Vizualizare sursă pentru „DESPRE DUMNEZEU”

DESPRE DUMNEZEU
Dar ce numeşti tu Dumnezeu? mi-a zis el.
- Dumnezeu este ceea ce este intotdeauna acelaşi şi care este in acelaşi fel; El este cauza fiinţei tuturor celorlalte.” (Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, Partea intai, III, in PSB, voi. 2, pp. 122-123)
/V
„In slavă, este fară de hotar; in măreţie, de neinţeles; in inălţime, mai presus de pricepere; in putere, neegalat; in inţelepciune, fară de asemănare; in bunătate, de neajuns; in facerea de bine, mai presus de cuvant.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, III, in PSB, voi. 2, p. 375)
„Tu, insă (spune Sibila - fostă profeteasă la greci - n.a.), pleacă-te Aceluia, Care e viaţă şi lumină in veci nepieritoare,
Care-i pentru oameni bucurie mai dulce decat dulceaţa mierii!
Numai inaintea Lui se cade să-ţi pleci capul,
Apucă pe cărarea unei evlavii veşnice!” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea a doua, XXXVI, in PSB, voi. 2, p. 430)
„Este invizibil, deşi se vede, nu se poate pipăi, deşi e prezent prin bunătatea Sa, este de neinţeles, deşi se poate concepe prin simţurile omeneşti, de aceea este atat de adevărat şi atat de mare.” (Tertulian, Apologeticul, XVII, in PSB, voi. 3, p. 64)
„El e Cel care dă tuturor naşterea, iar Sieşi veşnicia, Cel ce a existat inaintea lumii, ţinand El insuşi locul ei, Cel care face cu vorba şi conduce cu raţiunea toate cele ce există şi le desăvarşeşte cu puterea Sa. Nu poate fi văzut, e prea strălucitor, orbeşte vederea. Nu poate fi atins, e prea curat pentru aceasta. Nu poate fi judecat, e prea mare, pentru ca mintea omenească să-L cuprindă. Nesfarşit, nemăsurat, El singur cunoscandu-şi adevărata Sa mărire.
Pentru inţelegerea Lui nu e prea puţină mintea, il preţuim indeajuns numai atunci cand il numim nepreţuit. (...) căci cine incearcă să cuprindă cu gandul măreţia Lui, il micşorează; cine nu vrea să-L micşoreze, acela nici nu incearcă să-L pătrundă.” (Minucius Felix, Dialogul Octavius, XVIII, 8-11, in PSB, voi. 3, pp. 369-370)
„Dacă asculţi, este lumină; dacă nu asculţi, este foc.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. I, 8.3, in PSB, voi. 4, p. 75)
„Dumnezeu, cum spune un vechi cuvant, cuprinde inceputul şi sfarşitul şi mijlocul tuturor lucrurilor, se indreaptă direct spre scop, mergand potrivit naturii Sale; este totdeauna insoţit de dreptate şi pedepseşte pe cei care se depărtează de legea dumnezeiască494.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 6, 69.4, in PSB, voi. 4, p. 127)
„Iar Sofocle, fiul lui Sofii spune:
494. Platon, Legile, IV, p. 715 E - 716 A.
13-Părinţii Bisericii
98 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI
Unul este intre adevăruri, unul este numai Dumnezeu.
Cel ce a făcut cerul şi marele pămant,
Valurile azurii ale mării şi furia valurilor.
Dar noi muritorii, rătăciţi cu inima,
Am făcut, pentru mangaierea necazurilor noastre,
Zeilor statui din piatră, din aramă Din aur şi din fildeş.
Le oferim lor jertfe şi deşarte prăznuiri Şi socotim că astfel ii cinstim495.
Astfel poetul, cu indrăzneală chiar, a prezentat spectatorilor pe scenă adevărul.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 7, 74.2, in PSB, voi. 4, p. 127)
„Cleante Pedaseul496, filozof stoic, n-a făcut teogonie poetică, ci teologie adevărată. Nu s-a ferit să spună despre Dumnezeu ceea ce gandea:
Mă intrebi ce fel este binele? Ascultă!
Este ordonat, drept, cuvios, evlavios,
Conducandu-se pe sine; este de folos, frumos, cum se cuvine,
Auster, simplu, de ajutor pururea,
Fără teamă, fară tristeţe, util, fară durere,
Ajutător, plăcut, statornic, prieten,
Plin de cinste, recunoscut de toţi...
Slăvit, lipsit de mandrie, atent, bland, puternic,
Veşnic, neprihănit, pururea dăinuitor497.
