Vizualizare sursă pentru „Acachie Kavsokalivitul”

Cel între [[sfinți]] părintele nostru '''Acachie Kavsokalivitul''' († 12 aprilie 1730) a fost un [[călugăr]] și [[pustnic]] din [[Muntele Athos]], întemeietor al [[Schitul Kavsokalivia|Schitului Kavsokalivia]]. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[12 aprilie]].

==Viața==
[[Cuvios]]ul Acachie, numit în lume Anastasie, s-a născut în satul Golita (Agrafa, Grecia) din părinți creștini sărăciți după moartea timpurie a tatălui. Rămas necărturar, dar cu dor fierbinte după viața pustnicească, a fugit de acasă la 20 de ani ca să nu fie însurat și a ajuns la [[mănăstire]]a Sfintei Treimi din Zagora (Muntele Olimp, Grecia), întemeiată în secolul al XVI-lea de sfântul Dionisie din Olimp (prăznuit la 23 ianuarie), unde a fost tuns în [[monahism]] cu numele Acachie.

Încă din noaptea tunderii a primit descoperire dumnezeiască (o făclie aprinsă în mâini), semn al luminii pe care avea să o reverse asupra multora. Dorind nevoință mai aspră decât îi îngăduiau îndatoririle obștești, pribegea deseori prin munți, hrănindu-se doar cu buruieni și postind câte 2–3 zile. Frații, temându-se să nu cadă în înșelare, îl sfătuiau să aleagă o cale mai „largă”, dar el, rănit de dragostea lui [[Dumnezeu]], a fugit la Sfântul Munte Athon.

După ce a cercetat mai multe schituri și a primit folos de la părinți îmbunătățiți, s-a așezat în cele din urmă la Kavsokalivi, deasupra chiliei Schimbării la Față, iar apoi în peștera Sfântului Maxim Kavsokalivitul (cel care își ardea coliba pentru a nu avea nici o legătură cu lumea). Aici a petrecut peste 40 de ani în nevoințe mai presus de fire: mânca o dată la 2–3 zile pâine uscată sau ierburi sălbatice, castane și varză sălbatică; bea doar apă strânsă iarna sau adusă în chip minunat de un nor trimis de Dumnezeu; nu se culca niciodată în pat, ci doar rezemat câteva minute pe genunchi sau pe mână; iarna ieșea gol în zăpadă când diavolul îi trimitea frig demonicesc; era atacat simțit și cu năluciri de diavoli (o dată i-a alungat cu semnul crucii pe cei care se arătau ca „țigani fierari”); a ajuns la rugăciunea minții neîncetată și la vederi dumnezeiești.

În jurul său s-a întemeiat schitul Kavsokaliviei (astăzi înfloritor). Deși era necărturar, citea și tâlcuia Sfânta Scriptură fără greșeală și vedea gândurile și starea sufletească a celor ce veneau la el. Patriarhul Ierusalimului Hrisant, venind să-l vadă, a mărturisit: „Am văzut un alt Ilie și un alt Ioan Botezătorul”.

Cu câteva zile înainte de adormire (12 aprilie 1730, Duminica Mironosițelor), și-a cunoscut sfârșitul și a spus ucenicului său Atanasie: „Mergem acum într-o cale depărtată…”. A fost înconjurat de mulțime de părinți care plângeau ca și cum ar fi fost chemați în chip nevăzut.

==Nevoințele cuviosului Acachie==
Nevoințele specifice ale Cuviosului Acachie Kavsokalivitul au fost dintre cele mai aspre întâlnite în istoria monahismului athonit modern. El însuși spunea că „nu a lăsat nici una din nevoințele tinereții până la bătrânețe adâncă, ci le-a înmulțit”. Iată-le pe cele mai caracteristice, așa cum sunt descrise în viața sa și mărturisite de ucenici:

1. '''Postul extrem'''  

* Mânca o dată la 2–3 zile, iar uneori și mai rar.  
* Hrana: pâine uscată foarte puțină, castane, varză sălbatică, ierburi sălbatice uscate (atât cât să nu moară).  
* Vara bea doar apă strânsă iarna în chiup; când se termina, un nor mic trimis de Dumnezeu ploua exact peste peșteră până se umplea chiupul și apoi pleca.  
* Niciodată nu mânca până la sațiu, ci doar cât să poată sta în picioare.

2. '''Privegherea neîncetată''' 

* Nu s-a culcat niciodată în pat în cei peste 40 de ani de la Kavsokalivi.  
* Dormea doar câteva minute („cât unui nevoitor îi este de ajuns jumătate de ceas”), rezemat în genunchi sau pe mână, uneori pe un scaun mic sau pe pământ.  
* Dacă cineva îl trezea din acel scurt somn, îi mulțumea cu bucurie, zicând că somnul este „cel mai mare vrăjmaș al patimilor”.  
* Stătea toată noaptea în rugăciune (uneori se auzea din inima lui glas dulce de rugăciune chiar și când buzele nu se mișcau).
   
