicilor religioase ale populaţiilor care au trăit în vremurile biblice <ref>Finkelstein Israel, The archaeology of the israelite settlement, IES, Jerusalem, 1988, p.70</ref>.

Fără doar şi poate, dovezile materiale puse la dispoziţia noastră de către arheologi sunt insuficiente pentru înţelegerea deplină a vieţii şi a societăţii din lumea antică. Ele asigură într-o oarecare măsură o cunoaştere a vieţii în sate şi marile metropole, a planurilor de construcţie a clădirilor publice şi ale caselor, a amplasamentului străzilor şi pieţelor publice, a decoraţiunilor din temple şi din locurile de afaceri. Însă toate aceste dovezi materiale ne ajută doar să ghicim viaţa reală a oamenilor. Mult mai greu este să vorbim despre temerile şi speranţele lor, despre intrigile politice, despre relaţiile interumane, despre educaţie, cultură şi despre o mulţime de lucruri care constituie experienţa de viaţă. Multe dintre aceste lucruri pot fi ghicite prin interpretarea imaginativă a datelor fizice. Dacă se doreşte însă oferirea unei imagini mai cuprinzătoare a vieţii în lumea biblică, dovezile fizice trebuie suplimentate cu dovezile literare. În perioada Vechiului Testament, pe tot cuprinsul străvechiului Orient Apropiat au fost folosite diferite forme de scriere; atât formele simple cât şi formele şi sistemele mai complexe de scriere erau în uz încă înainte de începuturile istoriei israeliţilor <ref>Craigie, Peter, C., ''op.cit.'', p. 94</ref>.

În zilele noastre, hârtia este suportul principal pe care scriem, calitatea sau tipul hârtiei folosite determinând durata de viaţă a scrisului. În Mesopotamia şi în Siria, scrierea era imprimată în lut moale care apoi era ars, această ardere conferind scrierii o viaţă remarcabil de lungă în anumite condiţii. În foarte multe zone ale Orientului Apropiat se pot găsi exemple de inscripţii cioplite în diferite feluri de piatră, aceste forme de scriere fiind la rândul lor, deosebit de durabile. În alte părţi ale Orientului Apropiat, în special în Egipt şi în sudul Siriei, se foloseau de obicei papirusul şi pergamentul (pielea). Pe termen scurt, aceste materiale prezintă avantaje faţă de piatră şi lut, dar textele scrise pe hârtie sau pergament nu supravieţuiesc prea mult decât în condiţii excepţionale. Cea mai importantă descoperire arheologică a secolului XX -Manuscrisele de la Marea Moartă au supravieţuit datorită faptului că au fost ascunse, majoritatea în vase, într-o regiune cu umiditate foarte scăzută <ref>Cross, F.M., "The origin and early evolution of the alphabet", ''EI'' 8 (1967), p. 8-24</ref>.

Datorită faptului că în antichitate se foloseau diferite suporturi pentru scrierea textelor, cantitatea de dovezi literare care a supravieţuit diferă de la o regiune la alta. Dovezi literare masive au fost recuperate în urma săpăturilor din Mesopotamia, sudul Turciei şi Siria; arhivele de la Ugarit şi Ebla sunt doar două exemple în acest sens <ref>Millard, A.R., "History and legend in early Babylonia", in: Long, V.P., et alii eds, ''Windows into Old Testament History'', Grand Rapids, Eerdmans, 2002, p. 103-110; ''idem'', "Ebla and the Bible: What’s left (if anything)?" In: ''BRev'' 8 (1992), p. 18-31; Gibson, J.C., ''Textbook of syrian semitic inscriptions'', vol. II, Aramaic Inscriptions, Oxford, 1975</ref>. Şi din Egipt au fost recuperate multe surse scrise, incluzând inscripţii în piatră, tăbliţe de lut, scrieri „pictate” pe pereţii cavourilor şi papirusuri care au supravieţuit în special în zonele cu umiditate scăzută de pe teritoriul Egiptului. În mod surprinzător, zona care prezintă cel mai mic număr de scrieri găsite este zona Ţării Sfinte, pe teritoriul şi în jurul Israelului antic. S-au descoperit doar câteva texte vechi care sunt în mare parte foarte scurte. Din cauza condiţiilor climatice, textele scrise pe papirus sau pergament au dispărut. Ceea ce a supravieţuit sunt câteva inscripţii în piatră şi rocă, câteva tăbliţe de lut, bucăţi de vase inscripţionate şi, mai nou, colecţia de bule ebraice din timpul lui [[Ieremia]] <ref>Harris Roberta L., ''The world of the Bible.'' London: Thames and Hudson, 1995, p. 132; Avigad Nahman, "Hebrew Bullae from the time of Jeremiah. Remnants of a burnt archive", ''Israel Exploration Journal'', Jerusalem, 1986</ref>.