Nu-i liber omul care umblă după slavă,
Că doar-doar va dobandi de la ea vreun bine498.
După părerea mea, in acest text Cleante arată cum este Dumnezeu; arată apoi că slava şi obişnuinţa fac sclavi pe cei care umblă după ele, dar nu caută pe Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 6, 72.1-72.3, in PSB, voi. 4, pp. 128-129)
„Nu trebuie trecuţi sub tăcere nici pitagorienii, care spun: Unul este Dumnezeu; El nu este, după cum socot unii, in afară de intocmirea universului, ci in univers, totul in tot ciclul, supraveghetor al tuturor celor ce se nasc, amestecul tuturora, existand de-a pururea, creatorul puterilor Lui şi al lucrurilor, luminătorul tuturor celor din cer, tatăl tuturora, minte şi insufleţire in tot ciclul, mişcarea tuturor lucrurilor499.
495. Pseudo-Sofocle, Fragm. 1025.
496. Talcuirea Pr. D. Fecioru: trad. Cleante Pedaseul, filozof stoic (c. 331-251 i.H.). A fost mai intai atlet, apoi a venit la Atena; a fost discipolul filozofului Zenon. Ca să poată studia, muncea noaptea, scoţand apă sau invartind la o moară. I-a urmat lui Zenon la conducerea şcolii. Din numeroasele sale lucrări n-au rămas decat rare fragmente, intre altele un fragment dintr-un imn adresat lui Zeus, remarcabil prin inălţimea de gandire, din care citează şi Clement. (n. 636, p. 128).
497. Cleante, Fragm. 75, Pearson.
498. Cleante, Fragm. 101, Pearson.
499. Pitagora, Sent. 35, Mullach, FPG, I, p. 50.
DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 99
Cuvintele acestea, scrise de aceşti filozofi sub inspiraţia lui Dumnezeu şi alese de mine, sunt indestulătoare pentru cel care poate să cerceteze puţin adevărul.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 6, 72.4-72.5, in PSB, voi. 4, p. 129)
„Iar tracul, in acelaşi timp şi mare preot şi poet, fiul lui Oiagros, după slujirile de mare preot ale ceremoniilor religioase cu mistere şi după teologia idolilor, introduce pe altă melodie cantecul adevărului. Tarziu, e drept, dar cantă totuşi Cuvantul cel sfant:
Voi grăi celor cărora le este ingăduit să audă! Păcătoşilor inchideţi uşile
Cu toţii! Ascultă, insă, tu, Museos, odrasla Menei500,
Purtătoarea de lumină!
iţi voi spune adevărul, ca nimic din cele ce ţi s-au arătat in inimă
Să te lipsească de veacul fericit.
Privind la Cuvantul cel dumnezeiesc, rămai langă El.
Conducand vasul spiritual al inimii.
Calcă bine pe cărare şi priveşte numai la Stăpanul lumii,
La stăpanul cel nemuritor.
Apoi mai jos, adaugă in termeni precişi:
Este unul, născut din El insuşi; din unul, toate vlăstarele s-au născut;
El se mişcă in toate; nici un muritor
Nu-1 vede; El, insă, ii vede pe toţi501.
Şi astfel Orfeu a inţeles cu timpul, că a fost rătăcit.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 7, 74.3-74.5, in PSB, voi. 4, p. 130).
„Acelaşi este şi drept şi bun, Cel care este cu adevărat Dumnezeu, El care este totul şi totul este El, pentru că este Dumnezeu, singurul Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea intai, cap. 9, 88.1, in PSB, voi. 4, p. 217)
„Dumnezeu este fară de inceput. inceputul desăvarşit al universului, Creatorul inceputului. intrucat este existenţă, este inceput lumii naturale; intrucat este bun, este inceput lumii morale; şi iarăşi, intrucat este minte, este inceput lumii raţionale şi cugetătoare. Din pricina asta numai Cuvantul este invăţătorul, Fiu al minţii Tatălui, Cel ce educă pe om.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, IV, cap. 25, 162.5, in PSB, voi. 5, p. 306)
„Că Tales, fiind intrebat ce este Dumnezeirea, a răspuns: Ceea ce nu are nici inceput, nici sfarşit502. Un altul l-a intrebat dacă Dumnezeirii ii este ascuns ceva din cele ce face omul; Tales i-a răspuns: Cum e cu putinţă, cand nu-I sunt ascunse nici gandurile omului?503.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 15, 96.4, in PSB, voi. 5, p. 365)
„(...) Ca şi cum ar parafraza cuvintele Scripturii: "Cerul imi este scaun şi pămantul reazem picioarelor Mele" (Is. 66, 1), Orfeu adaugă:
500. Pr. D. Fecioru, trad: "Mene, zeiţa Luna, era mama lui Museos, discipolul lui Orfeu." (n. 645, p. 130).
501. Orfeu, Fragm. 246, Kem.
502. Sternbach, Gnomologion Vaticanum, 321.
503. Sternbach, Gnomologion Vaticanum, 316.
100 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI
Dumnezeu, pe intinsul cer a intărit
Scaunul Său de aur, iar sub picioare a aşezat pămantul.
