Vizualizare sursă pentru „Dionisie Romano”

[[Imagine:Dionisie Romano.jpg|right|thumb|<center>Dionisie Romano, episcopul Buzăului</center>]]
La [[19 iunie]] 1859, guvernul lui Al. I. Cuza a numit ca locțiitor de episcop la [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]] pe [[arhimandrit]]ul '''Dionisie Romano''' (n. [[29 iulie]] 1806 – d. [[18 ianuarie]] 1873), în locul lui [[Filotei al Buzăului|Filotei]], care nu mai putea să mai conducă eparhia, fiind bolnav.

Dionisie Romano, [[călugăr]]it de tânăr, a avut o carieră bogată în slujba propășirii culturii neamului românesc. El a construit primul cămin din Țara Românească, a fost „profesor național” la Buzău, director al tipografiei eparhiale, profesor și director al Seminarului din București, și este considerat „părintele [[Începuturile presei bisericești românești|ziaristicei bisericești române]]”. 

El a supravegheat tipărirea [[Evanghelia|Evangheliei]] și [[Apostol (liturgică)|Apostolului]] pentru prima dată cu litere latine (1869), a amenajat primul parc public al orașului Buzău, și a ajutat numeroase mănăstiri, inclusiv [[Schitul românesc Prodromu (Muntele Athos)|schitul românesc Prodromu]] din [[Sfântul Munte]]. Societatea Academică Română l-a ales pe episcopul Dionisie ca primul ei [[:Categorie:Membri de onoare ai Academiei Române|membru onorar]], în 1868.

{{Citat|Prin toate acțiunile sale de ridicare a poporului prin școală, prin cele aproape 50 de lucrări tipărite și primele foi bisericești la noi, prin acțiunile de reorganizare a monahismului, prin sprijinirea revoluției din 1848, a Unirii Principatelor și a marilor reforme ale lui Cuza, episcopul Dionisie Romano ne apare ca un om cu idei înaintate, progresiste, care-l așează printre marii vlădici ai Bisericii noastre. Născut în Săliștea Sibiului, călugărit la Neamț, învățător la Buzău, apoi profesor la București, egumen la Sadova și apoi la Neamț, locțiitor de episcop la Huși, apoi episcop eparhiot la Buzău, Dionisie Romano a slujit Biserica din toată România de azi, fiind astfel unul din pionierii unității naționale și bisericești a românilor.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}