În lumea biblică se întrebuinţau diferite sisteme de scriere. Scrierea cuneiformă standard, întâlnită în mod obişnuit în Mesopotamia şi în Siria de nord încă din mileniul al III-lea î.Hr. era deosebit de complexă, folosindu-se de sute de semne inscripţionate în lut moale cu ajutorul unui obiect metalic asemănător unui penel. În jurul anului 1400 î.Hr. s-a dezvoltat o formă mult mai simplificată a alfabetului cuneiform care folosea iniţial doar 27 de semne. Forma clasică a scrierii egiptene s-a numit hieroglifică şi deşi s-a dezvoltat după principii asemănătoare celor folosite de scrierea cuneiformă din Mesopotamia, păstrează mult mai clar elementul pictografic <ref>Glock, Albert, E., ''Archaeology, history and culture in Palestine and the Near East: essays in memory of Albert E. Glock'', Atlanta, Scholars Press, 1999, p. 20-25</ref>.

La mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., în regiunea Siria - Palestina au apărut formele de scriere alfabetică, având iniţial semnele de bază preluate din scrierea egipteană. Pe lângă alfabetul cuneiform, întâlnit în nordul Orientului Apropiat, în zona sudică s-a ivit un nou alfabet distinct. În favoarea acestei afirmaţii s-au găsit dovezi literare în minele din Peninsula Sinai şi în diferite alte locuri explorate în Siria-Palestina <ref>Sternberg, F.& Wolfe, L., ''Objects with semitic inscriptions, 1100 B.C.-700 A.D., jewish, early christian and byzantine antiquities'', Auction XXIII, Zürich, 1989, p. 243</ref>. Dezvoltarea sistemelor de scriere alfabetică s-a făcut pentru a simplifica arta scrierii care, în Egipt şi în Mesopotamia, necesita mulţi ani de învăţare şi practică. Astfel, mult mai mulţi oameni puteau să înveţe să scrie, o consecinţă imediată fiind extinderea ştiinţei de carte <ref>Amihai Mazar, ''op.cit.'', p.58</ref>.

Textele care au fost recuperate de către arheologi diferă foarte mult în ceea ce priveşte stilul şi conţinutul lor. Analele istorice care înregistrează activităţile şi campaniile militare ale regilor şi faraonilor sunt foarte folositoare în reconstrucţia detaliată a desfăşurării evenimentelor istorice din Orientul Apropiat şi în corelarea lor cu conţinutul Vechiului Testament. S-au descoperit texte literare şi religioase care prezintă un interes deosebit pentru cei ce studiază Vechiul Testament, dezvăluind, de exemplu, versiunea babiloniană a „potopului” şi concepţiile egiptenilor referitoare la crearea lumii. Arheologii au scos la lumină textele tratatelor politice, economice şi administrative, liste de recensământ, documente despre taxe, toate acestea ilustrând modul în care erau conduse anumite societăţi. Cântecele de dragoste din Egipt şi din Asiria asigură un fond interesant pentru studiul cărţii „Cântarea Cântărilor” din Vechiul Testament. Scrisorile, unele personale, altele cu caracter comercial, exprimă adesea cu claritate temerile şi speranţele expeditorilor <ref>Vasilescu, Emilian, ''Istoria Religiilor'', ediţia a III-a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 103-104; 123; Drâmba Ovidiu, ''Istoria culturii şi civilizaţiei'', Vol. I, Ediţie definitivă, Ed. Saeculum I.O.şi Ed. Vestala, Bucureşti, 1998, p. 125-132; 182-190</ref>.

Descoperirile arheologice recente, în mod interesant şi surprinzător, au identificat, în contextul vechii istorii şi religii a Orientului Apropiat numeroase zeităţi şi ritualuri în vechiul Israel. Arheologia confirmă că pe lângă Iahve, Dumnezeul lui Israel, erau adorate şi alte zeităţi, în special zeii canaanei ai fertilităţii. Cei mai importanţi dintre aceştia erau zeiţa mamă Asherah şi zeul furtunii Baal, pe care israeliţii îl considerau soţul Asherei <ref>Achimescu, Nicolae, ''Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice'', Editura Junimea, Iaşi, 1998, p.157-162</ref>. În acest fel arheologia aduce la suprafaţă un puternic curent subteran care străbate cărţile Vechiului Testament: vehementul protest profetic împotriva pericolului permanent al idolatriei. Furnizând contextul social şi religios al vremurilor biblice, arheologia demonstrează că profeţii aveau perfectă dreptate în ceea ce spuneau. 