Şi-a intins mana Sa dreaptă pană la marginea
Oceanului; temelia munţilor se cutremură inăuntrul ei la mania Lui,
Că nu poate indura marea Lui putere. El este ceresc
In intregime, iar pe pămant pe toate le duce la sfarşit.
Al Lui este inceputul, mijlocul şi sfarşitul.
Altfel nu-i ingăduit să spui. Mi se cutremură mădularele
Cand mă gandesc la El. Dintru cea mai mare inălţime El conduce lumea504.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 14, 1241, in PSB, voi. 5, p. 380)
„Iar poetul liric Pindar, ca şi cum ar fi fost cuprins de furie bahică, spune:
Ce este Dumnezeu? Este ceea ce e totul!505.
Şi iarăşi:
Dumnezeu este Cel Ce face toate pentru muritori506.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. XIV, 129.1-129.2, in PSB, voi. 5, p. 382)
„Dar nu-i aşa cum işi inchipuie unii că odihna lui Dumnezeu (Fac. 2, 2) inseamnă că Dumnezeu a incetat de a mai lucra. Dumnezeu este bun; dacă incetează vreodată de a face bine, incetează de a fi Dumnezeu; dar asta nu ni-i ingăduit s-o spunem. Iată ce inseamnă odihna lui Dumnezeu! inseamnă că Dumnezeu a poruncit să se păstreze fară schimbare, in toată vremea, ordinea pe care a pus-o in cele pe care le-a făcut şi fiecare din făpturi să se odihnească, să pună capăt adică vechii lor neoranduieli.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, VI, cap. 16, 141.7, 1421, in PSB, voi. 5, p. 462)
„Şi despre Dumnezeu se zice că e zelos, pentru că El nu indură ca un suflet care
i s-a dat Lui să se mai insufleţească de amestecul cu demonii.” (Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, Omilia VIII, V, in PSB, voi. 6, p. 89)
„(...) Pe Dumnezeu, Care e principiul sau inceputul a tot ce există, nu trebuie să ni-L inchipuim ca şi cum ar fi şi El ceva compus, căci, dacă am crede aşa ceva, elementele din care s-ar compune tot ceea ce numim compus ar fi mai vechi decat principiul sau inceputul insuşi.” (Origen, Despre principii, Cartea intai, VI, 1, in PSB, voi. 8, p. 50)
„(...) Prin tot ce e numit la Dumnezeul trupeşte, degete, maini, braţe, ochi, gură, picioare, prin toate aceste numiri ale mădularelor trupeşti sunt indicate nu mădulare omeneşti, aşa cum sunt ale noastre, ci unele puteri ale lui Dumnezeu designate cu aceste numiri omeneşti507.” (Origen, Despre principii, Cartea a Il-a, V, 8, in PSB, voi. 8, p. 159)
„Citatul lui Platon este aşa: Dumnezeul Cel peste toate, indrumător la cele prezente şi viitoare, Părinte şi Domn al Celui ce este principiul şi cauza pe care, dacă ne-am deda unei filosofii adevărate, L-am cunoaşte cu toţii limpede, atat cat pot să-L
504. Orfeu, Fragm. 246 (= 247, 30-36. 39-40), Kern.
505. Pindar, Fragm. 140, Schroeder.
506. Pindar, Fragm. 141, Schroeder.
507. Pr. T. Bodogae: Anume vorbeşte uneori aşa ca să combată pe antropomorfiţi (Com. Ioan, XIII, 22, 131 etc.). (n. 727, p. 159).
DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 101
cunoască oamenii fericiţi508.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vl-a, cap. 8, in PSB, voi. 9, p. 377)
„Dar dumnezeiasca Tradiţie ne invaţă că (Binele) Cel mai presus de tot binele şi Cauza tuturor este totodată şi mai presus de toată puterea de inţelegere, ceea ce-L face să fie de negrăit, de nedescris şi cu neputinţă de numit, mai presus de concepte şi de puterea noastră de judecată, cu neputinţă de categorisit, neexistand nici in trup, nici in cer, nici in văzduh, sau in vreo altă parte a universului, ci ascunzandu-Se desăvarşit in afara tuturor in negrăitul adanc al cunoaşterii. Da, numai pe Acesta ne invaţă Dumnezeieştile Scripturi să-L mărturisim a fi pe drept cuvant Dumnezeu: (o fiinţă) deosebită de orice mod de existenţă trupească şi opusă oricărui raport de dependenţă. Asta şi face ca toate să se poată trage din El, iar nu numai să capete existenţă prin El - ni se spune. Iar El, sălăşluind ca un impărat undeva inăuntru, in ascunsul, in taina nepătrunsei lumini, pune lege şi ordonează totul numai prin puterea voii Sale. Fiindcă numai datorită voii Sale există toate cele ce sunt; ce nu voieşte El, nici nu poate fi. Toate cele vrute de El sunt bune, fiind El insuşi bun prin insăşi fiinţa Sa.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, Cuvantare, Despre Sfantul Mormant, 12.1-12.2, in PSB, voi. 14, pp. 222-223)
„Despre Dumnezeu insă trebuie să cugetăm că nu are nevoie de nimic altceva, ci işi este suficient Sieşi şi deplin in El insuşi şi toate subzistă in El şi mai degrabă El insuşi dă tuturor toate509.” (Sf. Atanasie cel Mare, Cuvant impotriva elinilor, XXVIII, in PSB, voi. 15, pp. 60-61)
„Dumnezeu, fericita fire, imbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei inzestraţi cu cuvant şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, inceputul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, inţelepciunea cea neapropiată.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia I, II, in PSB, voi. 17, p. 73)
„Şi a spus Domnul Dumnezeu socotindu-Se (Fac. 8, 20-21). Cuvintele acestea sunt spuse iarăşi in chip omenesc, pe măsura de inţelegere a firii noastre.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XXVII, IV, in PSB, voi. 21, p. 338)
„Tu insă eşti cu adevărat frumos. Şi nu numai frumos, ci eşti aşa, fiind insăşi fiinţa frumosului, fiind pururi ceea ce eşti. Nu infloreşti cu vremea, nici nu-ţi lepezi iarăşi floarea cu vremea, ci iţi prelungeşti frumuseţea impreună cu veşnicia vieţii510. Iar numele ei este iubirea de oameni511. Căci Hristos, răsărindu-ne nouă din Iuda, iar poporul iudeu fiind frate celui ce vine la El din neamuri, bine S-a numit, pentru arătarea dumnezeirii in trup, Frăţior al celui ce-L iubeşte.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia IV, in PSB, voi. 29, p. 161)
508. Platon, Epist. VI, 323 (citat după M. Borret, op. cit., III, 198) (n. 41, p. 377).
509. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu poate fi Dumnezeu cel ce are nevoie de altceva, deci cel cu lipsuri in sine şi dependent de altceva in existenţă", (n. 69, p. 61).
510. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Frumosul e identificat cu cel ce există cu adevărat, sau prin sine. Ceea ce nu există prin sine se destramă cu vremea, şi această descompunere e una cu pierderea chipului. Numai Cel ce există prin sine şi deci veşnic şi cel in comunicare cu El nu se destramă, nu intră in descompunere, nu are frumuseţe trecătoare, deci mai mult, aparentă", (n. 81, p. 161).
511. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Existenţa prin sine şi veşnică, fiind una cu frumuseţea netrecătoare, e temelia iubirii de oameni. Dimpotrivă, cel ce urăşte este urat. El urăşte pentru că se teme, pentru că e stăpanit de incertitudinea existenţei sale, pentru că nu are forma sa interioară asigurată (formosus). De aceea, in iubirea de alţii se arată totodată frumuseţea cuiva. in limba romană cuvantul urat are şi inţeles moral şi inţeles estetic", (n. 82, p. 161).