3. '''Goliciunea și lupta cu frigul'''  

* Purta o singură rasă veche și ruptă; când veneau cunoscuți o îmbrăca peste trupul gol, altfel stătea dezbrăcat.  
* Iarna, când diavolul îi trimitea frig demonicesc (se apropia de foc și tot răcea mai tare), a stins focul, a ieșit gol în zăpadă și s-a întins pe ea; îndată a venit o căldură dumnezeiască care l-a încălzit ca într-o baie fierbinte.

4. '''Lupta simțită cu diavolii'''  

* Era atacat des cu lovituri, sunete, năluciri (o dată a văzut o ceată întreagă de „țigani fierari” cu femei și copii în fața peșterii; i-a alungat cu semnul crucii și au pierit ca fumul).  
* Diavolii îi pricinuiau boli, gânduri de sinucidere, vârtejuri de vânt care îl împingeau spre prăpastie (a fost izbăvit prin chemarea numelui lui Iisus și al Maicii Domnului).

5. '''Rugăciunea minții și descoperiri dumnezeiești'''  

* A ajuns la rugăciunea neîncetată a inimii („Doamne Iisuse Hristoase…”).  
* Din gura lui, când spunea rugăciunea, ieșea uneori pară de foc (văzut de duhovnicul Silvestru).  
* A văzut de multe ori pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Sf. Maxim Kavsokalivitul, pe mucenicii pe care i-a crescut (Romano, Nicodim, Pahomie).  
* A avut descoperirea despre „palatele cerești” pregătite pentru creștini care rabdă fără cârtire jugul turcesc.
  
6. '''Sărăcia desăvârșită și neagonisirea''' 

* Când bătrânul său i-a dat doi galbeni „pentru cheltuială”, i-a înapoiat imediat, spunând: „Mă primejduiesc să-mi pierd mintea cu ei”.  
* Nu a avut niciodată nimic al său; chiar și coliba mică zidită la bătrânețe a făcut-o cu mâinile sale goale.

7. '''Ascultarea și smerenia absolută'''  

* Chiar și la adânci bătrâneți, când i s-a dat toiagul de [[egumen]] al schitului, a sărutat mâna proegumenului și a primit, dar apoi nu l-a mai folosit niciodată, lepădând orice cinste.

8. '''Necărturărimea și darul tâlcuirii Scripturii'''  

* Deși nu știa carte, citea și tâlcuia [[Sfânta Scriptură]] fără greșeală, ca un mare teolog; răspundea imediat oricărei întrebări scripturistice.

Aceste nevoințe au făcut ca Acachie să fie numit de contemporani „al doilea [[Maxim Kavsokalivitul]]” și „stâlp de foc al Athonului” în veacul al XVIII-lea, arătând că și în vremurile de decădere duhovnicească se poate ajunge la măsura sfinților din vechime dacă există dor total și jertfă neîmpuținată.

==Ucenici nou-mucenici==
Prin el s-au săvârșit trei mucenici noi:

# Sfântul Romano († [[5 ianuarie]] 1694, Constantinopol);
# Sfântul Nicodim († [[11 iulie]] 1722, Elbasan);
# Sfântul mucenic Pahomie Rusul († [[7 mai]] 1730, Usachi).

Pe toți i-a întărit, i-a binecuvântat și i-a văzut în vedenii după mucenicie, primind de la ei mângâiere și certare atunci când a părăsit pentru scurt timp peștera.

==Posteritatea==

Autorul textului vieții sale, ucenicul său direct, care l-a și îngropat, subliniază că prin Acachie și prin mucenicii pe care i-a crescut se astupă gura celor care zic că „acum firea omenească a slăbit” și nu mai poate nimeni să ajungă la măsura sfinților din vechime. Dar: „Nu firea a slăbit, ci voința și râvna noastră s-au răcit.”

Astfel, Cuviosul Acachie Kavsokalivitul rămâne una dintre cele mai strălucite stele ale Sfântului Munte din veacul al XVIII-lea, „stâlp de foc” care a luminat în „noaptea întunecoasă” a acelor vremuri și a arătat că și astăzi se poate ajunge la măsura sfințeniei, dacă există dor și jertfă totală.

==Surse==

* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Păr. Macarie dela [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos Petras]]
* https://www.nistea.com/spiritualitatea/viata-parintelui-nostru-acachie-kavsokalivitul-de-la-athon/252

[[Categorie:Sfinți athoniți]]
[[Categorie:Monahi]]
[[Categorie:Isihasm]]
[[Categorie:Cuvioși]]
[[Categorie:Muntele Athos]]