Combinarea dovezilor materiale şi a textelor scrise face ca arheologia biblică să fie o muncă fascinantă. Luate separat, dovezile materiale alcătuiesc osatura civilizaţiilor antice, iar textele scrise acoperă această osatură cu carne şi oase, readucând la viaţă o lume care a dispărut de foarte multă vreme. Cu ajutorul imaginii recreate a acestei lumi apuse, ne pregătim să citim Sfânta Scriptură având o mai mare putere de înţelegere <ref>Harris, Roberta, ''op.cit.'', p. 134</ref>.

Ideile exprimate până acum indică utilitatea primară a resurselor arheologiei pentru studiul Vechiului Testament. Rezultatele muncii arheologice ne pot edifica în privinţa contextului spaţio-temporal al povestirilor biblice, ajutându-ne să înţelegem cât mai bine cele relatate în textul propriu-zis. Poate că unii cititori socotesc acest context spaţio-temporal lipsit de importanţă, pe primul plan situându-se studiul Vechiului Testament. La drept vorbind, aceasta este abordarea corectă: centrarea atenţiei asupra textului biblic ce poate fi interpretat corect numai prin respectarea unor reguli ermineutice şi sub stricta îndrumare a Bisericii, care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), în virtutea continuei prezenţe a Duhului Sfânt în ea <ref>Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, "Biblia în preocupările Sfinţilor Părinţi (aspecte ale gândirii patristice referitoare la Sfânta Scriptură)", în rev. ''Mitropolia Ardealului'', nr. 6 (1989), p. 30</ref>. Însă cei care minimalizează importanţa background-ului tind să subestimeze propria lor ignoranţă şi să supraestimeze capacitatea lor de a înţelege textul biblic. Trebuie spus foarte clar că textul biblic al Vechiului Testament nu este intrinsec dificil – problema o constituie lipsa noastră de cunoştinţe despre lumea din care provine textul <ref>Wright, Ernest, "Archaeology and Old Testament Studies", ''JBL'' 77 (1958), p. 44</ref>.

Dovezile arheologice sunt din păcate fragmentare şi în consecinţă limitate. Acest lucru a reprezentat întotdeauna un adevăr incontestabil, dar în ultimele decenii el a influenţat şi mai puternic munca arheologilor şi a istoricilor. Descoperirile arheologice obişnuite, cum ar fi bucăţile de ceramică, colibele modeste de pământ sau ambarcaţiunile simple se dovedesc inadecvate pentru sarcina cercetării istorice complexe. Cum ar putea înţelege istoricul transformările sociale complexe, viaţa economică sau inovaţiile ideologice şi religioase numai pe baza dovezilor rudimentare descoperite pe şantierele arheologice din Israel, Iordania şi Egipt? Un arheolog se poate simţi norocos dacă vreodată va descoperi câteva resturi de oale pentru gătit, o lampă de ceramică, o bucată neidentificabilă de metal corodat sau o bucată de os. Totuşi, ce pot spune aceste descoperiri despre structura socială, viaţa economică sau despre diversitatea politică şi religioasă a societăţii antice <ref>Brandfon, Frederic, "Archaeology and the biblical text". B''iblical archaeology review'', January/February 1988, vol XIV, no 1, p.54</ref> ?

Una dintre consecinţele dovezilor arheologice fragmentare a fost încercarea arheologilor de aduna cât mai multe informaţii, cât mai detaliate, din materialul excavat. În prezent se adună multe date din cercetarea atât a obiectelor oamenilor primitivi, a arhitecturii, cât şi a oaselor de animale, a seminţelor carbonizate, a polenului, a pământului. Dar această grabă de a stânge cât mai multe date nu a rezolvat problema centrală a dovezilor fragmentare. Oricât de multe oase de animale am aduna, ele reprezintă o mică fracţiune din totalitatea dovezilor care s-ar putea descoperi într-o regiune, iar acea regiune reprezintă la rândul ei numai o fracţiune din spaţiul mult mai întins al unei aşezări de odinioară. Arheologii se confruntă astfel cu ceea ce istoriografii numesc „problema generalizării”. Cum se pot trage concluzii generale despre civilizaţii trecute, având la dispoziţie dovezile fragmentare oferite de bucăţile de ceramică şi straturile de pământ <ref>Trigger, B.G., "Archaeology and epistemology", ''AJA'' 102 (1998), p. 1-34</ref> ?