102 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI
„Deci fericit cu adevărat este Dumnezeu. Căci orice am presupune că este El, fericită este viaţa nepătată, binele negrăit şi neinţeles, frumuseţea nespusă, mulţumirea prin sine512, inţelepciunea şi puterea; lumina adevărată, izvorul a toată bunătatea; stăpanirea aşezată peste toate513; singurul bun vrednic de iubit, Cel ce e mereu la fel514; bucuria neincetată; veselia veşnică; Cel despre Care spunand cineva toate cate le poate, nu spune nimic din cele vrednice de spus.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvantul I, in PSB, voi. 29, p. 335)
„Iar insuşirea de căpetenie a Dumnezeirii e să dea mantuire celor ce au nevoie de ea.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvant catehetic sau despre invăţămantul religios, cap. 36, in PSB, voi. 30, p. 337)
„(...) Dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate şi se fac faptă, intenţia devenind imediat realitate fiindcă orice voieşte să facă voinţa dumnezeiască in inţelepciunea şi măiestria Ei, aceea se implineşte. Căci dacă există la Dumnezeu voinţă, ea este totodată şi implinire.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet şi inviere, Preliminarii, in PSB, voi. 30, p. 393)
„(...) Cauză necreată şi veşnică, egală cu sine insăşi, in chip neintrerupt şi in acelaşi mod, care-i mai presus de orice putere de cugetare, nefiind supusă creşterii sau scăderii şi care trebuie văzută şi inţeleasă ca fiind dincolo de orice margini, din mana căreia au ieşit şi timpul şi locul, precum şi tot ce se poate cuprinde cu mintea, fie că spunem despre ea că abia ne-o putem inchipui in judecata noastră, fie că ne mulţumim să zicem că-i mai presus de lume.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morţi prematur, către Hierios, Preliminarii, in PSB, voi. 30, p. 415)
„Căci unul fiind după fire Unul Născut şi ca Dumnezeu fiind simplu după fiinţă, e socotit a fi multiplu prin feluritele lucrări, dar nimic nu e străin şi adaus din afară la El, cu toate că datorită atributelor dumnezeieşti nu e cugetat a fi simplu.515 Căci e cugetat lumină şi viaţă şi putere şi nestricăciune. Voind să arate că nimic din afară nu e adaus in el, a adăugat, socotesc, cuvantul: "Globurile şi ramurile să fie din el. intreg va fi turnat din aur curat" (leş. 25, 36). Adică e intreg şi cu totul Dumnezeu, nu e sfinţit ca cele create; nici nu e ca ingerii, care pe de o parte sunt cugetaţi in firea lor proprie, iar pe de alta sunt infrumuseţaţi de harul şi de slava Aceluia şi sunt unşi ca de un aur curat prin dăruirea Duhului. Ci in insăşi realitatea Lui prin fire e Dumnezeu, sau firea atotcurată şi supremă.” (Sf. Chirii al Alexandriei, inchinarea in duh şi adevăr, Cartea a noua, in PSB, voi. 38, p. 297)
„(...) Nimic nu e fară frumuseţe la Dumnezeu.” (Sf. Chirii al Alexandriei, inchinarea şi slujirea in duh şi adevăr, Cartea a noua, in PSB, voi. 38, p. 300)
512. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Harul prin sine. Harul e tot ce implineşte, face superioară şi mulţumeşte viaţa noastră. Noi avem aceasta din altă parte, in ultimă instanţă de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu are totul prin Sine. Nimic nu-I lipseşte pentru a fi desăvarşit, mulţumit şi fericit, (n. 6, p. 335).
513. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu nu e stăpanit de nimic. Nu are deasupra Lui nici o stăpanire. El arc stăpanirea peste toate", (n. 7, p. 335).
514. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu trebuie să Se schimbe, pentru că are mereu totul; nu trebuie să treacă la o stare pe care nu o are incă", (n. 8, p. 335).
515. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Sf. Chirii vorbeşte aici ca şi alţi Părinţi (d. ex. Sf. Vasile cel Mare), de energiile dumnezeieşti, care sunt necreate, ca şi fiinţa fusului sfeşnicului din care pornesc. Dumnezeu nu incetează a fi simplu după fiinţă, cu toate că din El pornesc diferite energii. Dar prin lucrările care corespund atributelor Lui, e multiplu, (n. 320, p. 297).
DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 103
„Dar precum, deşi nu se intristează prin fire, se spune totuşi că se intristează; căci zice undeva către maica Iudeilor (adică către Sinagogă): M-ai intristat in toate acestea (Iez. 16, 43); iar dumnezeiescul Pavel scrie şi el undeva: "Nu intristaţi pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu intru care aţi fost pecetluiţi" (Efes. 4, 30). Dar, deşi se spune că oboseşte, nu se spune aceasta pentru că simte oboseala in El insuşi, ci pentru că, dacă voieşte, pătimeşte, săvarşind lucrurile mai mult decat mari şi excepţionale, acelea in care se cere să se pună osteneli mari şi amare, dacă se fac de unul din cei ca noi516.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a IV-a, 7, in PSB, voi. 39, p. 136)
„De aceea sunt focul, ca să-ţi aduc lumină, ca să-ţi ard spinii păcatelor şi să-ţi arăt dragostea Mea517.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, Scrisoarea a LXIII-a, 42, in PSB, voi. 53, p. 255)
„Tu ţii in stăpanire cerul,
Şi eşti cu totul in Cuvant,
In toate stăpaneşti prin Fiul,
Izvor eşti pentru Duhul Sfant.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Imnuri - "Imn de dimineaţă", XLII, in PSB, voi. 53, p. 383)
„(...) Susţin (unii - n.a.) că nu este greşit a ne mania pe fraţii care cad in vreo greşeală, de vreme ce se spune că chiar Dumnezeu se infurie şi se manie, fie impotriva celor ce nu vor să-L ştie, fie contra celor care, cunoscandu-L, il dispreţuiesc, cum este acel pasaj: "Şi S-a aprins de manie Domnul impotriva poporului Său" (Ps. 105, 40), sau cand se roagă profetul, zicand: "Doamne, nu cu mania Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi" (Ps. 6, 1). Ei nu inţeleg că, vrand să li se ingăduie oamenilor o aşa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine şi fantanii intregii curăţii jignirea unei patimi trupeşti.
Dacă, intr-adevăr, cele ce se spun despre Dumnezeu trebuie luate in insemnarea lor trupească şi stramtă, adică după literă, deci şi doarme, cand se spune: "Deşteap- tă-Te, pentru ce dormi, Doamne?” (Ps. 43, 25). Tot asemenea se zice despre El: "Iată, nu va dormita şi nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel" (Ps. 120, 4), şi stă in picioare şi se aşează, cand zice: "Cerul este scaunul Meu şi pămantul aşternutul picioarelor Mele" (Is. 66, 1), care "măsoară cerul cu palma şi pămantul il cuprinde in pumnul Lui" (Is. 40, 12), şi se imbată cu vin, cand se zice: "Şi S-a deşteptat Domnul, ca cel ce doarme, ca un viteaz ameţit de vin" (Ps. 77, 71). "Cel ce singur are nemurirea şi locuieşte intru lumina cea neapropiată” (I Tim. 6, 16). Trec peste necunoaşterea şi uitarea, pe care le intalnim deseori presărate in Sfintele Scripturi, cand se face menţiune despre El, ca de pildă infăţişarea membrelor, care
516. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Din citatele contrare ale Proorocilor Isaia şi Iezechiel şi din cel al lui Pavel, se vede că Dumnezeu n-are in Sine lipsuri şi motive de intristare, dar se poate intrista din iubire pentru lipsurile şi faptele neiubitoare ale făpturilor Sale. Iubirea Lui merge pană acolo că nu rămane nesimţitor la ceea ce se intamplă cu creaţia Sa din voia făpturilor conştiente. Temeiul pentru aceasta e pus chiar in iubirea dintre Persoanele treimice. El are in aceasta viaţa fericită in Sine, dar şi putinţa de-a inţelege durerea celor nefericiţi din lipsa lor de iubire. Dar Sf. Chirii aplică aceste osteneli şi intristări la Hristos. El spune că Dumnezeu, dacă ar avea putinţa să le suporte acestea pentru lucrurile mari pe care le face, nu s-ar feri să le suporte. Iar aceasta o poate face, devenind ca unul din noi. Şi aceasta a făcut-o Hristos. in continuare, Sf. Chirii vorbeşte chiar de o imbătare a lui Dumnezeu de grija pentru noi, insuşindu-Şi această stare prin asumarea firii omeneşti. Astfel ajungem să vorbim de o imbătare a lui Dumnezeu pentru noi, pornind de la cele suferite de El in firea omenească. Aceasta inseamnă că Dumnezeu, avand putinţa să Se facă om, are putinţa să suporte in ipostasul Său dumnezeiesc, devenit ipostas al umanităţii, intristarea şi durerea omenească, are in El această virtute. in firea Lui dumnezeiască nu pătimeşte, dar are in El ca Dumnezeu virtualitatea de-a participa la suferinţa omenească, (n. 227, p. 136).
517. Sfantul Ambrozie pune in gura lui Dumnezeu aceste cuvinte - n.a.
/
/
sunt prezentate ca cele ale unei fiinţe cu chip şi alcătuire omenească, deci cu păr, cap, nări, ochi şi faţă, maini şi braţe, degete, pantece şi picioare. Dacă am vrea să le admitem pe acestea luate in sensul mărginit al literei, va trebui să se considere că Dumnezeu este alcătuit din membre cu infăţişare trupească, afirmaţie nelegiuită, de care trebuie să ne ţinem departe.