Un mod de abordare, asociat cu „noua arheologie”, a fost acela de a aplica teoriile şi ipotezele sociologice şi antropologice la datele biblice şi arheologice, plecând de la presupunerea că vechea cultură israeliană era suficient de asemănătoare cu societăţile tribale sau seminomade pentru a permite un asemenea studiu comparativ. Deşi acest tip de analiză a furnizat multe perspective noi şi interesante de abordare a lumii biblice, putem fi totuşi puţin uimiţi de transformarea unui efort care a început ca unul istoric şi a devenit unul antropologic <ref>Pentru un studiu mai amplu al raportului dintre antropologie şi studiile biblice, John W. Rogerson, ''Anthropology and the Old Testament'', Atlanta, GA: John Knox Press, 1978</ref>. Oamenii cred că uneori istoria se ocupă numai cu „fapte” şi nu cu teorii, sau că istoria se ocupă cu amănuntele, evitând cercetarea comparată. Aceasta este însă o concepţie greşită. Istoricii lucrează cu multe supoziţii implicite care pot fi numite „teorii”, mai mult, în ultimii ani, istoricii au elaborat un număr foarte mare de scrieri teoretice care se dovedesc foarte folositoare pentru arheologi <ref>Hasel, G., ''Old Testament Theology: basic issues in the current debate'', Grand Rapids, Eerdmans, p. 66</ref>.

Arheologii şi istoricii sunt de acord că la sfârşitul epocii bronzului târziu şi la începutul primei epoci a fierului, au avut loc schimbări semnificative în Ţara Canaanului. Problema este dacă schimbările au avut loc în timp de pace sau sunt urmarea unor războaie violente; dacă au fost provocate de forţe din interior (o revoluţie) sau din exterior (o cucerire); şi dacă a fost o cucerire, cine a făcut cele mai multe cuceriri –egiptenii, filistenii sau israeliţii? Toate aceste întrebări se nasc din interesul nostru faţă de textul biblic, istoricii, egiptologii şi arheologii, având fiecare o contribuţie la aflarea răspunsului acestor întrebări. Mai mult, problema cuceririi ridică o întrebare mai generală: cum integrăm dovezile oferite de textul biblic în cele oferite de arheologie <ref>Finkelstein & Na’aman N., ''From nomadism to monarchy: Archaeological and historical aspects of early Israel'', Jerusalem, 1994, p. 1-20</ref> ?

Prin urmare, principala contribuţie a arheologiei biblice la înţelegerea corectă a Vechiului Testament constă în faptul că ajută la reconstituirea cadrului iniţial al Sfintei Scripturi, aducând informaţii noi despre popoarele, locurile şi culturile uitate ale vechiului Orient Apropiat - o lume pierdută în negura timpului, în care Israelul îşi are obârşia sa şi unde literatura sa a dobândit formă şi sens. Sfânta Scriptură nu este, aşadar, un vestigiu izolat al antichităţii, de provenienţă necunoscută şi fără credibilitate. Arheologia pare să nu fi putut demonstra existenţa pur istorică a unor personalităţi din Vechiul Testament, cum ar fi Avraam sau Moise, dar ea a infirmat pentru totdeauna teoria conform căreia Sfânta Scriptură este mitologie pură. Biblia vorbeşte despre un popor real, în carne şi oase, aflat într-un oarecare loc şi timp din istoria sa, a cărui experienţă istorică nemijlocită l-a condus irevocabil spre o concepţie asupra condiţiei şi destinului uman care transcende toate concepţiile antichităţii.

Aşadar, arheologia biblică, în măsura în care este o disciplină istorică, dispune de mijloace unice, necesare, pentru a răspunde la întrebări de genul: Ce s-a întâmplat de fapt? Când s-a petrecut? Care au fost principalii participanţi? Cum s-a întâmplat? Aici se încheie de fapt domeniul cercetării arheologice. Arheologia biblică nu poate şi nici nu intenţionează să răspundă şi la întrebarea: De ce? Răspunsul la această întrebare este lăsat în seama credinţei, "singura care revarsă o nouă evidenţă peste anumite adevăruri raţionale referitoare la Dumnezeu. Este o evidenţă care sporeşte treptat, încât, cu vremea, credinţa devine o vedere. Dar chiar de la început ea aduce un plus de evidenţă unor adevăruri ce le avea raţiunea, iar aceasta înseamnă totodată o fixare a raţiunii în anumite certitudini" <ref>Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru, ''Ascetica şi mistica ortodoxă'', vol. I, Editura Deisis, Sibiu, 1993, p. 121</ref>.

==Note==
<references/>


[[Categorie:Sfânta Scriptură]]