Prin urmare, aşa cum nu pot fi interpretate asemenea expresii după literă, fară a săvarşi un grozav sacrilegiu faţă de Cel pe care autoritatea Sfintelor Scripturi ni-L infăţişează ca nevăzut, de negrăit, necuprins, mai presus de minte, nepătruns, simplu şi fară alcătuire, tot aşa şi tulburarea furiei sau a maniei nu i se poate alătura acelei naturi veşnice, fară a comite o mare blasfemie. Printr-o imagine de acest fel, a membrelor, trebuie să inţelegem insuşirile mai presus de fire ale lui Dumnezeu şi nemărginitele Lui lucrări, care nu se pot face inţelese decat prin aceste numiri obişnuite ale membrelor.
De pildă, in imaginea gurii, trebuie să recunoaştem cuvantul Lui, care se adresează de obicei cu blandeţe simţurilor tainice ale sufletului nostru, sau cel care a vorbit la fel părinţilor noştri şi profeţilor. in cea a ochilor, vom putea recunoaşte nemărginirea privirii Sale, care vede şi cercetează toate, fară a-i scăpa nimic din cele ce săvarşim, şi ce va trebui să săvarşim sau gandim. in menţionarea mainilor, vom recunoaşte inţelepciunea şi lucrarea prin care El insuşi este şi Creatorul şi Ziditorul a toată făptura. Şi braţul este semnul puterii şi carmuirii, prin care pe toate le sprijină, le stăpaneşte şi le diriguie şi, ca să trec sub tăcere celelalte, părul alb ce altceva poate arăta decat adanca existenţă şi nemărginire in timp a divinităţii, care, fară de inceput şi mai inainte de vreme, este mai presus de toată zidirea.
Tot aşa, cand citim despre mania sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să inţelegem avTpo7ta0co<;, adica după josnica patimă omenească, ci intr-un chip demn de Dumnezeu, care-I străin de orice patimă; in felul acesta, il putem considera drept judecătorul şi osanditorul tuturor faptelor rele din această lume şi, luandu-ne după inţelesul acestor cuvinte, să ne temem de infricoşătorul platnic al faptelor noastre, şi să nu indrăznim a admite ceva impotriva vrerii Lui.
intr-adevăr, omul intotdeauna s-a temut de cei despre care ştie că se manie, şi de aceea se fereşte să-i supere. Aşa, in faţa unor foarte drepţi judecători, de obicei se tem de mania lor pedepsitoare cei a căror conştiinţă este apăsată de vreo vinovăţie, şi asta nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare in sufletele celor care au să dea o sentinţă dreaptă, ci pentru că acesta este sentimentul ce-1 incearcă cei ce se tem chiar in faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă. Oricat de mari ar fi blandeţea şi bunătatea cu care este făcută judecata, ea este socotită ca izvorand dintr-o grea şi foarte pornită manie de către cei ce au trebuit să fie supuşi din vina lor osandei.” (Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, Cartea a VlII-a, cap. 2-4, in PSB, voi. 57, pp. 212-214)
„Din bunătatea Sa imparte cu prisosinţă toată mulţimea bunurilor Sale celor vrednici şi nevrednici. El nu poate să fie infrant de injurii, nici să fie urnit din statornicia Sa de nedreptăţile oamenilor, rămanandu-I intotdeauna intreagă bunătatea şi firea Sa neschimbătoare.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, Prima convorbire cu Părintele Cheremon, VI, 3, in PSB, voi. 57, p. 504)
„S-a căit - zice Sfanta Scriptură - că a făcut pe om din pămant. Aceasta nu insemnează că Dumnezeu ar fi rob afectivităţii sau supus vreunei pasiuni; dimpotrivă, pentru ne facilita mai deplin inţelegerea adevărată a scripturilor ni se vorbeşte ca despre
104 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI
DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 105
nişte stări sufleteşti umane, arătandu-se puterea lui Dumnezeu sub numele de căinţă şi manie; iar mania divinităţii este pedepsirea păcătosului.” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, Cartea intai, VII, 32, in PSB, voi. 72, p. 198)
„Evagrie, in cartea despre monahi, interzice să se vorbească despre Dumnezeu fară de ruşine şi respect. Şi nu ingăduie să fie definită dumnezeirea in nici un fel. Căci el spune că definiţiile sunt proprii lucrurilor create. El spune aşa: Orice propoziţie are fie un gen despre care se vorbeşte, sau o specie, sau o diferenţă, sau ceva propriu, sau ceva intamplător, sau o vorbire compusă din acestea. Dar nimic din cele spuse mai sus nu poate fi cuprins in Sfanta Treime. Prin urmare, ceea ce este de negrăit să fie adorat trecandu-se sub tăcere. Aşa spune Evagrie (Socrate, III, 5)..." (Casiodor, Istoria bisericească tripartită, Cartea a Vl-a, cap. 21, in PSB, voi. 75, p. 238)
„(...) Dumnezeu e in chip simplu şi nehotămicit peste toate cele ce sunt, care cuprind şi sunt cuprinse, şi peste firea celor fară de care nu pot exista acestea, adică a timpului, a veacului şi a spaţiului.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 40, in PSB, voi. 80, p. 152)
„(...) Dumnezeirea e mai presus de toată impărţirea şi compoziţia şi partea şi intregul, fiindcă e necantitativă şi străină de tot ce există intr-o anumită poziţie şi de orice inţeles care i-ar determina modul existenţei, fiindcă e necantitativă şi liberă şi dezlegată de orice legătură şi afecţiune faţă de orice altceva; căci e fară relaţie, neavand ceva inainte de ea, sau cu ea, sau după ea, fiind dincolo de toate şi necom- pusă cu nici un lucru, după nici o raţiune sau mod.
Aceasta cugetand-o poate marele şi dumnezeiescul Dionisie zice: "De aceea, deşi e lăudată ca unime şi treime, dumnezeirea e mai presus de toate; ea nu e nici unime, nici treime, cunoscută fie de noi, fie de altcineva; ci ca să lăudăm cu adevărat şi supraunimea şi fecunditatea dumnezeiască a ei, am numit pe cea mai presus de nume, cu denumirea dumnezeiască, treimică şi unitară, şi, prin cele ce sunt, pe cea mai presus de fiinţă" {De div. nom., cap. 13).” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 62, in PSB, voi. 80, p. 177)
„(...) Numai El are in Sine stabilitatea neinţeleasă, fără de inceput, nesfarşită şi necuprinsă, din care, prin revărsarea nesfarşit de darnică a bunătăţii, a creat lucrurile din nimic şi le-a făcut să subziste, vrand să Se impărtăşească pe Sine tuturor, pe măsura lor, şi fiecăruia in parte, fără să Se intineze, dăruind fiecăruia puterea de a fi şi de a persista. Aceasta o indică sfantul, dumnezeiescul şi marele Dionisie Areopa- gitul zicand că Dumnezeu trebuie propovăduit ca Unul, ca Cel ridicat mai presus de toate, ca Cel ce din bunătate a adus la existenţă toată ordinea celor inteligibile şi frumuseţea celor văzute, că Se află pe măsura lor in fiecare dintre făpturi potrivit unei raţiuni negrăite a inţelepciunii, fără să fie inchis catuşi de puţin de nici o raţiune şi mod. in unele Se află anume printr-o revărsare prisositoare a bunătăţii darnice, in altele, in chip moderat, iar in altele intrucat pot doar să-L oglindească intrucatva (De div. nom., cap. 2, par. II).” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 100, in PSB, voi. 80, p. 249)
„(...) Să nu mai indrăzniţi să comparaţi pe Dumnezeu cu creatura. Fiindcă Dumnezeu propriu-zis nu e nici corp, nici necorporal, nici substanţă (fiinţă), nici ceva din cele inţelese sau exprimabile, ca să nu mai inşir toate cele ce urmează. Ci
14-Părinţii Bisericii
106 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI
El rămane chiar inţeles, necuprins, şi chiar exprimat, negrăit.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea intai, Ep. 6, in PSB, voi. 82, p. 52)
Numele „Dumnezeu”518
„Se numeşte Dumnezeu, pentru că le-a aşezat pe toate pe tăria Lui şi pentru că cuvantul Dumnezeu vine de la cuvantul $eeiv; iar cuvantul $eeiv inseamnă: a alerga, a mişca, a lucra, a hrăni, a purta de grijă, a conduce, a da viaţă tuturor.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, IV, in PSB, voi. 2, pp. 375-376)
„Dumnezeu, Cel ce priveşte şi supraveghează toate, are numele grecesc Theos, de la a privi toate.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Tălcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia V, in PSB, voi. 29, p. 175)